Existând puţine licee cu internat în vremurile acelea, în Bucureşti, dormitoarele noastre erau supraaglomerate. Dormeam în paturi metalice suprapuse. Eu, la etaj, adică în patul de sus. Alături de mine, Pop - un pui de român din Ardeal. dedesubt, Ion şi "Moş Faur", căruia îi spuneam aşa, deoarece era un băsmuitor uluitor care ne adormea cu tot felul de poveşti ciudate din Ţara Moţilor, de unde venea şi care, în pofida poreclei sale, era cel mai mic de statură dintre toţi şi încă imberb, pe lângă noi care ne bărbieream aproape de un an. Eu mă mutasem în această şcoală de câteva luni. De-abia învăţam să-mi cunosc noii colegi. De fapt, numai două lucruri erau interesante în viaţa lor comună. Duşmănia dintre Ion şi Corcodel şi povestirile amănunţite ale ultimului, din care reieşea că Ion era fără doar şi poate, nebun. N-aş putea spune că înfăţişarea lui Ion era dintre cele mai liniştitoare. Un singur centru exista în figura lui amorfă şi bosumflată. Ochii albaştri spălăciţi. Cel din stânga scăpa controlului muşchilor. O lua razna, în plină conversaţie, pe o orbită cu legi singulare, ce te fascinau. Aşa că nu mai ascultai ce spunea, ci urmăreai avid evoluţiile mişcărilor neregulate ale boţului sticlos şi azuriu ce i se zbătea între pleoape. De altfel nici Corcodel nu se lăsa mai prejos cât priveşte urâţenia. Trupul şi faţa lui erau mulate pe ondulări osificate şi vopsite cu varuri colorate, după modelul figurinelor de ghips pe care le primeşti drept răsplată la pavilioanele de tir, în bâlciuri. Nas coroiat, pomeţi unghiulari, fălci abundente, bărbie ombilicală şi aşa mai departe.
Şi iată că într-o noapte, mă trezesc. Nu m-a strigat nimeni. Nu m-a atins nimeni. Nu visasem rău.
Ion stătea, cu coatele rezemate de patul meu, cu bărbia sprijinită pe mâinile împreunate şi mă fixa.
- Ce e, Ioane?
Se uita undeva în interiorul capului meu. Nu mă auzi sau îl preocupa prea mult ceea ce vedea acolo pentru a mai răspunde.
- Ioane, ce ai? De ce nu dormi?
Tăcea. Tăcea crunt. Şi ochiul acela cu pricina juca nervos sub arcadă. Deodată mi-am amintit de vorbele lui Corcodel. Nu-i în toată firea, mi-am spus. Îl trezesc pe Pop. Fără să întorc privirile. Cu mâna. Pe sub pătură. Acesta, mai expeditiv, îl strigă pe Moş Faur. Ştia el că, atunci când îl apucă pe Ion, numai imberbul poate să-l domolească. Într-adevăr, de îndată ce Moş Faur îi vorbi, Ion se şi culcă.
Din acea noapte începui şi eu să pricep că Ion era ciudat. Într-adevăr, a doua zi, de îndată ce isprăvisem masa de prânz, în timp ce majoritatea elevilor se năpusti în curtea interioară să bată mingea, eu m-am dus în dormitor să-mi pregătesc lecţiile în linişte. Mai erau acolo câţiva, printre care şi Ion. Curios, datorită întâmplării din noaptea precedentă, îl urmăream cu coada ochiului. Şedea cu picioarele sprijinite la distanţă mare unul de celălalt şi cu privirile în gol. Rareori îl văzusem învăţând; niciodată scriindu-şi temele. La ore, eram în clase paralele, auzisem că se descurca, după cum putea bineînţeles, mediocru. La un moment dat, se aplecă într-o parte, întinzându-se spre pernă; scoase de sub ea cana. Toţi o ţineam agăţată de o sârmă încârligată pe una din verigile metalice ale patului. El, mai pretenţios cu igiena, ca să nu bea altcineva din cana lui - lucru pe care îl făceam toţi, fiind mai simplu să iei cana cea mai apropiată, când ţi-e sete, decât să te duci până la patul tău - o ascundeai ca pe un lucru de preţ. O înşfăcă şi o cântări în podul palmei. O luă şi pe a lui Moş Faur. Se ridică şi se îndreptă spre un colţ al dormitorului, unde se afla o etajeră goală. Le puse pe amândouă acolo, potrivindu-le într-o poziţie cât mai elegantă, după care se reîntoarse spre pat. Dar, în loc să se aşeze, rămase în picioare contemplându-mă. M-am făcut că nu-l văd. La un moment dat, n-am mai putut suporta şi l-am întrebat, cât de blând mi-a stat în putinţă, ce dorea. Spuse, cu o umilinţă ce-ţi făcea milă:
- Te rog, vrei să-mi împrumuţi cana ta? Nu te supăra...
I-am dat-o pe dată, asigurându-l că-mi putea cere orice i-ar fi trebuit şi mă cufundai din nou în carte. El însă rămase locului, ca un câine bătut. Văzând în ce ape blânde se scălda, am hotărât să nu-i mai dau atenţie, pentru a observa ce face. El, în ciuda smereniei aparente, n-avea timp de pierdut.
- Pot lua cana lui Pop?
I-am spus s-o ia. După ce o făcu, se mai uită puţin la mine, fie că ar fi vrut să-mi mulţumească, fie că mai dorea ceva, apoi se îndepărtă, tot spre poliţa lui. Umbla târşâindu-şi uşor picioarele. Trupul său, văzut din spate, era ca un semn greoi al ezitării. Ridică mâinile spre scândurică şi aşeză şi aceste două căni noi alături de celelalte. Le potrivi.
Le-a tot potrivit, zi de zi, de îndată ce se isprăvea masa de la amiazi şi până târziu după ce noi ne culcam de seară. Nu le mai părăsea. După ce mişca toarta de aluminiu a uneia, cu un milimetru mai la dreapta, se dădea doi paşi înapoi şi se adâncea, surd la tot ce se petrecea în jurul lui, la examinarea întregului grup. Apoi făcea o nouă mutaţie, aproape imperceptibilă pentru noi, cei sănătoşi, pe care, iarăşi, o judeca o jumătate de ceas sau chiar mai bine, cu încruntarea aspră a ochiului zbanghiu şi critic. Câteva săptămâni în şir.
Corcodel exulta. Avea la îndemână proba cea mai cumplită a nebuniei lui Ion. Ciudat, nici unul nu ne gândeam să dăm de ştire medicului, directorului sau măcar vreunui pedagog. Intuiam că dacă am face-o, Ion fiind internat la balamuc, am fi fost privaţi de spectacolul evoluţiei bolii sale care ne dădea, pe rând, fiori şi delicii şi ne captiva mai dihai ca un roman în fascicole. Corcodel, când şi când, încerca să se agaţe de nebun, dar acesta, demonstrând o mare scârbă, care ne amuza teribil, se smulgea tăcut, dar ostentativ, de sub atingerea colegului. Totul se încheia cu hohotele noastre ce răsplăteau efortul clovnesc al lui Corcodel, care se retrăgea mulţumit de sine şi viaţă, în triumful aclamaţiilor noastre. Moş Faur nu se arăta grăbit să ţină parte bolnavului. Era un înţelept în felul său. N-avea trăiri puternice de nici un fel; să nu îmbătrânească prea repede.
Duminicile dimineaţa, zece-doisprezece dintre noi, ne rădeam, înainte de a ieşi în oraş. În principiu, Corcodel şi încă doi băieţi luaseră asupra lor datoria de a face pe bărbierii, muncă pentru care erau cinstiţi de către noi ceilalţi, clienţii, ba cu câte o halbă, ba cu un film. De altfel, erau singurii posesori de brice, unelte solide, bătrâneşti, ce le slujiseră, pe rând, părinţilor şi bunicilor lor.
Şi, într-una din aceste dimineţi de odihnă, veselie, ferchezuială, unul dintre brice rămânând pe o masă din mijlocul odăii, nepăzit de nimeni, ne pomenim că Ion pune mâna pe el şi îl desface. Apoi se îndreaptă spre Corcodel.
- Ioane! strigă Pop.
Corcodel îşi părăsi "clientul". Era alb la faţă. Se retrase cât mai departe.
- Ioane, fii cuminte, îi spuse, cu glas nesigur.
Ion ajunsese la mai puţin de un metru de el şi îl privea obstinat. Pe urmă se întoarse şi merse spre uşă, rar, ca în vis. În dreptul uşii, făcu stânga împrejur, revenind spre vrăjmaşul lui. Refăcu turul coridorului dintre cele două şiruri de paturi de câteva ori, absorbit de propriile sale gânduri. Mâna cu briciul atârna pe lângă trup, inertă. Stam înmărmuriţi. Era cel mai terifiant moment din viaţa noastră. Şi momentul se prelungi într-un sfert de ceas, în cursul căruia abia de respiram. Cămaşa lui Corcodel era leoarcă de sudoarea ce i se prelingea pe sub fălci şi pe ceafă.
Luca, cel mai voinic dintre noi, fiu de oier, se desmetici primul şi, cum trecu Ion pe lângă el, îi cuprinse de la spate mâna cu arma, în cleştele pumnului, i-o răsuci. Degetele lui Ion lăsară, moale, fără nici un efort de rezistenţă, să-i pice briciul. Corcodel se azvârli ca o fiară şi, cu toată greutatea trupului în salt, îi repezi bolnavului o lovitură seacă în ficat. Ion se înverzi şi se încovoie. O nouă lovitură, de data aceasta dată de Luca, cu muchiile ambelor palme, în ceafă, îl întinse pe jos. Victima îşi pierdu firea. În nesimţire, îl târâră în pat. Cu ajutorul a patru curele, îl răstigniră cu membrele întinse pe diagonală şi legate de cele patru picioare ale patului. Apoi îi petrecură de-a curmezişul trei cearceafuri făcute sul, unul peste genunchi, altul peste bazin, al treilea în jurul mărului lui Adam, toate înnodată sub pat.
Nu cred să fi ieşit vreunul în oraş în duminica aceea. Reprezentaţia dată de bezmetic ne tăiase cheful de distracţii. Discutam şi ne mângâiam cu inteligenţa comentariilor noastre.
Nu mult după acest eveniment, tata m-a mutat în alt liceu, şi, treptat, l-am uitat pe Ion, revenindu-mi în minte doar când era cazul să mă mândresc cu o întâmplare nemaipomenită, asumându-mi, în povestirile mele ulterioare, când rolul lui Corcodel, când pe cel al lui Luca, spre uimirea şi admiraţia noilor mei colegi.
Ce mică e lumea! Acum câţiva ani, auzind de o expoziţie de pictură de mare succes, deschisă în sala din Magheru, mi-am găsit şi eu puţin timp liber să o vizitez. Am rămas fără glas, văzându-l pe Ion, tăcut ca de obicei, înconjurat de critici, răspunzând monosilabic şi tremurându-şi absent ochiul vibrant, în mijlocul sălii în care expunea. Citind afişul nici nu remarcasem coincidenţa de nume. Iar tablourile, în marea lor majoritate, reprezentau naturi statice cu căni de aluminiu sau portretele unor necunoscuţi cu priviri rele şi de semidocţi.

[ inapoi ]  [ sus ]  [ inainte ]