- Floarea este organul de reproducere al plantei.
Floarea (repetă Lucia în minte şi sufletul i se umplu de o beţie de arome, iar ochii lăuntrici, ascunşi îndărătul celor deschişi s-o urmărească pe profesoară, ochii lăuntrici vedeau câmpii fără margini, pe întinsul cărora pendulau... pendulau...), floarea este organul de reproducere (o judecă pe tânăra profesoară că folosise aceste trei cuvinte din urmă, care desemnau şi...) al plantei.
Sepale, petale, peduncul, receptacul. Cuvintele veneau, treceau, reapăreau, se legau în fraze descriptive şi, deşi înţelesul lor era atras de înţelesul vorbelor ce le urmau, rămâneau - unele dintre ele - misterioase, ca nişte lacuri de pădure, neasemenea cuvintelor celorlalte.
- Sepalele asigură protecţia florii. Remarcăm această funcţie la boboci şi la florile care se închid în timpul zilei ori ca măsură de apărare împotriva unor factori nefavorabili ai mediului.
Protecţia cui? Protecţia celui mai sfielnic amănunt din trupul unei plante. O, floarea, floarea fierbinte... Floarea cu sepalele ei...
- Totalitatea sepalelor alcătuieşte caliciul. Caliciul poate fi dialisepal, când sepalele nu sunt unite între ele, şi gamosepal, când sepalele sunt unite între ele.
Profesoara coborâse de la catedră. Lujerele picioarelor ei împingeau aburul colorat al fustei de mătase, iar talia veşmântului, înconjurând adâncitura moale din jurul şoldurilor purtătoarei, stăvilea acelaşi abur, retrăgându-l, să bată molcom aceleaşi picioare.
- ... la fel vom spune: corolă dialipetală şi gamopetală.
Mintea Luciei odihnea ca un fluture pe corola gamopetală a acelei fuste.
Târziu, o auzi din nou.
- Dar la florile angiospermelor cine reprezintă organul sexual bărbătesc?
- Staminele, gângăviră câteva eleve treze.
- Care sunt părţile unei stamine? solicitase un alt răspuns vocea matură şi umbroasă.
- O codiţă numită filament.
- Răspunsul nu este complet.
- Şi o parte mai umflată, de culoare galbenă, ce se află la capătul filamentului.
- Cum se numeşte această parte?
- ... Anteră.
- Panteră, se pomeni Lucia murmurând cu sete.
Privirile ei ce nu se deslipeau de făptura profesoarei, atrăgeau necontenit ochii acesteia. Acum, că-i văzuse buzele mişcând necontrolat, se îndreptă către banca fetei, de parcă cea mică i-ar fi adresat un mesaj rămas nedescifrat. Mişcarea trupului de femeie stârni noi valuri în mătasea înflorată. Paşii ei încetiniră odată atins punctul ce o stimulase. Îşi sprijini palma de stinghia pupitrului.
- Dar, tot la floarea angiospermelor, cine reprezintă organul sexual femeiesc?
- Pistilul.
- Din ce se compune pistilul?
- Din stigmat, din stil şi din ovar.
- Ce-mi puteţi spune despre stigmat?
- Este umed.
- Şi lipicios! sări o altă fată să completeze.
În acest timp mâna profesoarei nu rămăsese inertă. Ea subliniase fiece întrebare cu desenarea organului denumit; pe acea suprafaţă a băncii unde odihneau creioanele şi tocurile. Inconştiente, degetele formau chipuri secrete de stamine şi pistiluri, în jurul receptaculului călimării, atunci gol.
Închipuirea Luciei nu mai elabora spectacole exclusiv din rezervele de imagini proprii. Clădea, acum, pe temelia dârelor presupuse a fi lăsate de buricele degetelor pe masa mată a lemnului filamentos de culoare crem-cafeniu şi plin de pete de cerneală. Structurile construite astfel aveau forme ciudate şi dădeau o alfel de satisfacţie decât miriadele de flori contemplate adineaori. Era o bucurie a fructului necunoscut şi interzis.
- Ovarul protejează seminţele după ce, în procesul fecundării, se preschimbă în fruct, explica profesoara.
Glasul ei, din sursă de informare directă, deveni un fond sonor imuabil. Nişte crenguţe înalte începură să palpite sub adierea unui vânt interior, în adâncul frunţii blânde ce abia ajungea femeii la jumătatea corpului; Lucia asculta fâşâitul frunzelor atât de vii încât radiaseră realitatea imediată. Era înfiorată de minunea codrului născut spontan în ea.

Trezindu-se devreme, ca orice om bătrân, după o noapte petrecută mai mult căscând ochii în întunericul muiat de transfuzia, prin cârpa de la geam, a luminii chioare difuzate de un felinar din preajma casei, îi trozni omoplatul când se răsuci să coboare din pat. Rămase în şezut, pe marginea saltelei, să-şi pună tensiunea arterială în acord cu noua poziţie, cum o învăţase doctoriţa cartierului. Nu ştia dacă-i venea să caşte; se simţea obosită şi nu; hotărî să încerce o descleştare a fălcilor; era o mişcare mecanică, impusă fără plăcere, fără rost; dură numai o clipă; maxilarul inferior reveni în poziţia iniţială, o brumă de salivă aproape solidificată apărând în colţul din dreapta al buzelor. Osteneală - califică ea în minte - nu era a dimineţii, era a vieţii. Dacă ar fi încercat să se întindă, cum face omul tânăr, ar fi reînceput, poate, durerile reumatice. Fusese numai un gând. Nu intenţiona să se întindă. Se ridică, sprijinindu-se într-un braţ şi rămânând câtva timp curbată de mijloc. Mutarea dintr-o poziţie în cealaltă fu însoţită de un troznet al scheletului şi de un geamăt icnit. Se duse la chiuvetă să arunce cu puţină apă pe faţă. Se şterse cu prosopul asprit de atâta frecare cu sodă. Reveni la pat şi cu mii de precauţii se aşeză în genunchi la capătul lui, să scoată oala de noapte; băgând de seamă că era uscată cum o pusese de cu seară, o împinse la loc, sub marginea cearceafului şi trecu la o luptă ce i se părea titanică, să se aburce iarăşi în postura verticală. Îşi scoase cămaşa în care dormise, decisă, de data aceasta, să nu-şi mai supună vertebrele nici unei torsiuni; aşa că o adună între falangele crispate, prin mişcări mici de tragere în sus, până când izbuti să se apropie cu degetele de poale. Rămase puţin în pielea goală, înfrigurată. Era dezorientată. Nu ştia unde-şi pusese combinezonul. De multă vreme, de când se cunoştea, nu ştia unde-şi punea combinezonul. Îl zări. Nu era greu de găsit: zăcea pe celălalt scaun, nu pe acesta de lângă ea. Alţi câţiva paşi mărunţei, către el. Apoi înapoi, către rochie.
Când intră în prăvălie, aroma pâinii calde o potopi. O simţise din Calea Griviţei, de la cinci-şase metri distanţă. Încă de atunci văzuse cum o s-arate pâinea: rumenă, crocantă, de dimensiunea unui nou-născut. Ca pe un prunc avea obiceiul s-o poarte, după ce o cumpăra: strânsă cu ambele braţe uscăţive la piept, cu grijă, cu dragoste. Mirosul de pâine proaspătă era ameţitor. Dar nu-i dădea o ameţeală dintre cele vestitoare de leşin. Nu, era o ameţeală dulce a simţurilor, însoţită de o emulaţie sănătoasă care, pornită de la stomac îi parcurgea toate funcţiile şi toţi muşchii şi sub impulsul ei până şi pielea îşi redobândea feritatea şi elasticitatea de odinioară. Se aşeză la coadă. Regretă a se fi deşteptat atât de târziu (dacă şi ora aceea putea fi considerată târzie...). Ce să-i  faci? îşi spusese; aşa-i lângă gară; tot poporul se aprovizionează de aici. Spunând: "tot poporul" gândea la România Mare. Dar accepta fără comentarii suplimentare ca ţara întreagă să-şi facă târguielile de la prăvălia cea mai apropiată de casa ei. De altfel, cozile acestea, ce o sfârşeau de-adevăratelea, constituiau şi un spectacol de care nu se putea sătura. O distra enorm să privească un chip după altul, să asculte discuţiile, şoaptele, certurile, să facă socoteala insolvabilităţii negustoreselor, salariate ale statului, când era vorba să dea restul... De aceea n-avea astâmpăr o clipă să stea şi ea, ca omul, la locul ei. Îşi muta întruna puţina greutate a vârstei de pe un picior pe celălalt, ieşea din rând, îşi lungea gâtul, se frământa, se zgâia, se sprijinea de cei din jur, vorbea pentru sine, admonestând sau înjurând, se fâţâia, punea mâna pe cine se afla în faţa ei, ce mai, participa la cel mai mărunt eveniment cu o vitalitate nebănuită de nimeni şi deseori pusă la punct, de parcă ar fi fost expresia lipsei de disciplină socială a vreunui copil prost crescut.
Toate aceste gimnastici fermentate de curiozitatea sa de om singur, dar nerecunoscându-se ca atare, nu îi adumbreau cu nimic pofta tot mai mare de pâinea caldă ce zbura din mâinile femeilor în halat alb pătat sau găurit în cele ale cumpărătorilor grăbiţi.
Se apropie binişor de tejghea; nu mai rămăseseră decât şase persoane. O ţigancă cu un sugar la sân apăru din senin, să ia pâine fără să fi stat la coadă. Îi pleca trenul, spunea. Pleda, îşi arăta sânul descoperit, cu aura vişinie şi tetonul cât două boabe de zmeură, umflat şi îmbietor. Fiinţa inconştientă de lângă acesta dormea cu buzele umede şi lucitoare. Primul din coadă era un ţăran vânjos cum îţi puteai închipui c-ar fi fost un morar pe vremuri, obişnuit să-ncarce la spinare sute de saci cu porumb pe zi. Faţa îi era spălată de transpiraţie, nerasă; o gură mică spinteca scurt rotunjimea de balon a obrajilor umflaţi şi roşii; bărbia i se îneca în guşa protuberantă; distona cu figura ce i se opunea: transparentă, crem-vineţie, cu nasul uşor curbat şi nările lăţite brusc, cu buze flasce şi dinţi albi ca telemeaua. Cât se certară cei doi (ţăranul afirma că şi trenul său stătea să plece, ceea ce nu l-a împiedicat "să respecte civilizaţia"), femeia grasă din urma săteanului înşfăcă două franzele şi părăsi magazinul. Omul fu ofuscat de noua încălcare a normelor etice şi se întoarse să deschidă un alt front de luptă. Vânzătoarea profită să-i dea ţigăncii pâinea împletită cerută, apoi îl mulţumi şi pe ţăran, umplându-i sacul de jimble, că zicea că avea fii-sa nuntă. Fiind el un client atât de bun, când sosi clipa să cumpere şi Lucia o pâine, femeia în alb, care o cunoştea de atâta amar de ani, îi spuse:
- Nu mai e proaspătă. Azi te-ai trezit târziu, coană Lucico.
Aşa că-şi luă o jumătate ca piatra şi ieşi dând din umeri.

- Polenizarea poate fi directă sau încrucişată.
Profesoara se stabilise aici, lângă banca ei. I se adresa exclusiv, de parcă ar fi ignorat restul clasei în chip voit. Era limpede că dorea să-i încredinţeze ceva numai ei, un secret transmis pe o cale figurată, cu ajutorul lecţiei de botanică, de pildă. Aşa simţea. Iar eleva îşi încordase toată energia în vinele cefei, să nu crâcnească din poziţia adoptată, să-şi menţină bărbia-n jos, să nu tremure, să nu roşească. Ştia că nu era corect refuzul acestei prietenii verificate de atâtea ori; nu era cinstit să nu calce din nou cu privirile pe drumul cunoscut, către pupilele adultei, să nu reacţioneze cu încrederea şi dăruirea cu care obişnuia să dialogheze în tăcere cu femeia de la catedră. Dar acum nu admitea s-o ierte că o ţinea sub fascinaţia aceasta de nesuportat, că o revela ei înseşi prin violul cunoştinţelor invadând-o din creştetul capului până-n vârful degetelor de la picioare cu furnicături şi febră. I se umezise spatele între omoplaţi. Însă, deşi se îndărătnicea să nu dea curs voinţei manifestate asupră-i de a privi vorbitoarea în faţă, nu se putea abstrage de la urmărirea jocului fantastic, cum i se părea - al mâinilor.
- În cazul polenizării încrucişate recunoaştem următoarele categorii, în raport de mediatorul ce transportă grăunciorul de polen: polenizarea anemofilă...
Palma dreaptă, căuş, luneca prin aer, deschisă către Lucia. Se opri pe neaşteptate la vreo treizeci de centimetri de figura ei. Degetul mare, arătătorul şi degetul mijlociu risipiră ceva nevăzut, timp de o miime de secundă, în cupa răsturnată în sus a degetelor palmei celeilalte, şi, pe dată, căuşul dreptei îşi reluă alunecarea uşoară, ştergând cu baza palmei vârfurile trandafirii ale unghiilor ce depăşeau carnea alb evanescent, ascuţite. A fost o izbire ca o mângâiere, simultană completării explicaţiei:
- ... realizată de vânt, polenizarea entomofilă...
Mâinile, ca nişte păpuşi de teatru mimau zborul şi mersul diverselor insecte menţionate de glas. Lucia cunoştea o albină. Până atunci o iubise, o stimase, o admirase. Fusese o albină harnică, vrednică de laudă, un personaj de fabulă. Curtea Luciei înflorea, în bună parte, serile. Tatăl ei o striga să vadă spectacolul naturii, ca la teatru. Lunganele de bonsoar madam, pline de "moaţe" (lucia folosea acest termen cu gândul la "moaţele" din capul femeilor, anume legate pentru izbutirea coafurilor), lunganele ornate cu moaţele florilor galbene, vestejite peste zi, se pregăteau pentru explozia unei noi tinereţi, pentru deschiderea altor flori. Stătea cuminte lângă tatăl ei, omul acela plin de ştiinţă, şi privea uimită cedarea bruscă a câte unei sepale renunţând, pentru motive necunoscute, la îmbrăţişarea anterioară a boţului de petale. Spirala limbilor ce fuseseră bine împachetate şi presate până în clipa aceea se destindea ca un trup ce se întoarce sub cearşaful căzut pe jumătate; apoi, ca un braţ secerând aerul, la deşteptare, o petală zvâcnea şi rămânea erectă, ca o creastă de cocoş împungând văzduhul. O altă sepală se lăsa pe spate, renunţând de bună-voie la drepturile ei asupra corolei subjugate; abia îşi schimba locul că ghemul galben din care ţâşnise un stindard de aceeaşi culoare, vibrând încă, se răsucea şi se înfigea în străvezimea de deasupra, cu petalele întredeschise; o nouă încordare a muşchilor ascunşi şi buzele multiple, şi plate, şi subţiri, se răstigneau ca un corp omenesc, din mijlocul lor ne mai împungând aerul decât bărbăţia staminelor delicate, dar ameninţătoare. Abia se producea această înviere că tatăl ei îi atrăgea atenţia asupra altei mişcări, la altă plantă din apropiere, şi fetiţa se muta acolo.
Ei bine, în fiecare seară, tăcerea contemplativă a tatălui şi fiicei nu rămânea izolată. Florile erau adânc cutreierate, una câte una, şi pe săturate, de o albină sălbatică solitară. Unica gâză ce mai părea trează, exceptând ţânţarii. Lucia era toată o mirare. Insecta laborioasă învăţase rostul deşteptării acestor flori anume şi când tovarăşele sale se retrăgeau pentru alte treburi ori pentru odihnă, ea adăuga un supliment la munca zilei, răsplătit cu dreptul de a se scălda prima în virginitatea absolută a acestor mări dulci de polen. După inserţia ei, ieşea de-a-ndaratelea, galbenă toată pe picioruşe şi pe partea dinapoi a trupului lung. Două-trei bătăi din aripi şi se afla într-o nouă scăldătoare de aur.
Pe Lucia o gâdilă plăcut trupul, la această amintire, de parcă albina ei, a cărei seriozitate o îndrăgea atât de mult, ar fi atins-o cu aripile pe la gene. Îi veni să zâmbească. Pe dată, parcă-şi uită supărarea pe profesoară şi ar fi vrut s-o privească, dar fu reţinută de modul în care mâinile acesteia ondulau de sus în jos, izbutind să împrumute ceva din foşnirea ploii, din etaj în etaj, în lumea diferitelor nivele distribuite pe înălţime în stufoasa existenţă vegetală.
- ... Polenizarea poate fi hidrofilă, datorată apei...
Şi gâdilatul ce mai zbârnâia pe la tâmplele elevei şi răcoarea în undele plescăite orânduind şuviţele de apă scursă de pe trunchiuri şi adunate câteva la un loc în pâraie minuscule, conjugate în râuri miniaturale, vărsate în fluvii de dimensiuni ridicole, gonind către oceanul băltoacelor unde picioarele goale ale Luciei mişcau degetele scurtuţe, dar alerte, să simtă noroiul călduţ şi format recent, pătrunzând între ele, mângâietor ca un sărut niciodată îngăduit decât ca închinare în faţa curăţeniei neîntinate a sugarilor. Apoi se vedea ieşind de sub mâinile profesoarei cu urme galbene pe obraji, pe buze, pe braţe, aduse şi părăsite în urmă de ploaia binefăcătoare cu care o înconjurase şi pentru care îi mulţumea - o, cât de recunoscătoare îi era acum acestei femei că revărsase asupra ei mana iubirii, odihnitoare şi înviorătoare, acestei femei urâte cu un minut înainte, deoarece s-ar fi spus că voia s-o împingă spre un necunoscut ce speria copila, refuzat net, în chip inconştient dorit - dorinţa necunoscută, neadmisă, nelegetimizată, apocrifă sau, dacă vreţi, un "copil din flori" al sufletului nematur.
- ... Există o polenizare ornitofilă, datorată păsărilor...

Tramvaiul era foarte aglomerat, dar bătrânica, prevăzătoare, urcase cu o staţie mai sus de fabrica despre care ştia că îşi revărsa omenirea la ora respectivă, aşa încât apucase un loc pe scaun; deşi, ocupa unul dintre scaunele destinate invalizilor, persoanelor în vârstă şi mamelor, ţeapănă şi plină de importanţa sa de om cu mintea la cap, precaut şi care îşi ştie organiza viaţa. De la mica înălţime a acestei opinii pozitive despre sine scruta persoana din faţa sa, pasagerii din picioare şi strada, toate simultan, să nu-i scape ceva, să nu treacă viaţa pe lângă ea nebăgată în seamă. Mereu îşi spunea: o viaţă are omul şi dacă nici pe aia n-o trăieşte... Conform acestei filosofii se străduia să fie întruna prezentă, activă. Una dintre formele acestei activităţi neîntrerupte era aceea efectuată de pe scaunul ei cu schelet metalic, scaun ce semăna atât de mult cu puntea superioară a căpitanului, anume: bătrâna inspecta existenţa citadină.
Mişcările vagonului sau valurile indivizilor care îşi săpau drum cu vorba bună; cu înjurătura; cu umerii; cu coatele; cu pumnii; cu şoldurile; cu genunchii; cu pantofii; cu tot trupul;  mişcările vagonului - să reluăm - sau valurile indivizilor răsturnaţi de săpăturile efectuate între ei, o atingeau, vrând-nevrând, şi pe coana Lucia. Ea nu se froasa, nu se încrunta, nu se mânia: se învăţase cu toate; le accepta pe toate; se străduia să le străbată pe toate fără a-şi schimba caracterul, rostul, echilibrul. Dar nici nu putea suporta să rămână împietrită la vederea unei scene ca aceea ce i se desfăşura sub ochi.
Anevoie se căţărase o femeie pocită şi borţoasă, în tramvai, prin uşa din faţă, din dreptul vatmanului. Ca-n orice staţie, după deschiderea uşilor urmase o pauză - nu se întâmpla nimic. Ai fi spus că nimeni nu dorea să coboare. Cei de jos, arhisatisfăcuţi că nu aveau de aşteptat până să se suie la rândul lor, dădeau năvală spre treapta de fier, înţesată şi până atunci. Se alcătui pe dată o viermuială care, prinsă pe neaşteptate într-o plasă extrasolidă, din fire de oţel, şi ridicată de o macara deasupra unui cântar verificat pentru greutăţi mari, ar fi putut atârna între una şi trei tone, dacă nu patru, atât de absurd judecă omul când doreşte să ajungă acasă, când râvneşte să sosească la servici conform orarului, când se încăpăţânează să-şi îndeplinească treburile în oraş, închipuindu-şi că dacă face parte dintr-un nucleu acesta îi şi asigură un loc în paradisul numit mijloc de transport în comun. Va să zică, în pauza urmând zvâcnirii uşilor, se compuse viermuiala cunoscută. Dar nu se petrecu nimic. Nimeni nu putea sparge zidul biologic ce înfunda intrarea în recipientul pe roţi. Dopul viu rezista la presiuni externe; însă nu şi la cele interne. Un tânăr, un copil şi o grăsană fură proiectaţi ca schijele, răsturnând un controlor de bilete - fără pic de respect pentru onorabila breaslă - şi pe un tip uscăţiv în cămaşă de culoare îndoielnică şi cu siguranţă bolnav de ficat, după cum îl denunţa nuanţa de lut a adânciturilor de sub pomeţi. În prăbuşirea lor, cei din urmă traseră şi o ţărancă pe al cărei creştet odihnea un coş de răchită deasupra circumferinţei împletite a căruia se înălţa un munte de ridichi de lună acoperite cu o fâşie de material plastic albicios, susţinut de sfori legate zdravăn în cruce şi-n cruce peste cruce. Probabil că povara fu cea care o ajută să-ţi păstreze echilibrul, deşi femeia se balansa pe loc, în chip foarte ameninţător pentru cei din jur; în cele din urmă, aplecându-se înainte, hotărî să-şi folosească sarcina de pe cap în chip de berbec de asediu şi, cu întreaga energie adunată din izbiturile controlorului şi ale neajutoratului, se concentră, orbeşte asupra găurii căscate. Un torent de membre în alertă o potopi din amonte şi cum lovitura fu suportată în mod expresiv de scutul său aproape cilindric şi cu diametrul imens, sângele acestuia, ridichile, se porni să împroaşte populaţia din jur ce se socoti, pe bună dreptate, mitraliată de vieţuitorii cetăţii supusă forţei barbare a invadatorilor. Huiduieli, răspunseră grindinii de legume. Cu stupoare, bătrânica o văzu pe săteancă aplecându-se şi începând să izbească cu pumnii în picioarele celor din jur şi cu şoldurile ale căror imense dimensiuni abia acum puteau fi ocolite cu privirea în imperiul lor majestuos. Ba, în cazul unui picior prea obtuz, muierea folosi menghinea ambelor mâini şi, printr-o smucire bine calculată, îl ridică, aşa cum faci cu buştenii, hotărâtă să-l arunce pe spate. Era un avânt năpraznic, în vârtejul căruia fu prinsă, rotită şi propulsată acea femeie gravidă; prin miracol, a fost singura care izbuti să se catapulteze pe sub un baston ce ţăcănea ritmic în scăfârliile tuturora şi uşile se strânseră duşmăneşte, ca două maxilare, îndărătul feselor ei bombate.
Coana Lucia concomitent cu victoria femeii urmărită cu înfrigurare pe geam, sări în picioare şi sfâşie piţigăiat zgomotul împrejurimilor:
- Gravida! faceţi loc gravidei să vină aici!
Nimeni n-o băgă în seamă, dar toată lumea îi dădu ascultare. Când urâta, terciuindu-şi pântecul şi sânii ugeroşi, dar teşiţi, apăru între două namile de bărbaţi, coana Lucia îl fulgeră pe sub sprâncenele puţine pe un al treilea. Acesta înţelese fără vorbe de prisos ce poruncea sfrijita. Avu condescendenţa de a se da un sfert de pas înapoi. Bătrâna se strecură în picioare, cu spatele la el. Femeia însărcinată se aşeză, fără să-i treacă prin gând că avea a mulţumi cuiva. Coana Lucia se înfipse în podea aidoma unei furci şi hotărî să reziste.

- Viaţa organismelor este limitată. Datorită reproducerii se asigură continuitatea vieţii, în raport direct de germenii formaţi de organism. Numărul acestora este nelimitat. Dar majoritatea lor este distrusă de condiţiile nefavorabile ale mediului. Aşadar, nu numai reproducerea este importantă ci şi înmulţirea. Căci înmulţirea este aceea care asigură sporirea numărului de indivizi şi oferă speciei şansa de a se extinde, de a se răspândi, de a asigura continuitatea vieţii!
Desigur, ceea ce simţi Lucia la auzul acestei fraze era foarte departe de a corespunde preciziei următoarelor cuvinte, aşa cum le-ar fi legat ca om matur: rolul plăcerii este de a pune organismul în acord cu existenţa. Însă, oricât de departe se afla trăirea ei copleşitoare, dar confuză, de claritatea unei astfel de formulări, eleva devenise conştientă de hăul căscat înaintea fiecărei specii, pândind perpetuitatea formelor vii, continuitatea, cum o numea profesoara. O constatare aproape simultană şi cu acelaşi caracter de iluminare fu aceea că oricare dintre procesele de bază ale existenţei, experimentate până atunci, era însoţit de plăcere, tocmai ca dovadă a teoremei precedente: mâncatul, băutul, mişcarea, lupta (cât o cunoştea ea ca fată), somnul. Or, ascultând-o acum pe femeia de lângă ea, intuia, din preumblările ameţite ale mâinilor sale muzicale, comentarea unei beatitudini fără margini extinse asupra întregii existenţe florale, dar şi animale şi omeneşti; pentru că Lucia reţinuse că omul se afla pe o treaptă a evoluţiei animale. În sfârşit, aflase motorul acestei evoluţii de neînţeles: plăcerea, ca o cât mai mare integrare în existenţă, ca un acord cu ea, cât mai aproape de perfecţiune, plăcerea, comparabilă cu ceea ce învăţase la gramatică: gradele de comparaţie - plăcerea, bucuria, fericirea. Ultimul cuvânt se umplea de sens în contextul acestei meditaţii şi pe măsură ce se umplea de sens, plăcerea, treapta inferioară, accesibilă prin atâtea fapte mărunte ale cotidianului, era pătrunsă şi îmbibată de spiritualitate, se dematerializa,  împrumutând de la treptele superioare ei - bucuria şi fericirea - calităţi tot mai luminoase, printr-un proces de osmoză, cunoscut tot din viaţa plantelor.
Lucia se simţi pom. Un pom mângâiat de şuvoaie de raze, printre care păleau adierile, când şi când. Un pom înmiresmat şi alb ca o mireasă. Cotrobăit de zumzet şi de ciripit. Cu ramurile grele de frunze verde crud şi de ciorchini de flori. De stamine jucăuşe în adiere şi de pistiluri bine ascunse, protejate, ancorate. Cu ramurile saturate de zborurile ce o străbăteau, dar şi de roua stelelor reci, dar şi de stropii fierbinţi, dar şi de lumină şi de întuneric, de secetă şi belşug, muzici astrale şi tăceri. În scoarţa ei se înfigeau ghearele animalelor căţărătoare, pândind, în cazul prădătoarelor, găsindu-şi refugiu, în cazul victimelor urmărite. Pe umerii ei şi îndeosebi în păr se clădeau cuiburi, se depuneau ouă, erau hrăniţi pui, călătoreau sori. Prin pieptul ei se învârteau pământul, planetele, sistemele, galaxiile; cosmosul întreg abia de o cutremura străbătând-o şi nepărăsind-o niciodată.
Mâna profesoarei îi mângâie creştetul, îi răsfiră părul şi i-l aşeză la loc. Pleoapele Luciei se închiseră de plăcere. Întreaga lecţie de botanică era cuprinsă în acest gest cu iradieri infinite, atât de greu de suportat încât parcă ar fi prevestit o pierdere universală a conştiinţei.

Cele patru proaspăt pensionate fură avertizate:
- Coborâţi la prima.
Trei dintre ele mai fuseseră prin părţile locului; aceasta cu zece - douăzeci de ani în urmă. Aşa că, interesându-se unde se întâlnea şoseaua cu linia ferată, primind indicaţia îşi şi părăsiseră scaunele, continuând, de fapt, călătoria cu autobuzul de-a-n picioarelea pe parcursul a încă trei staţii, până ce, după noi informaţii, li se semnalase staţia Cozieni.
Lucia fu încântată de numele acesta care făgăduia atâtea, prin asocierea cu prototipul feminin al basmelor din copilărie: Cosânzeana. Imediat la stânga se deschidea o aleea asfaltată de unde nu se mai vedea cerul decât cu intermitenţe şi pe fragmente foarte reduse. După dogoarea săptămânilor din urmă, o înfiora senzaţia că pătrundea într-un tunel vegetal încălzit numai indirect. Stejari cât puteai roti capul şi mult mai departe decât le era îngăduit privirilor să pătrundă, stejarii tineri, cu crengile îmbrăţişate intim cu cele ale unor tei la fel de înalţi, care scăldau aerul într-o mireasmă de miere neîntreruptă, de parcă nici n-ar fi fost miros ci un mediu constant, este adevărat - extrem de rarefiat - dar opunând o rezistenţă imprevizibilă înaintării.
Femeile umblau cu capul lăsat pe spate, ca în adolescenţă; aleea era pustie şi înainte şi înapoi; îşi puteau permite joaca.
- Tu, mă excită numai gândul că-i o pădure virgină! exclamă Zamfirescu; era lucru obişnuit ca ea să se manifeste zgomotos şi cam vulgar; o cunoşteau de-o viaţă întreagă ca pe o colegă excepţională, săritoare, ba devotată şi veselă, cum aveau ele nevoie, uşor de temperat când se clătina pe muchia de a deveni supărătoare, dar şi la fel de lesne de provocat când necazul grupului se cerea remediat cu o glumă pipărată ce să reducă împrejurările la proporţiile lor reale şi pe oponentul ocazional la dimensiunile sale autentice de reumatic, ori de chiţibuşar sau de eventual încornorat neputincios într-ale procreerii, ceea ce oferea nespusă linişte celor patru funcţionare mărunte asupra cărora se revărsau pretenţiile întregii instituţii, în torente necurmate.
- Şi chiar dacă nu-i virgină, tu, de tot de tot, să ştiţi că şi-a păstrat toată prospeţimea. Aşa secret al tinereţii mai zic şi eu!
Se luară braţ la braţ, acoperind jumătate din drum, de parcă "secretul" juventuţii le făcea şi pe ele părtaşe ale unei reînfloriri râvnite melancolic şi tăcut până în acea clipă. Zamfirescu, Popescu şi Dumbravă erau femei voinice, cu braţe pline ca dovleceii, cu sâni laţi ca sitele sau dolofani ca vasele de pe etajere, cu şoldurile convexe ca umerii damigenelor; sigur, existau nuanţe ale dimensiunilor şi formelor, fiecare trup îşi avea istoria personală, fiecare suflet la fel. În mare, însă, semănau. Lucia, subţirică, uşor fanată, dar veşnic aspirând la sănătatea care o cam ocolise pe parcursul celor peste cincizeci şi cinci de ani de viaţă, se hrănea din vitalitatea opulentă emanând din prezenţa fizică a prietenelor sale.
- Noi suntem cele trei diz-graţii, tu, o dăscălea Zamfirescu, de aia ne placi! şi o pupa zgomotos ca ventuza, strângând-o la pieptul bogat.
Popescu (ele rămăseseră la mentalitatea unor eleve bine întârziate, de a-şi folosi, familiar, numele de familie) intonă câteva măsuri dintr-un cântec popular despre codru şi poala lui, ceea ce o stârni iar pe întâia vorbitoare:
- Când te gândeşti că-i mai zice şi Pasărea şi că-i virgină... hohoti vânjos.
Dumbravă îi aminti:
- Ba-i zice Pustnicu.
- Hai că-i bună: Pustnicu' din Pasărea, titlu de best-seller din colecţia Femeilor celebre.
Dumbravă:
- Zamfirescu, ţi-ai pierdut ruşinea!
- Şi ţi-ai recâştigat-o tu! Ehei, pe iarba unei "dumbrăvi" ca tine, câţi pustnici n-ar fi visat să-şi odihnească oasele zdrobite...
- Suficient pentru micul dejun, Zamfirescu, se făcu a se încrunta Popescu.
- Bine, bine, voi flăcăi şi fete mari..., acceptă înverşunată pornografa respectivă.
Şi-n locul ei izbucni glăsuirea plină de triluri, fluierături şi arpegii a unei zburătoare din rămuret.
Cu glume - de un anumit nivel, pe care Lucia a trebuit, iniţial, să facă eforturi pentru a-l suporta, mânată de singurătatea ei ce o împingea către cine îi surâdea, or, aceste femei ştiau chiar şi să hohotească -, cu glume, deci, şi cu tăcere străbătură foarte repede distanţa până la restaurantul cabană, scara coborând la lac şi poteca ce îl ocolea pe acesta prin dreapta. De-a lungul ei întâlneau, ici şi colo, spinările - ca nişte glugi cocârjate - ale unor pescari matinali, fără cămaşă sau numai în chiloţi; vegheau câte patru-cinci undiţe dispuse pe crăcane confecţionate la faţa locului din crengi căzute; trestiile erau lungite radiar peste bulbul sclipitor şi verde al lacului; văzute de departe păreau nişte scobitori înfipte într-o măslină imensă şi translucidă.
La capătul din dreapta, un dig de pământ, de înălţimea malurilor, stăvilea apa, dincolo de el începând o baltă acoperită de stuf des ca părul de pe cap. Deşi gemene, cele două ochiuri semănau ca doi fraţi vitregi. Unda se muta din lac în baltă sub forma unui pârâu mai scurt de zece metri, însă năvalnic şi spumos; cum cădea în pantă şi cum pădurea urca o coastă pe o latură a lui, zgomotul curgerii ajutând, era foarte lesne să te-nchipui la sute de kilometri de Capitală, într-un cotlon rătăcit printre munţi.
Cele patru femei străbătură un podeţ de şipci de dimensiuni inegale şi colorate în diferite nuanţe ale miezului de nucă. Măsurară leneş partea de dincolo a bălţii şi, trăind cu convingere impresia carpatină dobândită, se căţărară, aplecate înainte, pe o potecă îngustă şi sinuoasă - bună pentru capre, gândea domnişoara Lucia. Dincolo de ea le aştepta o pajişte potrivită prin dimensiunile ei aspiraţiilor sufleteşti a două perechi de excursioniste doritoare de izolare, cum domina balta şi avea vedere larg deschisă asupra lacului până, hăt, dincolo de mănăstire. Acest cuprins din urmă era întretăiat pe uscat, de vii şi de roşul câtorva case, iar jos, la nivelul oglinzii lichide, alţi pescari se îndeletniceau cu nemişcarea. Ţâşni dintre coroanele verde închis o turlă, ca un degetar pierdut în iarbă, la soare.
- L-aţi văzut, tu, că era bărbat adevărat şi nu-ş dac-avea paişpe anişori, mânca-l-ar mama să-l mănânce! exclamă Zamfirescu (bineînţeles), ajunsă pe culme cea dintâi.
Se referea la un puşti care se scălda în baltă, lângă gura pârâului. Zărindu-le că sosesc, rămăsese ţeapăn în apa ce abia îi depăşea rădăcina picioarelor, cu pulpele desfăcute, zâmbind cu subînţeles unui tovarăş de joacă mai mititel aflat în calea prietenelor. Funcţionarele trăseseră pe rând cu ochiul, în graba mare şi făcându-se a nu vedea ("de ruşinea copilului"). Acum, cea mai rea dintre ele adusese vorba de aventura trecută sub tăcere, ceea ce nu displăcu nimănui. Dimpotrivă, fără să şi-o recunoască nici în forul lăuntric, aşteptau cu bucurie să-şi poată da pe faţă mirarea, aceeaşi ca şi a lui Zamfirescu, mai delicată sau mai rebarbativă după caz, mirarea  privitoare la ceea ce credeau, necunoscând băieţii sub acest aspect, a fi precocitatea celui în cauză. Domnişoara Lucia, până şi ea, care se ştia atât de rigidă şi de lipsită de cunoştinţe în domeniul respectiv, îşi recunoscuse un fior dublu: acela al curiozităţii stârnite şi cel al cărnii deşteptate, semimatern şi semierotic. Astfel, de fapt, trei erau simţămintele ce o invadaseră - unele de sus în jos, altele de jos în sus -, numai că ultimele două, maternitatea şi senzualitatea, nu le ştiuse deosebi.
Colegele sale se dezbrăcară, rămânând în costume de baie înflorate şi bătătoare la ochi.
- Mata ce faci, domnişoară? i se adresă Dumbravă.
Modul de a i se vorbi oscila după împrejurările afective; cert este că Lucia le nedumerea şi le punea în oarecare încurcătură; nu se simţeau chiar în largul lor când li se întâlneau privirile cu ale ei; avea o asprime în căutătură, oricât s-ar fi străduit să rămână civilizată; or, însăşi această străduinţă a ei le inhiba. Lucia nu părea firească; spontaneitatea sa se potrivea îndeosebi punerii la punct; râsul îi era puţin caustic, vorba cam dojenitoare, ţinuta uşor repezită; dar cum soarta nu-i fusese - nici nu-i devenise - prea încurajatoare, o iubeau cu atât mai mult, nădăjduind că, într-o bună zi, "se va da pe brazdă", vorba lui Popescu.
- Da, îndată, se grăbi să răspundă domnişoara Lucia şi nu făcu decât să se aşeze pe cearşaful întins, într-un colţ, adunându-şi rochia sub sine, cu grabă şi vrăjmăşie.
- Acoperă-te bine, scumpo, să nu te vadă! făcu semn din privire Zamfirescu spre băiatul care continua să le observe din depărtare.
De cealaltă parte a digului se scăldau în lac alţi patru-cinci băieţi, parcă mai dezvoltaţi. Domnişoara Lucia privi într-acolo. Tocmai ieşeau pe mal.
- Uită-te, tu, că-s în pielea goală! răsuflă tot Zamfirescu.
- E alb! o auziră uluite, pe domnişoara Lucia, pe jumătate mirată, pe jumătate dezamăgită de miopia ei ce o împiedica să perceapă limpede toate câte le zăreau celelalte.
- Ăla da, dar de ălălalt n-ai zice... replică Popescu, referindu-se la cel mai înalt, acoperit undeva de o podoabă castaniu închis, ca o coamă.
Domnişoara Lucia se pomeni că se întrebase câteodată dacă şi bărbaţii posedă podoaba a cărei dovadă o avea în faţa ochilor.
Cu întârziere receptaseră amicele sale îndoiala ei exclamativă şi începură s-o tachineze. Curând uitară de motivul ce le stârnise discuţia şi se lansară în nişte istorisiri lungi şi amănunţite asupra celor contemplate pe imensa plajă cu nudişti de la Sf. Gheorghe.
Se făcuse amiază. Hotărâră să dea o raită pe la restaurantul pe lângă care trecuseră încă de la începutul escapadei. Le era sete. Se îmbrăcară, făcură calea-ntoarsă, băură bere pe săturate (abia o sticlă de persoană), apoi petrecură lacul pe la stânga.
Aici malul era îngust şi în pantă, mai incomod. După ce-şi aleseră locul să le încapă pe tuspatru, se pomeniră cu domnişoara Lucia că se dezbracă cea dintâi, luând o groază de precauţii să fie bine păzită când îşi trase şortul de plajă peste chiloţi. Râsetele zglobii, sănătoase şi bine hrănite ale grupului atraseră atenţia altui cârd de scăldători minori. Domnişoara Lucia, însă, nu mai participa în nici un fel la schimbul de civilităţi ce aveau loc între cele două tabere (copiii dând un spectacol acvatic, cu picioarele-n aer şi cu ieşitul de sub apă între genunchii femeilor, ele scoţând la iveală pungi de curmale aduse pentru ele şi oferite acum faunilor nevârstnici ş.a.m.d.). Domnişoara Lucia observa un şarpe translucid, abia cu puţin mai dens decât apa străbătută, ce se apropia, cu ondulări rare, de călcâiele ei albe, trandafirii.
Visa că de la acel înotător solitar i-ar fi putut veni moartea sau contopirea cu soarele însuşi.

Pe Smântânică îl ştia Lucia de o viaţă; ceea ce nu însemna mai mult de şase ani. Îi ziceau Smântânică de smolit ce era. Funingine, da, funingine...
De aceea nu pricepuse de ce i se spusese: "Vino să-l vezi pe Gheorghe cel Verde!", dacă era vorba de Smântânică, adică nici Gheorghe, dar negru, că el era Lisandru Smântânică, ceea ce însemna, categoric, alb.
În ziua-ntâia de Paşti, ţiganii tăiaseră un puiuleandru de salcie şi-i înfipseseră trunchiul tânăr în pământ. Apoi fetele se zbenguiră să-i împodobească ramurile cu cununi de flori şi frunze.
- Jantilica, o să nască uşor! şopti cineva. Aseară şi-a pus cămaşa sub salcie şi azi-dimineaţă, ce să vezi, a găsit o frunză pe ea. I-a făcut salcia semn.
- Eu am stat aseară să mă uit la doi bătrâni cu mustăţi albe, cum scuipau salcia de trei ori şi-i ziceau: "Tu o mierleşti curând; lasă-ne pe noi să trăim!", vorbi altcineva.
Lucia era numai ochi şi urechi. Cu atât mai mult cu cât tatăl ei se antrenase  în povestit: călătorise în toată lumea, cunoştea toate meseriile, vorbea toate limbile şi învăţase tot ce se putea învăţa. Fusese şi în America şi numai încă alţi doi taţi din sat mai fuseseră în America. Mai era şi abonat la "Sănătatea".
Acum se adresa unuia dintre ceilalţi doi taţi:
- Ruşii nu taie o salcie; taie un mesteacăn.
- Ei n-au decât păduri de mesteceni, replică celălalt.
Tatăl ei îşi duse gândul mai departe:
- Îl îmbracă-n haine femeieşti şi-l aduc în casă. Iar în Danemarca, am văzut un obicei de Rusalii de ţi-era mai mare dragul. Un băieţaş şi c-o fetiţă, mire şi mireasă. Şi plini de flori din cap până-n picioare. Opt prichindei goneau înaintea lor pe cai de lemn. Mde, cavaleri...
- Junii Braşovului..., compară celălalt.
- Adunau de pe la case tot felul de bunătăţi: ouă, unt, pâine, zahăr, lumânări...
- Cum se dă colindătorilor...
- La sfârşit, mamele îi ajutară să-ncingă un ospăţ pe cinste; şi s-au pus ţâncii pe-un dans, măi vere, de duruia lutul sub saboţii lor, c-ai fi spus că-s cai nărăvaşi, nu copii. I-a prins răsăritul aşa, ameţiţi de învârtire...
Lucia trăgea cu coada ochiului la Gheorghe cel Verde şi cu urechea la cei doi adulţi. Smântânică, băiatul acela de vreo şaisprezece ani, era tot un fel de mire, da-n pielea goală; altfel, şi el acoperit din creştet până-n tălpi cu flori şi frunze, însă tot i se zărea pielea întunecată printre ele.
- Mare minune am văzut la maori, îşi aminti celălalt tată, şi el când marinar, când miner, când dulgher, când felcer, când pianist, şi câte şi mai câte.
Lucia nu înţelese nimic din ce auzi:
- ... Femeile sterpe se-mbrăţişau cu pomii. Dac-o făceau pe partea de răsărit a trunchiului însemna că voiau băiat, dac-o făceau cu cea de la apus, doreau  fată...
Gheorghe cel Verde începuse să arunce pumni de iarbă vitelor ce-i erau înfăţişate:
- Să le meargă bine, taică, tot anu', la anu' şi la mulţi ani!...
- Tot felul de nebunii, comentă dispreţuitor tatăl Luciei la auzul celor comunicate de prietenul său, după ce-şi observă fiica pe furiş, deoarece era foarte rigid în probleme de educaţie.
Gheorghe cel Verde scoase dintr-o găleată ruginită trei piroane.
- Trei zile şi trei nopţi le-a ţinut în apă şuşoti un glas.
Apucând un baros al tatălui lui Lisandru, le înfipse în salcie, de trei ori a izbit: de trei ori a gemut trupul ei.
- În Amboyna, îşi urmă celălalt tată dezvăluirile, neînţelegând grijile pedagogice ale conlocutorului său, bărbaţii-şi petrec noaptea cu arborii de cuişoare, uite-aşa, goi-goluţi, de parcă le-ar fi muieri... şi... nu se lasă până nu le fac pui de cuişoare... isprăvi el hohotind gras (cum nu se cuvenea să râdă un tată, gândi Lucia).
Părintele ei o smuci violent, de parcă ea ar fi fost vinovată de cele rostite, şi o porni pe urmele mulţimii de privitori, către râu. Gheorghe cel Verde zvârli în apă piroanele smulse iarăşi din salcie, într-o aclamaţie unanimă. Alţi adolescenţi, de-o seamă cu el, îşi repeziră mâinile vânjoase în umerii, şoldurile, braţele şi picioarele lui şi-l sumeseră în văzduh.
- Un-nuu! Do-oi! Tre-ei! ritmau ei legănarea sa deasupra capetelor.
Bâldâbâc! Gheorghe cel Verde zbură, sclipitor ca de beteală, prin aer, căzând, pleosc, în val.
- Nu plânge, Lucia, că nu l-au aruncat pe Smântânică. E doar o păpuşă din ramuri şi frunze. Vine să vezi: Gheorghe cel Verde s-a lăsat pe pământ, printre băieţi. Uite-l cum joacă!

Coana Lucia era cumplit de ostenită. Căldura acelei veri îi dăuna sănătăţii, cu certitudine. Se bucurase tare mult când se pomenise lângă Cişmigiu. Avea să tragă o gură de aer curat, să moţăie puţin la umbră, făcându-şi socoteala pe la ce cozi urma să mai stea, şi apoi s-o pornească din nou la drum. Învăţase de la anii bătrâneţii înţelepciunea împăcării: aşa e viaţa.
Cişmigiul, flori, verdeaţă. Este şi verdeaţa bună să-ţi odihnească ochiul, după atâta beton, se mângâie ea. Şi de-ar fi doar mărar şi pătrunjel, n-ar părea şi mai frumos? se pomeni întrebându-se. Şi fire plăpânde de cozi de ceapă verde, frunză creaţă de salată, tulpini încărcate de ardei... Construi în minte o întreagă grădină publică străbătută de răzoare de zarzavat, pe lângă pomi fructiferi, cu bolţi de viţă de vie încărcate de ciorchini necopţi, dar prevestind dulceaţa mustului autumnal...
Cu adevărat, de la o vreme, de când îşi folosea pensia cu tot mai mare lipsă de chibzuinţă, imaginaţia îi zăbovea tot mai mult asupra priveliştilor gastronomice, utile, practice şi nutritive.
- Am găsit brânză, ma chere! cotcodăci franţuzită una care se plimba la braţ cu o vampă de vreo optzeci de ani.
Parcă brânza-i totul! bodogăni în sine coana Lucia, mânioasă. Se răţoi pe urmele celor două, din vârful buzelor, să nu cumva s-o audă:
- Pupezelor, aţi ajuns să nu mai cunoaşteţi valoarea lucrurilor! Credeţi că brânza este deliciul deliciilor! Nu vedeţi că vi s-a stricat mintea de tot? Babelor!
Îşi şterse colţurile gurii cu vârful limbii. I se făcuse tare poftă de brânză.
La capătul aleii apăru o măturătoare. Cum înainta, învingător, vâslind prin aer cu coada imensă a uneltei sale, străbătând prin nori de colb, coanei Lucia i se păru că vede o gravură populară din secolul trecut, care-şi avea locul pe unul dintre pereţii albi ai bucătăriei din copilărie; reprezenta Moartea cosind capetele noroadelor. Femeia câştiga teren, vijelios. Avea cu adevărat ceva marţial în umbletul picioarelor ca doi butuci, în scârba cu care spinteca drumul ce-i sta împotrivă. Parcă ar fi călcat pe cadavre, cu un dezinteres suprem, total absentă. Purta pe piept o insignă de carton alb, cum nu mai văzuse de mulţi ani coana Lucia. Citi pe ea: TRĂIASCĂ 1 MAI... De fapt, nu citi nimic. recunoscuse numai bucata de carton şi îşi amintise ce scria pe ea. Unde o fi găsit-o femeia aceea? Altădată, ţi-o înfigeau, pe stradă, în rochie, deasupra sânului, şi îţi cereau 1 leu. Nimeni nu scăpa. An după an, odată cu venirea primăverii.
Măturătoarea se apropie ameninţător. Praful stârnit de ea începuse să gâdile nările bătrânei. Era hotărâtă să rabde. Prea o vlăguiseră târguielile. Însă, deodată, tresări. O voce gâjâită şi bolovănoasă se făcuse auzită, împiedicându-se în rostire, dar, era clar, dând un ordin. Coana Lucia privi în jur. Nu se aflau pe alee decât ea şi femeia aceea ordinară.
- Hei, n-auzi! Du-te că te-aşteaptă moartea-n casă! Nu vezi că eu muncesc?! Ţi s-a urât cu binele? Dă-te, hoaşcă, la o parte. Ce-mi stai în cale! Dă-te la o parte, ce-ş surdă?! sau vrei să-ţi pun mătura pe spinare?

[ inapoi ]  [ sus ]  [ inainte ]