- Nu. Nu am servici. Sunt pensionată medical! Nervos.
Nu s-ar putea spune că îşi alegea cuvintele după criteriul că scopul lor este să ascundă adevărul, nici că resimţea tentaţia de a-şi poetiza existenţa.
Afirmaţia finală mă puse într-o situaţie de stingherire nejustificată. Atunci când un om îşi mărturiseşte nebunia, el se situează mai departe de ea decât tine însuţi, care te retragi jenat, căutând salvarea într-un alt subiect de conversaţie. Fiind însă bărbat, interveni în mine o a doua ezitare, potrivnică celei dintâi: era firesc să nu-mi vădesc pofta de a nu da bir cu fugiţii. Mai ales, deoarece prea avea înfăţişarea aceea sănătoasă: planturoasă, dar şi rotunjită cu artă, la umeri şi şolduri şi pretutindeni. Şi ce, nu era cu putinţă să fie numai o tentativă de a se descotorisi de necunoscutul implantat lângă cearşaful ei de plajă, zărit tam-nisam pe când scotea capul din apa răcoroasă a lacului? Bineînţeles că s-a apropiat de mal şi de obiectele rămase pe iarbă. Dar nu era deloc sigur că se înapoiase atrasă de un posibil schimb de cuvinte prilejuit de prezenţa mea neaşteptată, ci, mai curând, spiritul proprietăţii private striga în ea, încet, dar convingător. Aşadar, am preferat să nu o cred în privinţa nervilor săi slăbiţi; dimpotrivă, am socotit că îi avea suficient de tari să se dea drept nebună numai ca să sperie omul; aşa, în mod metaforic de a spune: mai lasă-mă dom'le-n pace, că nu-s eu bună de astea! (de aici şi ideea să se dea drept "ne-bună"). Odată ce am ajuns să o decretez sănătoasă, ceaţa stânjenirii mi se risipi şi mă simţeam pregătit să primesc cu zâmbetul pe buze orice nouă minciună mi-ar fi servit.
Dorind s-o provoc, să văd până unde putea ajunge, am întrebat-o:
- Cu ce diagnostic aţi fost pensionată?
- Bineînţeles că nici unul. A fost un aranjament.
Aranjament? Nu părea o femeie căreia să-i displacă munca până la a se strecura printre mită şi certificate medicale false. Poate că mi se citea mirarea pe faţă, pentru că a continuat:
- Nu aranjamentul meu! al soţului meu şi al şefului lui:
Ce des folosea negaţia când vorbea!
Curiozitatea îmi înlocui ironia ce pusese stăpânire pe mine de câteva clipe.
- Le dibuisem jocul. Nu mai puteau suporta. Pe mine mă puneau să semnez toate hârtiile lor. Era contabil-şef. Cum să semnezi într-una pentru risipirea banilor?
Vorbea cu patimă, dar nu cu orbire; rostea răspicat, cu luciditate, convingător. Nici vorbă de vreo soţie pentru alungarea mea, ori ca să pară interesantă. Îmi povestea, direct, sincer, de parcă ne-am fi cunoscut de o viaţă întreagă.

* * *

- Este foarte greu să nu munceşti. Un an...
Privirile ei măsurau perioada, zi de zi, noapte de noapte. Contrastau cu trupul sculptat masiv. Acesta însă nu copleşea; se odihnea; foarte relaxată, sugestia dreptului la creaţie al cărnii făcătoare de oameni.
- Noroc că am copii.
- Câţi?
- Doi. Un băiat şi o fetiţă.
- Nu-i aduceţi la ştrand?
- Ba da. Duminicile. În cursul săptămânii învaţă.
- Au cursuri dimineaţa?
- Nu, după-amiază. Acum fac lecţiile.
- Şi credeţi că le fac într-adevăr, dacă nu staţi pe lângă ei?
- Dac-aş fi la servici, n-ar fi acelaşi lucru?
Avea dreptate. Am insistat:
- Rămâneţi până seara aici?
- Da.
- Şi copiii ştiu să-şi încălzească mâncarea singuri, înainte de a pleca la şcoală?
- Ei, nu! Parcă ei vor mâncare caldă! ce? eu mâncam ce-mi dădea mama?! Copilul preferă să-ţi golească borcanele cu dulceaţă sau, eventual, unul cu murături, după cum îi e dor de dulce sau de sărat.
Nu mi s-a părut prea convingătoare concepţia ei pedagogică. În sfârşit, parcă poţi şti... În orice caz, cam rece mamă...
Reveni la cât este de greu să nu munceşti atâta timp.
Doream să schimb discuţia:
- Un an departe de soţ înseamnă ceva. (Înţelesesem că el rămăsese pe şantierul viitoarei hidrocentrale).
O bruscă încordare îi străbătu trupul.
- El este fericit, în felul lui. Dacă poate cumpăra tot ce apare nou în domeniul tehnic, că-i e sau nu util, e fericit. Are nevoie de jucării, de la dimensiunea unui nou tip de maşină electrică de ras până la acelea a unui agregat industrial; vedeţi, întregul şantier era camera lui cu jucării. Şi avea nevoie de tot mai multe, tot mai noi... De aceea nu ostenea făcând referate de necesitate. Acum, de când lipsesc, nu se mai luptă nimeni cu el.
- Am dedus că şeful lui îl încuraja în această cascadă de propuneri de achiziţii. Se jucau amândoi?
- Se jucau, se jucau cu banii mei.
- Ai dumneavoastră?
- Ai mei din moment ce eu eram aceea care drămuia banii şantierului.
Tăcu. Îşi revizui poziţia dobândită pe neaşteptate datorită trădării efectuate de propriile sale cuvinte. Adăugă:
- Ai mei, ca delegată. Ai mei, pe hârtie, atâta timp cât îi mutam dintr-o rubrică într-alta.
Aşa cum vorbea, se vedea limpede că nu izbutea să iasă din lanţul cuvintelor. Adjectivele şi pronumele posesive ale persoanei întâi nu o cruţau. Se îngrămădeau pe buzele ei. Nu mă miram. O simţeam posesivă, cu privirea, cu glasul, cu respiraţia, cu temperatura şi cu acel magnetism neincorporabil în expresie, emanând de pretutindeni din ea. Şi o simţeam mai mult decât posesivă: pedantă. Ea nu îşi întindea braţele, să acapareze. Stăpânea; de la sine. Imperturbabilă şi inconştientă. După cum era inconştientă şi de faptul că se socotea casa de bani a şantierului (ecou mitic: cutia Pandorei).

* * *

- Eu nu mă jucam, îşi reluă ea ideea cu prilejul următoarei întâlniri; viaţa mea şi a şantierului erau una. Nu se poate juca decât acela care se socoteşte distinct de jucăria sa şi superior ei. trupul meu, sufletul meu erau locul de muncă; cum aş fi putut fi distinctă de el?
Vorbea cu pondere, în ciuda conţinutului patetic al propoziţiilor sale. Cu o linişte ciudată: a desprinderii. Dar, proiectând această desprindere asupra fundalului vieţii enunţate, ajungeai să înţelegi că era vorba de o desprindere a ei de însuşi adevărul vieţii sale. ("Am auzit despre Dan Nasta că îşi dorea să doarmă pe scenă. Aşa eram şi eu", mi-a spus). Or, tocmai această desprindere de adevăr îi conferea calitatea răcelii, echilibrul despersonalizării, focul rece al analizei. Ea nu fusese distinctă de şantier, dar acum era distinctă de sine însăşi, cea de altădată. Acum viaţa ei trecută, suferinţa pe care nu o mărturisea, deveniseră o jucărie a raţiunii. Desprinzându-se de sine însăşi, rămăsese în aer. Sau mai bine spus: rămăsese în trup. Era legată de propriu-i trup şi de  propria-i psihologie, dar se dezlegase de istoria ei proprie.
- Am protestat. Zi de zi. Pe şantier şi în birouri. Demonstram cu hârtiile în mână. La şedinţe eram spaima tuturora. Cei din conducere, ca soţul meu şi şeful lui (amicul său), sufereau de parcă toate nedreptăţile lumii i-ar fi urgisit. Ceilalţi, cum se întâmplă: pentru că în loc să se relaxeze, să se plimbe, să stea în faţa televizorului, să joace table, erau obligaţi, datorită mie, să stea înţepeniţi în scaune şi să suporte calcule şi concluzii nu prea unse cu miere. Nici măcar ei nu-mi acordau atenţie: gândeau c-o fi răzbunarea conjugală a unei femei nesatisfăcute. Acasă, era iadul pe pământ.
Tac, apoi îmi iau inima în dinţi: în definitiv de ce aş fi fost delicat? mi-am spus. Ea singură se pusese în situaţia aceasta, deschizându-şi sufletul; eu îi întinsesem o mână, în glumă; şi ea îmi răsturna în cap un coş cu dinamită. O întreb de-a dreptul, cu o mică pauză, după cel dintâi cuvânt:
- Dar... eraţi satisfăcută?
- Înainte de a vă răspunde ar trebui să vă întreb: din care punct de vedere? Dar nu vorbim de dragul de a vorbi... (Ea, nu, săraca...). Nu. Nu eram satisfăcută. Din nici un punct de vedere. Şi asta de la bun început. Făgăduielile de pe băncile facultăţii fuseseră altele: că nimic nu este mai serios decât viaţa pe care o aveam înainte. O confruntare cu visele, o concentrare a tuturor forţelor pentru cucerirea fericirii în doi.
- Ce înţelegeţi prin fericire?
- Să poţi spune seara că nu ţi-ai trăit ziua de pomană.
- Nu ştiu cum să vă spun, într- căsnicie şi în viaţă... vedeţi... nu numai zilele au importanţă.
- Pricep unde bateţi...
Avu o mimică foarte precisă (deşi nu o mai pot lămuri în cuvinte), ca şi când ar fi spus: nu am de ce să mă jenez - e cel mai firesc lucru de pe pământ; apoi atacă:
- În prima noapte, atunci când amândoi ar fi trebuit, epuizaţi fizic, să plutim, pipăind cu degetele inimii o cale către un dincolo de stele. el a început să râdă, cu un râs de needucat, superior, invers decât spune poporul, dar meritând aceeaşi caracterizare, a început să râdă ca viţelul la poarta nouă, depărtându-se de mine şi hohotind cu o revistă Cinema în mâini. Iar eu rămăsesem însărcinată.
Femeia aceasta cunoştea disperarea; altfel nu ar fi putut mărturisi atari intimităţi unui necunoscut.
- Totuşi, vă iubea...
Privirile ei o trădau, infirmându-mi afirmaţia şi mă acuzau într-atâta încât am adăugat:
- ... în felul său...
- Într-un fel foarte particular care îl îndemna să deschidă fiecare poartă nouă întâlnită în cale. Poate nu ştiţi, pe un astfel de şantier sosesc transporturi masive de "porţi" noi, cu fiecare tren: "prospătură", cum îl lua peste picior şeful şi prietenul lui, Simionescu. Se simţea dator să încerce rezistenţa fiecăreia, că de aia era inginer. Cât despre preocupările mele de servici, care constituiau un refugiu pentru mine, mi-a spus de la bun început că o femeie poate fi o studentă excelentă; în materie de producţie, însă, să îi lase să gândească în locul ei pe cei dotaţi pentru asta de la natură. Bine că primeşte un salariu; nu e cazul să se dea peste cap pentru el.
- Voia să vă cruţe...
- Nu era nevoie. Cruţam eu pentru amândoi.

* * *

Ieşi din apă. Rămase în picioare, lăsând stropii să se scurgă. Soarele i se oglindea pe pielea întinsă şi, probabil, rece. Contrastul puternic dintre lumină şi umbră accentua expresivitatea volumelor ce-i alcătuiau trupul, proiectat pe fondul de aur. Am reluat discuţia începută înainte de a merge să înoate.
- Ceea ce nu pricep este cum motivau cei doi nesfârşitele cereri de investiţii. (Nu că investiţiile lor sau problemele ei contabiliceşti ar fi avut vreun farmec special pentru mine; dar simţeam că în ponderea acordată de Marina acestor treburi atât de uşor rezolvabile şi rezolvate efectiv într-o instituţie de către consiliul oamenilor muncii se ascundea o problemă intimă mult mai gravă şi mai dureroasă).
- Aveau două tipuri de motivări (îşi dezvoltă ea explicaţia, cu glasul ferm şi monoton care se lăsa ca un oblon peste fiinţa sa intimă de câte ori revenea la acest subiect; şi cât de des o făcea!). Înainte de aceasta însă, se cuvine să ştiţi că aveau şi două tipuri de comportament, opuse. În public, erau veşnic pe poziţii divergente, ajungeau la certuri, chiar violente; acasă îşi caracterizau acele răbufniri drept un "exerciţiu al minţii", o "gimnastică a argumentaţiei", ba chiar o "aducere la zi a capacităţii dialectice de raţionare", acasă erau cei mai buni prieteni şi tovarăşi de chef, până adormeau cu capul pe masă. Cât priveşte investiţiile inutile solicitate de către soţul meu, nimeni nu li se opunea cu gura mai mare ca Simionescu, ca, apoi, deodată, cel din urmă să se lase convins de "argumentele sănătoase" şi să înceapă şi el să le susţină.
- Şi care puteau fi acele argumente?
- Simplu: ce dacă nu aveau nevoie urgentă de cutare maşină? nevoia se poate ivi mâine; iar dacă nu se iveşte pe şantierul nostru, se poate să fie resimţită pe alt şantier al trustului şi atunci noi, ca nişte gospodari prevăzători, vom câştiga laurii. Ceea ce nu s-a confirmat absolut niciodată. Acasă, Simionescu motiva nici că se putea mai greşit: de ce să nu-i facă soţului meu o plăcere? aşa aveam şi eu ceva de lucru; îmi hrăneam spiritul combativ, zicea. Şi, adăuga, oricât l-aş fi contrazis, ştia că dincolo de opoziţia mea formală şi eu eram de acord cu soţul meu. Socotea că perechea noastră repeta jocul perechii lor, adică unul dintre parteneri se lasă greu convins pentru ca să nu trezească pofta vreunui terţ să se opună. Colegii, fiind martori ai îndârjirii lui Simionescu şi a mea, îşi vedeau liniştiţi de alte treburi, ştiind că are cine lupta. Apoi când soţul meu triumfa, aceiaşi colegi îşi spuneau că o fi avut şi el dreptate, din moment ce a izbutit să ne înfrângă rezistenţa; ştiţi cum e, îmi făcea cu ochiul Simionescu, cinic, învingătorul are totdeauna dreptate. El nu putea concepe că eu nu intram în joc  şi bănuia că acceptând pretenţiile soţului meu îmi făcea o plăcere mie, în primul rând.
- Dar de ce ţinea să vă fie pe plac? din prietenie?
- Aş spune că dimpotrivă; pentru că de când am sosit pe şantier nu a avut alt scop decât să-mi strice căminul şi iată că în cele din urmă a izbutit. dar, altfel decât cum tânjea el. Cred că aici este şi cheia atitudinii lui.

* * *

Câteva zile de ploaie ne-au împiedicat să ne vedem. Gândul la trecutul Marinei începuse să mă obsedeze. Între poveştile birocratice istorisite minuţios şi cu un gust de calcul ascuns îndărătul curgerii lente a cuvintelor şi pielea trupului ei pigmentată de ultraviolete exista o zonă a tainei asupra căreia se năpusteau tot mai des nedumeririle mele ca, în definitiv, să rămână fără nici un răspuns. Avea un fel ciudat de a da, atunci când o provocam, replici aparent directe şi lipsite de prejudecăţi, revelând ceea ce se numeşte un spirit modern şi indiferent la convenienţe. Totuşi, supuse analizei ulterioare, ele se destrămau ca băşicile de săpun şi erau mai inconsistente decât simpla tăcere. De îndată ce am putut-o revedea, am reluat tema care părea să-i fie cea mai dragă:
- În ce sens spuneaţi că Simionescu voia să vă strice căminul?
- Am simţit din prima clipă că nu-i eram indiferentă. Nu se manifesta în nici un fel evident. Dar politeţea lui exagerată şi deosebită de modul cum se comporta faţă de celelalte femei de pe şantier, preferinţa de a dansa mai ales cu mine, insistenţa de a se invita serile la noi (era necăsătorit), excursiile organizate pentru grupuri mai mari şi eşuând cu regularitate într-o plimbare în trei, strângerile de mână, privirile, orientarea convorbirilor către povestiri erotice, toate mărturiseau o tactică de apropiere de ceea ce soţul meu numea "dominionul" său. Da, asta eram pentru el: "dominionul" lui, recomandat ca atare cui voia s-o audă. Ulterior, după primele dovezi de neconcordanţă cu bărbatul meu în problemele muncii (iar revine la asta!), la propunerea lui Simionescu, am devenit o "ţară care îşi obţinuse recent independenţa".  Ca să vorbesc şi eu în limbajul lor, eram lumea a treia pentru care se luptau surd două mari puteri în căutarea unei noi împărţiri a globului. Simionescu nu se declara (în sinea lui) satisfăcut cu împărţirea vieţii care făcuse din mine soţia cui mă străduiam să fiu. În schimb, nici nu tindea către o "federalizare" cu ine...
- Vreţi să spuneţi o căsătorie...
- Exact. Nu; urmărea o mutaţie a sferei de influenţă; legal, eu să depind în continuare de soţ, dar pe piaţa neagră, Simionescu să aibă intrări preferenţiale. Şnţelegeţi...
- Înţeleg. Totuşi, după cât sesizez ru situaţia, din cele ascultate nu reiese limpede că intenţiile sale ar fi fost jignitoare.
- Nici nu păreau. Dimpotrivă, mă tem că în ultima perioadă, atenţiile lui Simionescu mi-au rămas singura odihnă. Cele relatate până acum sunt impregnate de scârba provocată în finalul piesei, de modul său înjositor de a mă dezarma. Azi, că a trecut aproape un an de când nu l-am mai văzut şi că am avut timp suficient să rememorez totul, mi-am dat seama că adevăratul vinovat am fost eu, că am abuzat de limitele răbdării lui şi de eventuala sa omenie, câtă va fi fost sau dacă a existat măcar.
- Probabil i-aţi acceptat curtea, în acelaşi timp respingându-l.
Se grăbi să confirme, apoi reveni asupra confirmării spontane:
- N-a fost vina mea că m-am trezit contrazicându-mi eventualele acceptări (întotdeauna rămase zăvorite în mine), ba chiar sentimentele (că, au apărut şi ele, da, da...). Aşa este felul meu, aşa am fost educată, nu-mi pot călca în picioare cinstea, nici demnitatea, chiar dacă aş urla din pricina singurătăţii; nu pot. Asta nu înseamnă că nu am sânge în trup. Simt. Simt poate mai mult ca alte femei, tocmai pentru că ascund totul şi îmi lipesc sentimente şi porniri etichete pe care e imprimat un cap de mort, ca în farmacii, şi scriu în spaţiul lor alb: otravă. Necunoscându-mi bine fondul, când mi-am dat seama că agreez curtea mascată a lui Simionescu, am fost surprinsă. Era tipul de bărbat complet opus idealului pe care mi-l ştiam. Am fost întotdeauna atrasă de către tinerii zvelţi, delicaţi, seriosţşi, absenţi, blonzi. Simionescu era o matahală brună, între două vârste, robust şi rezistent la efort şi la distracţii, un taur urlând şi râzând în aer liber şi între patru pereţi, cu vorba mojică spânzurându-i din colţul gurii, ca un capăt de ţigară, la îndemână pentru insultă sau glumă grobiană, întotdeauna beat, dar şi întotdeauna treaz şi prezent, un munte născut să sfărâme munţi,  şiroind de pâraie de sudoare pe pieptul păros şi descoperit ca şi pe pântecul revărsându-i-se sub cămaşă deasupra curelei, un bărbat în plinul puterilor, aducând de departe cu imaginea unui Balzac în salopetă. Am urât acest tip uman în tot cursul tinereţii mele şi acum simţeam, în clipele de rară întâlnire cu mine, că era exact ceea ce îmi dorisem fără să ştiu.
- Dacă îmi pot îngădui să calific aşa, eşecul căsătoriei hotărâse acea parte din subconştient care răspunde de biologie să încerce o nouă alegere de partener, la polul opus faţă de precedentul...
- E prea complicat pentru mine. Ce ştiu este că cu cât mi se întărea această convingere, cu atât mai mult mă temeam. Mă refugiam în căutarea prezenţei soţului şi a copiilor. Atât soţul, cât şi copiii fugeau de mine. Îi plictiseam repetându-le întruna aceleaşi cuvinte, până la osteneală, vărsându-mi prea plinul nervilor asupra lor. Sprijinul ce-l căutam în soţul meu se topea sub mâna mea. Era o fiinţă pe care nu o puteam apuca. Alerga de la o maşină la o fată, de la o fată la o maşină. Iar Simionescu îl îndemna către una şi către cealaltă. Ştia prea bine că aveam nevoie de încurajarea familiei ca să mă pot apăra de el; aşadar îmi tăia pe rând punţile pe care mi le descopeream. Când îmi aducea bărbatul acasă, era gata beat. Niciodată, nici când fusese student, nu dovedise rezistenţă la băutură. Era genul "delicat". Dar mai ales acum, când prilejurile nu încetau. Nu numai că mi-l aducea beat, dar continua să se cinstească în doi la noi acasă, să fie sigur că îl desfiinţează ca om. Să-l ştie adormit când pleca el, Simionescu.
Ezită. Se ridică de pe cearceaf, făcu doi-trei paşi cu mâinile la spate, legănate de mersul molcum, greu de preocupare, ceea ce-i conferea un aer uşor ridicol, cum era numai cu costumaşul acela minuscul de plajă. Reveni, hotărâtă parcă la o mărturisire decisivă. Dar nu se mai apropie de mine. Rămase acolo, sus, în izolarea ei, bine înfiptă în picioarele mari, uşor depărtate.
- Nu-mi rămânea altceva de făcut decât, odată singură, să-l dezbrac şi să-l culc. Dar iată că într-o noapte m-am pomenit, în loc de un adormit cu capul pe masă, cu doi. Ce puteam face? I-am dezbrăcat pe rând şi i-am băgat în pat. Mai întâi pe soţul meu, apoi pe Simionescu.
Glasul i se înecă. Avu câteva mişcări nervoase din mărul lui adam. Îi reveni puterea de a vorbi.
- Am mai spus-o, Simionescu era permanent beat şi permanent treaz. Era, de fapt, treaz şi atunci. Juca teatru. Când am înţeles asta, am izbutit cu greu să mă desprind din braţele lui şi să ies. Am petrecut restul nopţii în casa vecină a unei colege contabile. A alergat după mine, fără haine, s-a oprit în prag. A rămas acolo ca bătut în cuie, pironind cu privirile locuinţa în care intrasem. Gâfâind, i-am istorisit colegei tot. Din curiozitate a întredeschis uşa, să vadă dacă Simionescu rămăsese pe loc. Asta m-a pierdut. Căci Simionescu se afla tot acolo. Zărind-o pe Geta că îl privea, a priceput că ştia adevărul. Şi şi-a construit apărarea. Nu i-a fost greu să-şi facă până şi din ea o aliată. Mi-am dat seama, de cum reveni în odaie, că mă asculta pe jumătate, când m-a rugat să reiau totul de la început. Încheind, nu a găsit altceva să-mi spună decât că Simionescu, aşa, pe întuneric, i se păruse un bărbat mult mai atractiv decât pe lumină, în hainele de lucru. Peste câteva zile erau nedespărţiţi.
Nu a trecut jumătate de săptămână şi m-am întâlnit "întâmplător" cu doctorul nostru. După ce am stat cât am stat de vorbă, m-a invitat la cabinet, părând destul de îngrijorat. După o îndelungată consultaţie, mi-a propus câteva zile de concediu medical, pentru astenie. Nici nu era de mirare, cu viaţa pe care o duceam. Cele câteva zile au fost prelungite ca, până la urmă  să mă pomenesc cu o recomandare pentru cură, la Sinaia. Când m-am reîntors, nu ştiu dacă am lucrat o săptămână că a urmat o şedinţă în care soţul meu a propus o achiziţie ce mi s-a părut că întrecea orice bun-simţ. Cât mă aflasem la tratament, îmi propusesem să nu mai cedez  niciodată, dacă în forul meu lăuntric nu eram de acord. Şi cum de data aceea propunerea depăşea posibilităţile mele de înţelegere, am explodat. Nici eu nu ştiu cum m-am pomenit condusă de soţul meu, de Simionescu şi de prietenul lor, doctorul, în faţa unei comisii medicale şi pensionată pentru recuperarea capacităţii de muncă.

* * *

O zi deosebit de călduroasă. Ştrandul de pe malul lacului Băneasa, mai aglomerat ca niciodată. Marinei nu i se mai îngăduise să intre cu maşina, ca de obicei, până la capătul unde ne întâlneam. Când am hotărât să plecăm, m-a invitat iarăşi în automobil, să mă conducă. dacă până atunci rezistasem ispitei de a ajunge acasă mai comod, acum, aglomeraţia şi năduful m-au convins să las de-o parte mândria de bărbat şi mă alătur de ea. Aleea ce ducea către şosea era pînă şi ea înţesată. Oamenii veneau, plecau, dezbrăcându-se sau acoperindu-şi parţial goliciunea, din mers. Tuturora le devenea de nesuportat îmbrăcămintea de stradă. Marina vorbea şi conducea. Automobilul abia avea loc să înainteze. Trebuie să recunosc, era pentru prima dată că ma aflam într-o maşină condusă de o femeie pe care începusem să o iubesc. Mă ameţea gândul acesta. Şi aveam impresia că o ameţea şi pe Marina.
M-a desmeticit un şoc brusc şi nu mai puţina brusca oprire a vehiculului. Am privit spre ea. Stătea nemişcată la volan, în aşteptare. Apoi am priceput. Văzusem, dar nu înregistrasem. Văzusem un mănunchi de femei însoţite de copii. Pe partea mea. Văzusem un băieţaş repezindu-se către maşină. Văzusem aripa acesteia  izbindu-i braţul ridicat pe neaşteptate. Peste o secundă, grupul se afla lângă noi. Femeile vorbeau în germană, protestau, înjurau, ţipau. Nici ea, nici eu nu le pricepeam limba, dar tonul lămurea totul. Marina a întors uşor capul în direcţia mea şi a rostit, cumpănit şi absent, după cum îi era felul vorbei:
- O mamă îşi ţine copilul lângă ea; nu-l lasă de capul lui.
Apoi demară.
Am continuat drumul în tăcere. Nu mai priveam către ea. Nu mai puteam.
Logic, avea dreptate. Dar era vorba despre un copil. Desigur, nu avea nici măcar o vânătaie. Dar, dacă... Marina nu oprise decât după şoc. Datoria nemţoaicei era să-şi ţină băiatul de mână. Dar copiii Marinei, singuri acasă; şi ea la scăldat?
Adăugă printre dinţi, abia auzită:
- Câteodată îmi urăsc până şi copiii...
M-a condus până în dreptul porţii. Am coborât. Ne-am luat rămas-bun. Am yitat să hotărâm când urma să ne revedem.

[ inapoi ]  [ sus ]  [ inainte ]