- Acum mă simt în stare să-ţi mărturisesc de ce eram atât de abătut astă iarnă şi de ce nu te-am căutat când am trecut prin Bucureşti.
Deşi aceasta presupunea o oarecare independenţă lăuntrică faţă de întâmplare - care o fi fost ea - , constatam tremurul mâinilor lui şi al buzei de jos, albită pe neaşteptate. Explicaţia căzu ca o bombă:
- L-au omorât pe fratele meu. Abia se-nsurase de vreun an.
- Cum asta?! Cine?! am explodat. Când?!
Brazdele de pe chipul său se făcuseră cenuşii; rostind aceste cuvinte îmbătrânise cu cel puţin zece ani.
- Când ţi-a scris nevastă-mea că m-am îmbolnăvit de cord. M-a apucat în noaptea când am aflat-o: la două. M-a trezit telefonul. Spitalul. Doctorul m-a luat pe departe. Aproape că mă liniştise discuţia cu el. M-am suit în maşină. Când am ajuns acolo şi mi-a spus răspicat, am simţit că-mi crăpa ceva în coşul pieptului.
- Era bolnav?
- Ei, bolnav...! tare ca piatra. Un munte de flăcău...
- Atunci de ce s-a stins?
- Nu s-a stins. L-au tocat. L-au căsăpit! La abator cruţi suferinţa vitei când o omori. Pe el, mai întâi l-au pisat ca pe porumb. Fusese brad de om. Cel mai frumos dintre noi patru...
- Ce vârstă avea?
- Douăzeci şi şase.
- În spital, zici? nu puteam înţelege.
- Când l-au adus la camera de gardă, era aproape rece. Nu prea mai avea mult sânge-n el.
- Tâlhari sau cum?
În loc să-mi răspundă, obsedat de imaginea pe care o evocase în sine, continuă cu:
- În cămaşă de forţă. Vârât în ea, după ce i-au rupt braţele din coate.
- Cine a putut face asta?
- Nişte ticăloşi. Atunci am aflat tare puţin. M-a pus doctorul să jur pe viaţa copiilor că nu aveam să pomenesc nimănui puţinul încredinţat de el şi mai ales cum îl aflasem. Încetul cu încetul a cam ieşit la iveală adevărul. Dar la ce bun?...
Aceleaşi brazde ale obrajilor erau acum vinete. Faptul că nu se răsese în dimineaţa aceea îi accentua masca tragică; la modelarea ei contribuiau şi cearcănele adânci ale celor opt ceasuri de noapte zgâlţâite în cuşeta vagonului de dormit.
- Ce-nţelegi prin asta? N-au fost surprinşi? N-au fost judecaţi?
- Nu i-a urmărit nimeni. Locotenentul major a fost mutat aiurea, cine ştie unde..., făcu un gest vag, să arate cât era de mare ţara.
- Securitatea?
- Nici măcar. Miliţia.
- De ce l-au arestat?
- Nu l-au arestat. L-au invitat. S-a dus de unul singur şi de bunăvoie.
- De ce l-au chemat? ce făcuse?
- Mai nimic. O chestiune de familie. De pe vremea străbunicului. Aşa-s ai noştri. Ţin răzbunarea. Răi şi proşti.
- Aveaţi ceva de-mpărţit cu ofiţerul?
- Nu, oftă. Nu era din părţile noastre. Împărţeala o avea un prieten de-al lui cu noi. Străbunicul aceluia îi făcuse străbunicului nostru ceva. Nu ştiu ce.
Neobişnuit cu mentalitatea, m-a trecut un fior, ca într-un muzeu, în faţa unor amănunte anatomice complete, desăvârşit înscrise în piatră la mii de ani după calcinarea trupului, ca în faţa unei fosile, umbră limpede şi vie a unei inexistenţe. Prietenul meu adăugă, cuminte:
- Ne feream de neamul lor şi ei de al nostru.
- Atunci cum s-a ajuns ca...?
- Ceasul rău.
Eram tot mai uimit de lumea ciudată despre care auzeam că se zvârcolea încă, otrăvită, la sfârşitul celui de-al doilea mileniu.
- Frate-meu s-a întâlnit în autobuz cu unul din celălalt clan. A fost provocat. nechibzuit, în loc să coboare, a răspuns. Mă întreb dacă... Parcă pot şti ce aş fi făcut în locul lui?
Ca urmare, peste vreun ceas, vino la miliţie...
- Celălalt era vreo personalitate? Era "cineva"?
- Aşi! deputat de stradă. Un terchea-berchea. Însă prieten de pahar cu locotenentul major, privi el în gol, ceea ce conferea şi mai multă greutate absurdului situaţiei relatate.
- Şi?
- Ajuns la circă, au început să-l lovească. Nu era unul să-ntoarcă şi obrazul stâng. Se aprindea iute. a izbit şi el. În parte. În arest se aflau doi ţărani. Culeşi dintr-o cârciumă. Făcuseră scandal. Le-au făgăduit să nu le-ntocmească acte de dare-n judecată, dacă-l băteau pe frate-meu. Să nu se mai apare, i-au pus cătuşe, lanţuri, l-au vârât şi-n cămaşă de forţă. Nu I-au lăsat o coastă întreagă; i-au fărâmat toate încheieturile - ştii cum? - , ca la găină, când îi întorci picioarele pe dos, să le rupi, înainte de le bagi la fiert. Aşa au făcut cu genunchii şi cu coatele. Ultima lovitură îi despicase tâmplă dreaptă cât un boboc de trandafir.
După un timp:
- N-au dat drumul decât unuia dintre beţivani.
- Înseamnă că celuilalt i-a fost silă să se amestece.
- Cam aşa.
- Ce ai aflat de la cel eliberat?
- Nimic. La şase dimineaţa, după două-trei ore cât a dormit în pat cu nevastă-sa, a ieşit în curte. Peste jumătate de ceas, l-a găsit un fecior de-al lui, spânzurat în şură.
- S-a sinucis?
Tăcea. Într-un târziu:
- Posibil.
- Celălalt ce ţi-a mărturisit?
- Că nu ştia nimic.
N-aveam cuvinte. Apoi:
- Cumplit. Ce-ai făcut?
- Peste trei luni, când s-a cicatrizat inima, m-am dus la un unchi, secretar judeţean în celălalt capăt al ţării.
- Ce-a zis când a auzit?
- Asculta şi tăcea. N-am mai putut răbda. - "Atunci, dacă-i pe-aşa, să-mi iau copiii, părinţii, soţia, mobila şi porcul şi să ne mutăm la dumneavoastră în judeţ! Aici n-or să-mi omoare fetele..." Se uita la mine ca prin sticlă. "Aşa să fac?" - "Ce-ţi pot spune...?" - "Nu vrei să ne ajuţi în nici un fel?!" Mi-a zis: - "Unchiul celui care l-a dat pe mâna ofiţerului e secretar la Consiliul de miniştri, nu ştii?" Poate eu sunt mai puternic; poate el". Asta a fost tot. Ceva s-a rupt, nu spun nu; îţi repet: a fost mutat locotenentul major.
- Unchiul tău a izbutit aceasta?
- Nu. Şeful circumscripţiei. A vrut să se ferească de anchete, în cazul că, până-n cele din urmă, m-ar fi ajutat careva să scot adevărul la iveală.
- Şi te-a ajutat, am afirmat cu un surâs amărât.
- Cine? întrebă, îndoindu-se.
- El. Dacă nu-l muta, astăzi era cu putinţă să nu fim doi care cunoaştem împrejurările crimei. Ba, cu doctorul, trei...
- Doctorul? Eh, săracul... L-a lovit în moalele capului un nenorocit necunoscut, noaptea, când revenea de la spital, după o operaţie. A rămas paralizat.
- Demult?
- Bineînţeles. La două-trei zile după ce a vorbit cu mine...
- Acum ce ai de gând?
- Vin de la o audienţă. Am cerut-o de pomană.
M-am albit. Nu-mi puteam crede urechilor. De pomană, când sosise clipa adevărului?
- A fost răpus când  ataca cu alţi terorişti o garnizoană. trăgeau dintr-un cimitir. Când a murit, a rămas spânzurat în aer; i se agăţase haina de crucea de piatră de pe un cavou; se mascase îndărătul ei.

[ inapoi ]  [ sus ]  [ inainte ]