Ca un pom Toamna. Nu. Toamna târziu. Nu îi mai vezi frunzişul bogat care i-a încovoiat membrele şi umerii masivi. Numai rotunjimea acestora. O femeie care a fost un pom înfloritor.
- Plăcuţa aceasta este una dintre cele acoperind trupul moale al micuţului Chiton din clasa Amphineura. Una dintre cele mai vechi moluşte.
Mi-o întinse în podul palmei deschise. Abia vizibilă. Pe deasupra nici nu mă interesează.
Va să zică acestea erau "jucăriile" ei, cum mi le prezentase, "mica mea colecţie de curiozităţi". Cu ea mă atrăsese în această casă.
Bithyniatentaculata, rosteşte după ce pune la loc placa prezentată anterior. Îmi arată un melc (pentru mine, că se cheamă într-un fel sau altul, tot melc este) şi continuă să explice: Trăieşte în ape stătătoare ori cu o curgere lină; face parte dintre moluştele prosobranchiate.
Am întâlnit-o pentru prima oară acum (acum, căci o mai întâlnisem o dată întâia oară, în urmă cu vreo douăzeci de ani), la o conferinţă a unui amic; vorbea despre un matematician; se ocupă cu istoria ştiinţelor. Ea era ceva în conducerea cercului de diletanţi; ceva cu organizarea. Se zbătea mult, mă izbea prin ubicuitate. Sigur, am recunoscut-o de cum mi s-a înfăţişat privirilor, aceasta s-a întâmplat de la uşa de intrare, odată cu recunoaşterea plină de mulţumire a aerului cald din interior - afară viscolea -, aşa încât sentimentul de gratitudine resimţit faţă de clădirea ce m-a primit între pereţii ei, amintindu-mi, freudian, de securitatea precedând naşterea (ea este cea care ne expune frigului şi celorlalte vicisitudini ale vieţii, nu?), recunoştinţa respectivă s-a proiectat şi asupra ei, gazdă ospitalieră şi surâzătoare (şi mare, am mai spus-o, mare ca un pom), aşteptând invitaţii la conferinţă, dându-le îndrumări unde să se dezbrace şi ce scări să urce (care era simbolul urcării treptelor? nu mi-l mai amintesc, dar simt că scara aceea monumentală şi înspiralată, cu nuanţe trandafirii, ca un ecou al cărnii omeneşti, al pielii catifelate, intra, pe o cale simbolică, în oficierea ei de primitoare a mea în toropirea renaşterii, dintr-o încăpere încălzită, când obrajii, nasul, buzele, reînviau, ele, abia cu o clipă în urmă şfichiuite la sânge de crivăţ; da, era un complex de simboluri care mi-o readuceau în faţă, după douăzeci de ani, şi scara pe care trebuia să o urc, avea rolul ei, un rol de seamă, ca o creştere în mine, nu sub tălpile mele, scara era parcă în pieptul meu şi pe ea urca adolescentul ce fusesem, primăverile trecute definitiv... dar nu chiar definitiv din moment ce atunci le rememoram - , urca setea mea de viaţă, urca sângele...).
- Mitra papalis, adăugă ea.
Aflu că vieţuieşte în Oceanul Indian. O privesc. Este o scoică albă, decorată cu steluţe roşu brun.
Sosisem mult mai devreme decât era programată conferinţa.
'La râpa Uvedenrode / Ce multe gasteropode! / Suprasexuale / Supramuzicale; // Gasteropozi! / Mult limpezi rapsozi, / Moduri de ode / ceruri eşarfă / Antene în harfă!'
Îmi bâzâie melopeea barbiană prin cap, când privesc cochiliile moarte din vitrină, aşa cum o cântam în sinea mea când aveam şaisprezece ani şi mă legănam pe străzi în căutarea aventurii, în căutarea vieţii, în ritmul vocalizărilor făcute pe textul magului pe atunci umbrit (căci i se refuzase publicarea Bălcescului, mâna lui întinsă către poeţii mai tineri, dar neluată în seamă, acel Bălcescu circulând în copii de mână şi dactilografiate şi contribuind astfel la cultura tinerilor în ale căror manuale şcolare tronau A. Toma şi Djambul Djabaev).
Şi, deodată, am priceput legătura. Nu faptul că aveam melcii pe platou m-a dus cu gândul la gasteropozii mult iubiţi.
'Uvedenrode / Peste mode şi timp / Olimp!',
 ci Cornul Tritonului (Tritonium tritonis, acesta este termenul internaţional, m-a lămurit ea). Şi nu el în sine, dar forma lui, la stânga mea, ca o matcă a originii (mallarmeană pomenire a matricei noastre a tuturora), la dreapta - tot subţiindu-se, cu cercuri din ce în ce mai mici, dar şi mai groase, completând trupul cochiliei şi cu un atribut masculin.
'Ceas în cristalin / Lângă fecioara Géraldine! Lângă fecioara Géraldine, lângă fecioara Géraldine...'
Walkirie wagneriană, nu fecioara Géraldine. Walkirie cu părul roşu (coamă deasă, ondulată, acoperindu-i umerii până sub omoplaţi, tresăltată la fiece mişcare a capului, cu parfumul greu şi stacojiu dătător de vise), aşa o întâlneam duminicile la Ateneu, la şaisprezece ani, la concerte. Aşa o adoram (e de râs cuvântul, dar cine cunoaşte altul pentru spaima şi extazul trăite de adolescent când se îndrăgosteşte de o femeie necunoscută şi pe care nu va avea niciodată curajul s-o cunoască? Da, trebuie să fim romantici când retrăim astfel de amintiri). Dogorea de exuberanţă, de personalitate fizică în plinul pârgului, de carnea tare încercând rezistenţa privirilor care o înţepau. Duminică de duminică. Concert după concert.
- Murex tenuispina. Vieţuieşte în Oceanul Indian.
O mică nucă de cocos cu o prelungire noduroasă subţiindu-se întruna, ambele acoperite de ace.
Încăpăţânată ca o capră multicoloră, această Pterocera rugosa, din Tahiti, mi-am mărturisit privind mai departe..
Oricât aş fi suferit, oricât aş fi dorit-o (cunoaştem visele acelea când eşti abia puber şi te închipui măcar cearşaful femeii iubite), oricât o însoţeam cu gândul şi în visele de noapte, aveam şi eu încăpăţânarea mea nobilă: de ce m-aş îndrăgosti de o fată de vârsta mea? ce prestigiu al misterului să aibă aceea? ce taină a experienţei? nu, femeia matură, aici este cheia, îmi tot repetam. Walkiria, aceasta este cheia. De altfel, de ce o însoţesc întotdeauna atâţia bărbaţi, atâtea femei? încercam să îmi găsesc argumente pentru neputinţa mea de a privi şi alte persoane. Toţi îi dădeau ocol ca fluturii beţi de lumina făcliei înmiresmată a răşină...
Îmi arătă otrăvitoarea Conus textile, cu imprimeul ei de triunghiuri inegale, alăturate.
- Într-adevăr, lucram la secţia de protocol a C.G.M.-ului.
Vai, ce istorie antică! am exclamat în sinea mea. Confederaţia Generală a Muncii îmi bântuise lozincile din copilărie. Şi ea să fie la fel de bătrână ca aceste amintiri? Se prea poate. E acasă dimineaţa şi după-amiaza. Trebuie să fie pensionară. Da, dar am auzit că unii oameni, chiar şi dansatorii, ies la pensie mai devreme decât e vremea omului de rând. Ce vârstă să aibă această femeie încă atrăgătoare?
- Şi eram pasionată de concerte. Pe toţi oaspeţii străini îi conduceam să-l aplaude pe Gogu Georgescu. Uită-te la melcii ăştia de mare: Murex radix, Murex microphyllus, Murex approximatus, din Atlantic, Murex regius, din Canalul Panama, Cypraea tigris, Cypraea aurantium, Cypraea testudinaria, Cypraea argus, din Pacific...
Este ornată cu cercei ca nişte nestemaţi colaci de salvare plutind într-o mare lăptoasă.
Apoi:
- Turbo sarmaticus, Ranella elegants; Cassis rufa, din Oceanul Indian.
Negru, roz, violet, brun, galben, azur, portocaliu şi alb. Porţelan, transparenţe, glazuri, sclipiri. O lume a minunii miniaturale. M-a convins.
- Mi-e drag să înţeleg cum aţi izbutit să faceţi colecţia aceasta. Aflând ce post aţi avut, este limpede...
- Ah, nu numai daruri ale străinilor. Şi mulţi români, aflând că mă pasionează, îmi aduc obolul, pentru mica mea colecţie. N-ai vreo scoică pe acasă?
Şi îşi fixează ochii verzi înguşti (au fost cândva şireţi, azi par uscaţi, de reptilă) asupra mea; gura ei schiţează o mimică ştrengărească, voit afişată, ca şi când ar spune: bineînţeles că glumesc.
'Dantelele sale / Ca floarea de zale, // Prin braţele ei / Gheţari de idei.'
Cât aşteptam ora conferinţei priveam sala necunoscută, înaltă, cu o scenă puţin adâncă, neutră. Un pick-up revărsa o muzică neobişnuită, în piano, ca un fundal al aşteptării. Sosiseră destui oameni. Puţini între două vârste; mai curând împărţiţi în două grupe distincte: bătrâni şi tineri; cei dintâi eleganţi; ceilalţi, corecţi, nu ca deobicei.
Ea apărea, când şi când, inspecta din priviri unde se aşezase fiecare. Dacă socotea că vreo persoană simandicoasă, din falsă modestie, ocupase un loc prea în fund, se apropia cu semne de respect şi, plină de atenţie, ajuta omul să se mute pe un scaun onorabil, în prim plan. Atitudinea îi era plină de afabilitate (desigur, o înaltă profesionalizare, dar cu atât mai preţioasă cu cât o deduceai, însă n-o puteai citi în gesturile sale ce păreau foarte naturale).
Întâmplarea a făcut să descopăr printre auditori şi un fost profesor al meu. M-am îndreptat către el şi am început să vorbim. Cum doream să aflu mai multe despre ea, l-am întrebat despre unul, despre altul (el era un frecventator permanent al şedinţelor respective; îi cunoştea aproape pe toţi cei prezenţi). După ce a cam fost înlăturată din munca ei (nu am aflat în temeiul căror motive), se lansase trup şi suflet în munca intelectuală: ţinea o cronică sportivă săptămânală, semnată cu pseudonim şi izbutise, în baza acesteia, să ajungă membră a Uniunii Ziariştilor.
- Am o întreagă reţea de prieteni în toată ţara; o numesc "reţeaua binefacerilor". Întotdeauna am avut pasiunea de a face bine oamenilor. Nici nu ştii cât te înfioară să vezi pe cineva cu lacrimi în ochi, mulţumindu-ţi.
- Deci, cochiile sunt, de fapt, cifrurile membrilor reţelei...
Râde:
- Dacă vrei. Nu am cerut niciodată nimic în schimbul unui serviciu. Dar ei îmi cunosc meteahna. Cum dau de o scoică, mi-o aduc.
- Şi cum funcţionează "reţeaua"?
- Serviciu contra serviciu.
Se duce către fereastră. Îi văd picioarele înalte prin capotul semitransparent ce filtrează lumina de afară. Lângă ea este o altă vitrină. Din experienţă cu moda ornamentelor femeieşti îmi vine să cred că e vorba de corali.
La plecare, după conferinţă, când i-am fost prezentat (printre altele, spunându-i-se că sunt amator de artă), mi s-a adresat:
- Dacă vă place frumosul, să poftiţi pe la mine, să vedeţi mica mea colecţie de curiozităţi.
Am făgăduit că o voi face.
'La soarele sfânt, / Egal - acest cânt: // Ordonată Spiră, / Sunet, / Fruct de liră, / Capăt paralogic, / Leagăn mitologic, // Din şetrele  mari / Apari / O cal de val / Peste cavală / Cu  varul deasupra-n spirală!'
Dar nu i-am cerut adresa.
- Dantelată şi gingaşă ca un porţelan de Meissen: Aphrocalistes beatrix este un burete japonez, de ape adânci. Alături am o Euplectella aspergillum.
Sunt nişte tuburi ondulate, cu pereţi croşetaţi.
Ea continuă:
- I se spune: Cosul de flori al lui Venus. Trăieşte în adâncurile Pacificului, în preajma Filipinelor şi pe lângă coastele Africii ecuatoriale.
- Mamă, vrei să vii puţin?
Un glas ferm, de femeie tânără.
- Mă scuzaţi.
Iese.
Am răgazul să examinez interiorul biroului în care mă aflu. Mobila este veche, dar nu de valoare. E moştenită de la părinţi: o astfel de mobilă nu o cumperi. Cel mult o repari. Dar cea de aici nu e reparată. Un scaun are un picior şubred. Tapiseria canapelei este tocită, arcurile de sub ea ies în evidenţă şi scârţâie. Vopseaua dulapului - cojită.
Nu ştiam că are copii. Era firesc. Însă nu ştiam.
- Deşi copiii mei sunt căsătoriţi, tot eu rămân şefa bucătăriei şi achizitorul de alimente. Adineaori am primit comanda pentru meniul zilei.
- Câţi copii aveţi?
- Patru. Locuim numai cu trei dintre ei. Unul singur ne-a trădat şi s-a mutat la socri. Ceilalţi şi-au adus nevestele sau bărbaţii aici. Tot de pomană. Nu ne vedem nici la masă. Soţul meu fiind bolnav, noi doi mâncăm devreme. Copiii, pe rând, după cum vin de la slujbă. Datorită lor, datorită problemelor propriei mele căsnicii, nu ies din casă decât dacă este strict nevoie. Stau la televizor. Îmi place sportul. Urmăresc toate meciurile... Ca un profesionist.
Entuziasm factice.
- Am auzit că sunteţi un bun cronicar sportiv.
Este flatată.
- La atâta mă pricep şi... la protocol. Nu credeam că s-a aflat.
Modestie trucată.
- Hai să ne întoarcem la bucuriile mele!
Paşi către fereastră.
- Acesta e banal. Îl cunoşti: coralul roşu mediteranean, Corallium rubrum.
Într-un colţ văd o îngrămădire haotică de tuburi, ca un fel de cimitir al orgilor. Îl indic:
- Ce este?
- Tubipora hemprichi. Pe fundul apelor, prin părţile Indiilor apusene se leagănă Evantaiul lui Venus, Gorgonia ftabellum.
'Încorporată poftă, / Uite o fată: / Lunecă o dată, / Lunecă de două / Ori până la nouă, / Până o-nfăşori / În fiori uşori, / Până-o torci în zale / Gasteropodale.'
Şi într-o bună zi mi-am spus: cât o să mă mai chinui, iubind-o? Simfoniile ascultate nu erau simfonii; deveneau cadrul unor visări în care nu evoluau decât două personaje: Walkiria şi cu mine. Dar Walkiria trăia în lumea ei. Nu aveam acces la imaginea sa decât duminicile. Restul săptămânii încercam să mă îndrăgostesc de fetele de vârsta mea.
Uşa se deschide. În prag apare un bătrânel foarte cochet; surâzător ca un buchet de garoase roşii. Ţine un pachet în mână.
- Ai venit?
El râde; cam pierdut. Nu depune pachetul nicăieri; nici nu i-l întinde ei.
- Uite, îl ia de mână, să-ţi prezint un prieten din tinereţe.
Îl conduce către mine de parcă el nu m-ar putea vedea.
Tot chipul îi este numai zâmbet, ca la copiii foarte bine crescuţi în astfel de împrejurări. Îşi îndreaptă trupul. Întinde mâna. Rosteşte convins:
- Îmi pare bine de cunoştinţă.
Ea încuviinţează.
- Foarte frumos. Acum ce vrei să faci? Vrei să mai ieşi?
El dă din cap afirmativ de câteva ori la rând, repede, închizând ochii de plăcere. Surâsul lui se schimbă în ceva de ordinul cererii îngăduinţei, a deliciilor viitoare degustate în închipuire, a temerii voluptăţii nepermise.
- Vrei să-ţi mai dau o treabă de făcut?
Confirmă mişcând capul.
- Văd că ai adus pantofii. I-a făcut bine?
Confirmă zâmbind necontenit.
- Vrei să-ţi mai dau o pereche de pantofi, să mergi tot la cizmar?
Confirmă.
- Îţi place la cizmar?
Confirmă.
- De ce?
Ezită. Pe urmă:
- Bate din ciocan.
Hohot de râs rapid înghiţit, ca necuvenit. Palma la gură şi răsturnarea fandosită a ochilor; alintare ca să evite mustrarea meritată.
Ea avea pantofii pregătiţi sub birou. Gata împachetaţi.
Îi ia celălalt pachet de sub braţ, i-l îndeasă pe al doilea, în acelaşi loc. Îi aranjează cravata. El scoate o ţigară din buzunar. O pune în gură. Vrea să şi-o aprindă cu bricheta.
- Stai.
Stinge bricheta.
- Nu aşa. Ai luat-o invers.
Era pe punctul să aprindă filtrul.
Îşi schimbă poziţia ţigării.
- Acum poţi să ţi-o aprinzi.
O face.
- Bravo. Dacă vrei, poţi să te duci.
Iese fericit. Nu mă priveşte, ca şi când n-aş fi fost de faţă.
Îl conduce. Când se reîntoarce:
- Soţul meu. Al cincilea copil şi cel mai mic. E aşa de paisprezece ani.
- Dar ce s-a...
- Senilizare precoce.
Nu oftează, dar mimica ei a fost mai mult decât un suspin.
'Până când în lente / Antene atente / O coborî. // Pendular de-ncet, / Inutil pachet, / Sub timp / Sub mode / În Uvedenrode.'
Ia prezentarea scheletelor silicoase de unde  a lăsat-o:
- Eunicea anceps, Hymenogorgia quercifolia, Isis Hippuris, Acropora cervicornis, Dasyphyllia echinulata, Galaxea Iamarcki...
Şi câte altele.

[ inapoi ]  [ sus ]  [ inainte ]