- Dacă te interesează sportul în Orient, ar trebui s-o cunoşti pe doamna Guvidi. A urmat o şcoală de yoga în Suedia. A venit la noi cu un manuscris: o traducere. Pasionantă. A semnat şi contractul.
- E scriitoare?
- Traducătoare, din câteva limbi.
- Dacă mi-o recomanzi tu, merită să încerc. Întotdeauna când e să fac cunoştinţă cu cineva, ezit. Am atât de puţin timp de vizite...
- Ascultă-mă şi n-o să regreţi. Este un om foarte profund.
Mişu a căutat în carnetul de telefoane numărul ei. Nu-l avea. Îi cunoştea în schimb adresa. Mi-am notat-o. Nu eram încă hotărât dacă aveam s-o folosesc. În materie de hatha yoga, tot coconetul practicant constituia o faună dintre cele mai bizare: mă-durea-şi-mi-a-trecut-dintr-o-singură-şedinţă; am-întinerit-cu-trei-ani-deocamdată; câteodată-parcă-nici-nu-mai-am-greutate; am-o-poftă-de-viaţă-continuă; când-dorm-fac-gimnastică-şi-prin-somn, dragă; lucrez-mult-cu-pântecul-pentru-constipaţie; îi-miroase-gura-a-ozon-mie-încă-nu; eu-nici-în-baie-nu-mă-las-dau-din-picioare; şi altele; apoi chipurile lor au ceva încremenit şi de neuitat, ca dintr-un muzeu de ceară; să te scalzi în atmosfera unor astfel de chipuri îţi aminteşte de celebrul tunel din copilărie, când, la moşi, te suiai în nişte vagonete deschise şi erai cărat din spaimă-n spaimă, printre funii spânzurate care te izbeau peste obraji când treceai pe sub ele, printre oglinzi concave pe o parte şi convexe pe cealaltă, pe alături de mumii de gips cu ochi fosforescenţi, schelete, fantome, gheboşi, pitici, negrese, diavoli, gorile, uriaşi, urlete, rânjete, hohote, jelanii, crivăţuri şi lipsă de aer; toate aceste temeri izvorau dintr-o detracare universală, dintr-o dezechilibrare a firescului, dintr-o suprarealistă desfiinţare a conceptelor uzuale, toate scornite de mintea  giumbuşlucară a unui întârziat la ospăţul artelor moderne.
Aceasta era, deocamdată, opinia mea cu privire la practicantele de gimnastică indiană.

* * *

Mult mai târziu, la un an, dacă nu la doi sau trei după întâlnirea cu Mişu, nevoia de a mă consulta cu un yoghin deveni acută. Un studiu comparatist în lucru bătea pasul pe loc tocmai pentru că nu îmi puteam verifica anumite ipoteze în care era implicată şi această disciplină. Eram iniţiat în ea, o "practicam" şi eu, dar, din păcate, o cunoşteam după cărţi.
Mi-am amintit de doamna Guvidi. Adresa indica zona unui capăt de tramvai. Am pornit într-acolo. Am găsit casa. Am urcat la etaj. Am sunat. Nu răspundea nimeni. Într-un târziu am hotărât să folosesc soneria unei uşi învecinate, să obţin o informaţie asupra orei când era potrivit să fi revenit. O bătrână, aflând pe cine căutam, m-a poftit înăuntru: îi era rareori călcat pragul; se vedea limpede că ducea lipsa conversaţiei. Am primit cu interes invitaţia: un nou prilej de a afla câte ceva despre persoana căreia urma să-i încredinţez o parte dintre ideile mele. Cel dintâi lucru auzit: se mutase pe la Cişmigiu, de ani de zile, în urma unei boli de bătrâneţe a mamei sale, cu care locuia. Restul, numai laude. Atât de multe încât am ajuns la convingerea că nimerisem peste omul potrivit. Pe deasupra, oricât am iscodit, neputând obţine nici o informaţie despre meserie sau preocupări, mi-am spus că era şi un om foarte discret, lucru necesar cum mă pregăteam să îi destăinuiesc, în definitiv, miezul tematic al unei cercetări inedite. Mi-am însemnat numărul de telefon şi am plecat plin de curaj.
De pe aceeaşi stradă am şi încercat să intru în legătură cu ea. Era acasă. I-am explicat cum ajunsesem să o deranjez şi pentru ce. Mi-a răspuns amabil, dar că îi era cu neputinţă să mă primească: mamă neputincioasă, casă mică, foarte mult de lucru. Am stăruit să revin telefonic. Şi am făcut-o săptămânal. Câteodată mă îndemna nevoia de a mă edifica asupra problemelor nelămurite, pentru a scăpa de obsesia muncii neisprăvite; alteori din simplă curiozitate; să văd cum îşi mai variază refuzul; în unele rânduri pentru a afla cum le mai mergea ei şi mamei; de cele mai multe ori, deoarece, simplu, pătrunsese, cu traducerile sale, cu meditaţiile de limbi moderne pe care le dădea, cu toate frământările ei, pătrunsese într-un colţ al sufletului meu, unde imaginea sa necunoscută mă aştepta, să schimbăm o vorbă atunci când osteneam de discuţiile cu mine însumi.
Şi aşa s-a scurs un nou an.
Apoi, când nici măcar nu mai solicitam o întrevedere, mi-a spus că mă poate primi.

* * *

- Era un indian tânăr, desăvârşit ca înfăţişare fizică. Soţia lui, o suedeză mai în vârstă ca el (sau poate că el nu-şi arăta vârsta), era de foarte proastă calitate, venală, distantă, practică. Simţeam că prezenţa ei îmi dăuna. Pentru acest motiv am şi părăsit studioul lor. Staţi să vă arăt o fotografie a lui.
Începu să caute o carte. Cât ieşise din odaie să pregătească o cafea, avusesem răgazul să citesc titlurile multora dintre volumele de pe rafturi: vieţi de compozitori, lucrări despre civilizaţiile şi culturile orientale, ca şi cărţi tehnice asupra gimnasticii şi sporturilor, multe albume de artă, plachete de versuri, în majoritate ediţii dinainte de război, în franceză, engleză, germană, italiană, suedeză, dar şi foarte numeroase opere publicate recent; era la curent cu tot. O carte de vizită excelentă.
Se strădui mult până să găsească ceea ce căuta, între timp vorbind:
- Am avut destule cărţi despre yoga. Am rămas cu câteva. Le-am tot împrumutat. Oamenii nu ţi le dau înapoi...
Era în glasul ei un regret uşor, în schimb nici un ton al încriminării faţă de cei menţionaţi, nici al mândriei pentru câte adunase.
Modestia se potrivea ca o mănuşă înfăţişării sale fizice. O persoană scundă, firavă (deosebit de firavă); îmbrăcămintea ei sobră îi conferea o distincţie şi o eleganţă retuşate tocmai de lipsa de importanţă pe care şi-o dădea. Între două vârste, înclina către a doua, fără să înceapă a fi bătrânicioasă. Dimpotrivă, agreabilă, veselă, dornică de vorbă şi confesiune, intimă fără familiaritate, caldă - oprindu-se la limitele unei amiciţii oferite cu încredere şi spontaneitate.
- Înainte de a se îmbolnăvi mama, am străbătut Europa cu rucsacul pe umeri.
Cum să-l fi ţinut ea în spate când până şi un deget prea tare apăsat ar fi putut-o încovoia?
Începusem să mă tem că obişnuia să se lase răpită de o imagine proprie retuşată pe măsura viselor şi dorinţelor şi nu a realităţii. Cu acel trup casabil ca de sticlă şi deasupra cu puţină piele oacheşă şi uşor fanată, cum se putea ea supune disciplinei stricte a asanelor sau unei peregrinări, ca aceasta, continentală? Nu cumva părăsise studioul suedezei pentru că nu putea face faţă efortului, iar caracterul antipatic al soţiei indianului nu se reducea cumva doar la severitatea necesară cu elevii nerealizând performanţa solicitată? Rucsacul acela renumit, în loc să atârne pe umeri, nu s-o fi odihnit comod pe pernele vreunei limuzine?
A găsit cartea. Caută paginile cu poze, mi le înfăţişează. Îl reprezintă pe guru-ul ei în diferite poziţii, troznind de sănătate. Din când în când exclam:
- Asta o fac şi eu.
Ea tace.
Poate că nici nu practica. O întreb. Răspunde:
- Mai rar. Din ce în ce mai rar. Ştiţi, boala...
Înşiră iarăşi toate câte îi amărâseră viaţa.

* * *

La început am vizitat-o cam la două săptămâni. Ulterior la una. Pe urmă la câteva zile.
- Întotdeauna mi s-a părut mai important să te poţi dărui celorlalţi decât să practici o gimnastică a trupului. Rostul ei este să-ţi ofere sănătatea necesară acelei dăruiri. Concepţia mea despre yoghin este că se pregăteşte neîntrerupt să fie un om de sacrificiu, nu un performer.
Aveam deci dreptate. Dându-şi seama că era tot mai înghesuită de întrebările mele, căuta să-şi acopere neputinţa cu teoretizări fals umanitare. De ce "fals"? Pentru că le profesează toţi, până la punerea în practică. În definitiv, dacă era atât de obişnuită să se dedice oamenilor, de ce aşteptase un an până să mă primească, atunci când eu aveam nevoie acută de informaţii?
- Mama îmi solicită fiecare clipă. Are un program de medicamentaţie foarte complicat şi care se efectuează cu ceasul în mână. Închipuiţi-vă că, în condiţiile ei de boală, am izbutit să o aduc până la 87 de ani şi că doctorii sunt foarte mulţumiţi. Fiind despărţită de soţ, atunci când ea nu s-a mai putut ridica din pat, am fost obligată să renunţ la servici; nu am găsit nici o altă soluţie dacă voiam să o ţin în viaţă. Meseria mi-a fost tare dragă. Eram de folos tuturora. Sunt farmacistă. N-a fost greu să descopăr că puteam trăi amândouă dacă mă apucam să dau lecţii de pian şi de limbi. Sunt o profesoară foarte ieftină, deşi, uitaţi-vă (şi-mi indică un colţ al camerei), lucrez cu magnetofonul şi cu manuale, benzi şi discuri aduse din ţările respective, după metodele cele mai recente. Dar cum poţi cere să fii plătită mult, când un yoghin s-ar cuveni să îi slujească pe ceilalţi în chip dezinteresat? (Pe buzele ei, a fi yoghin echivala cu a fi om de caracter. Îmi era greu să proiectez mereu asupra cuvântului înţelesul specific conferit de ea când îl rostea. Totuşi, era fascinantă viziunea sa singulară.) Ceea ce m-a durut cel mai mult, când a trebuit să fac acest pas, când am părăsit serviciul, a fost obligaţia de a renunţa la existenţa socială. Până atunci, timp de opt ceasuri pe zi, stăteam de vorbă cu oameni suferinzi, îi mângâiam, le dădeam sfaturi, îi ajutam şi eu cum mă pricepeam; încercam să fiu la curent cu tot ce era nou în problemele de sănătate a populaţiei şi să fiu un fel de ostaş în stare de alarmă permanentă pe care oamenii să se poată bizui. Apoi, ruperea neaşteptată. Te închizi în casă zile întregi, săptămâni, luni. Nici măcar târguielile pentru masă nu le mai fac; mamei, v-am spus, i se poate repeta accidentul vascular cerebral în orice clipă. De ani şi ani mă ajută vecinii. Am avut noroc că sunt oameni minunaţi. Izolarea asta mă costă. Ştiţi că se întâmplă să treacă primăvara, vara, toamna şi să nu mă vadă soarele pe stradă? E tare trist. Iniţial am crezut că m-am cufundat într-o grotă a unui individualism feroce. Treptat, m-am mângâiat cu gândul că şi eu particip la existenţa comună. În definitiv lecţiile predate de mine ajută în felul lor şcoala, ori, în cazul adulţilor, pe nişte oameni care vor să progreseze, care nu pot face paşi noi în cucerirea profesiei lor, fără aceste limbi învăţate cu mine. Asta m-a mai liniştit, şi, probabil, nevoia şi obiceiul m-au cuminţit şi am ajuns să mă împac cu noua situaţie.

* * *

- De ce nu scrieţi despre toate lucrurile astea? Cunoaşteţi prea multe ca să vă puteţi îngădui să le păstraţi pentru dumneavoastră.
- Abia dacă pot traduce. Nu este cu putinţă să te concentrezi într-un sfert de ceas, cât trece de la ora unui medicament la ora următorului. Până şi lecţiile trebuie să le fragmentez din pricina orarului meu de infirmieră. Acum, că veniţi de câtăva vreme la mine, aţi început şi dumneavoastră să-l gustaţi. Dar să nu vorbim despre mine. V-am pregătit un album, să-l răsfoim împreună. Cartea lui Babur, un monument al artelor mogule. Ilustrarea memoriilor împăratului Babur, cel care a întemeiat dinastia. La realizarea acestor miniaturi au participat 41 de pictori. Uitaţi-vă puţin prin ea; eu trebuie să mă ocup de mama.
Zâmbi stânjenit, ca de obicei în astfel de situaţii, dar tot ca de obicei cu o licărire a bucuriei în ochi, ca şi când ar fi spus, ar fi exultat: sunt utilă, sunt utilă cuiva, unui om! Trăieşte datorită mie!
Pe coperta albumului, portretul lui Babur. Citeşte în grădină. Şade pe un scaun de o mare eleganţă, deşi puţin incomod. Picioarele acestuia, zvelte, parcă din bambus, sunt legate între ele două câte două, într-un ritm specific: cele laterale, în paralel, destul de aproape de sol; cele din spate, la aceeaşi distanţă, însă măsurată de sus în jos; cele din faţă sunt slobode. La încheieturi, bara de legătură e prinsă într-o sferă mică. Jur împrejurul şoldurilor, până la marginile din faţă ale părţii pe care te aşezi, există o rezemătoare scundă, un schelet din acelaşi lemn ca şi picioarele scaunului, emailată şi cu un motiv decorativ maro, în formă de X, reduplicat, poate din fildeş. Sultanul are un veşmânt roşu ca sângele, încins cu un brâu gri-albastru cu dungi violete. Gâtul îi este strâns, la nivelul omoplaţilor, de capătul superior al unei cămăşi, în genul iei, cu broderie fină pe verticală. Pe deasupra poartă un ilic, cu guler delicat, dintr-o blană pătată mărunt; iar materialul ilicului îl constituie o ţesătură bej de o rară frumuseţe, pe care zburdă diferite neamuri de căprioare ritmate cu plante înflorite tot în roşu. Capul îi este acoperit cu un turban alb cu dungi maro, ornat cu pene. Nişte cizme scurte, dintr-un material textil verde, împodobite la partea de sus cu desene repetând curbele specifice orientale, îi îmbracă picioarele până la genunchi. Cizma stângă este la rândul ei - ce ciudat! - încălţată într-un papuc albastru închis, pe când al doilea (cu interiorul galben) a rămas pe pământ, personajul stând picior peste  picior. Mâinile îi susţin un manuscris gros, deschis. Degetele îi sunt ornate de inele (de altfel de lobul urechii stângi, singura vizibilă, îi atârnă un cercel lung şi făurit cu rafinament). Ochii săi urmăresc cu interes şi viaţă cele citite. Sunt încondeiaţi de nişte sprâncene subţiate ca aripile păsării în zbor. Nasul fin şi lung  coboară către o mustaţă ca o umbră mai accentuată, care abia conferă puţină bărbăţie gurii mici şi trandafirii. Un abur lunecă de-a lungul obrajilor ovali pentru a se condensa într-un puf castaniu roşcat, în dreptul bărbiei rotunjite. Un adolescent fără griji, şezând între un arbust cu flori mari albe şi un altul având înainte-i câteva corole risipite printre pietre. Peisajul, în fundal, se preschimbă într-o pată gri, cu ape roşiatice şi albăstrui; ea devine cer abia către marginea superioară, o bandă foarte îngustă, străbătută de cârduri de păsări marcate imperceptibil, lopătând din aripile grele către înalt.
Cât de bine o poate reprezenta pe doamna Guvidi în tinereţe, după cum mi-o închipui, acest portret de adolescent degustându-şi răgazul, cu o carte în mână, în mijlocul naturii.
Reveni:
- Vă supără dacă aprind o lumânare?
La asta nu mă aşteptam.
- Ştiţi, în vechea locuinţă aveam sobe. Nimic mai odihnitor decât să priveşti jocul flăcărilor. Aici, cu caloriferele astea, nu mai poţi avea nici un contact cu focul. M-am deprins, când sunt ostenită, să-mi aprind o lumânare şi să-i privesc pâlpâirea. Am un adevărat cult pentru foc... Câteodată am senzaţia că pipăi cu mintea focul lăuntric, în fiece ţesut, în fiecare celulă. Suntem un rug nestins, Materia arde în noi pentru noi. Sufletul arde în noi pentru oameni. Prietenia, iubirea, dăruirea de sine - ardere continuă. Parcă am fi îmbrăţişaţi într-un foc universal, mistuitor şi curăţitor. Nu cred că există element mai vrednic de contemplaţie decât focul.
Apoi:
- Mai răsfoiţi o secundă singur; îmi revin pe dată şi vă stau la dispoziţie.
Jenat să o surprind într-o clipă de abdicare a puterilor, mi-am îndreptat iarăşi privirile către imagini.
Există şi textul lui Babur, motivul miniaturii: "În timpul vânătorii, am gonit în galop după măgarul sălbatic, apropiindu-mă de el am zvârlit o săgeată, am ochit cu a doua, dar nu l-am pus la pământ, doar că alerga mai încet, datorită celor două răni. Dând pinteni şi ajungând foarte aproape, m-am năpustit către ceafa lui, în spatele urechilor, şi i-am tăiat până şi beregata: se opri, se învârti pe loc, muri. Sabia mea a tăiat bine."
Ridic ochii către doamna Guvidi. Priveşte liniştită lumânarea aprinsă. Nu clipeşte. Mi-e ruşine că o spionez.
Miniatura schiţează un ţarc, în mijlocul unei păduri tropicale. În afara lui, în prim-plan, câţiva nobili, discutând agitat despre vânat. Un tânăr, îmbrăcat în alb, surprins de pictor în timp ce străbate fâşia de pământ în goană, aruncă, în treacăt, o ştire unui boier cu care s-a încrucişat pe drum. Cei din suita boierului sunt atenţi la vorbele sale, ba chiar gesticulează a mirare, a ciudă. Probabil că tânărul le dă ştire despre încercările nereuşite ale lui Babur de a ucide animalul, aflate de mine din rândurile scrise de el. Dincolo de ţarcul de crengi uscate, nişte hăitaşi, în iureşul cărora s-a pomenit prins şi un vânător purtând o armă, gonesc căprioare, scuturând ciomege în mâini. Una dintre sălbăticiunile gingaşe întoarce capul, tremurând. Centrul picturii este degajat pentru a lăsa loc armăsarului împărătesc să îşi desfăşoare avântul; sultanul, mai puţin vârstnic decât în portretul de pe copertă, crunt, se apleacă înainte, izbind cu sete patrupedul; acesta din urmă icneşte şi se împleticeşte, şuvoiul de sânge gâlgâindu-i cascadă din gâtlej. Privirea i-a şi murit. Un câine care l-a depăşit, se întoarce în plin salt, de temut. De cealaltă parte a ţarcului, câţiva nobili privesc doi oameni de rând adunând stivă vânatul ucis. În direcţia opusă, în aceeaşi poziţie, un grup de antilope vlăguite: pentru azi, drama lor s-a sfârşit; oamenii şi-au atins saţiul. Le mai dăruiesc o zi de viaţă. Corturile îi aşteaptă pe vânători dincolo de ţarc, în planul superior.
Fila nouă comentează plastic alte două fraze ale manuscrisului: "În ziua următoare, când se îndepărtase călare de tabăra aceea, un ţarc de vânătoare fusese ridicat în câmpia Kattawas unde cerbii, măgarii sălbatici, se găsesc totdeauna din belşug şi sunt totdeauna graşi. Au intrat în ţarc fără de număr; fără de număr au fost ucişi."
O nouă scenă de vânătoare. Împăratul se distrează. Aproape întreg cuprinsul lucrării conturează terenul unui ţarc imens, format din trunchiurile desfrunzite ale unor copaci nematuri, tăiaţi şi înfipţi în pământ, legaţi cu crengi moarte dese şi cu funii. Abia de se mai poate strecura privirea printre coastele descărnate şi crispate a ceea ce a fost cândva vegetaţie fremătând sub boare. Imens este ţarcul, dar e strâmt pentru liota căprioarelor împresurate! hăitaşii strigă încă în mijlocul lor. Le izbesc cu cioturi de crengi preschimbate în bâte trupurile palpitând îngrozite. Erbivorele se grămădesc unele într-altele, sar, aleargă, se împiedică, îngenunche, strivesc câţiva iepuri prinşi de năvală, se ridică pe picioarele dindărat, lovesc cu copitele, îşi caută scăparea, se proptesc în încremenirea speriată ori se prăbuşesc istovite în nepăsarea premergătoare morţii. În primul-plan, vânătorii călări şi pe jos se îndeamnă, se încurajează, se frământă. Zvon de zbierete, tipuri tâmpe, crude (prin interesul sângeros cu care urmăresc măcelul), gesturi practice, energice, la obiect. Au o treabă de făcut; intenţionează să o facă repede. Odată isprăvită uciderea, trebuie să se aşeze la masă. Corturile li se înalţă în planul superior, trandafirii, verzi, portocalii, bej, roşii; câtă civilizaţie! Sprijiniţi de ţarc, marele Babur şi sfetnicii săi; în spatele lor, cămile.
Am văzut un film despre animale şi copii. Nişte adolescenţi pornind noaptea să elibereze nişte bizoni. Adulţii plăteau pentru dreptul de a ucide rumegătoarele din ţarc. Părinţii copiilor plăteau pentru dreptul instructorilor de a ucide nevinovăţia, instructorii acelei tabere de vară de unde fugiseră adolescenţii. Să fi trecut oare în jur de patru sute de ani de la pictarea miniaturii şi până la realizarea peliculei?
- Aşa. Mă simt acum alt om, mi-a întrerupt meditaţia doamna Guvidi. Ştiţi, continuă ea,  mi-au dat telefon doi elevi recomandaţi de dumneavoastră. Cine sunt?
- Unul este directorul liceului unde funcţionez; pleacă trei luni în Anglia, în cadrul unui schimb cultural; ar dori să se descurce cât de cât. Celălalt e foarte interesant: un coafor, elev al liceului, la cursul seral. Pătimaş meloman: opera. Vrea să înveţe italiana.
- Vă mulţumesc. Tocmai mă părăsiseră câţiva elevi. Nici nu ştiam cum să umplu golurile.

* * *

- Prea o doriţi mult ca să nu facem şi asta. Dezbrăcaţi-vă.
Eram atât de surprins încât m-am pomenit gata să dau înapoi, să caut o scuză, să renunţ să-i mai arăt ciclul meu de asane. Dar nu era un prilej de pierdut. Dobândisem prea multă încredere în ea. Dacă puteam primi un sfat de la cineva, nimănui altcuiva nu m-aş fi încredinţat. Învăţasem să-i cunosc caracterul temperat. Or, sfatul nechibzuit, în domeniul yogăi, ca şi în orice, poate distruge totul.
Am scos haina, cămaşa, pantalonii. M-am descălţat. M-am întins pe covor şi am început mişcările, destul de ruşinat că mă aflam aproape în pielea goală în faţa ei. Totuşi, ritmica riguroasă a respiraţiei, ca şi înlănţuirea precisă şi de neschimbat a exerciţiilor îmi îngăduiră să mă concentrez treptat, după uzanţă.
Ea tăcea, pe scaunul de la fereastră, privindu-mă cu blândeţe, cu înţelegere. O vedeam rar, când treceam dintr-o poziţie în cealaltă şi deschideam puţin ochii, să apreciez distanţa la care mă aflam de masă, pat sau altă mobilă. Totul era atât de ciudat... Un bărbat străin, venind când şi când în vizită, despuiat în mijlocul camerei, înotând pe covor sau în aer, într-un limbaj indic al trupului, şi o femeie matură, îmbrăcată, şezând, uitându-se la el mulţumită, liniştită, fără un gest, fără o vorbă.
După isprăvirea ciclului urmă relaxarea, întins pe spate.
Când am încheiat, m-am aşezat turceşte şi am întrebat-o din priviri.
- Lucraţi bine. Nu mă aşteptam. E foarte greu să înveţi singur, din cărţi. Ar trebui să studiaţi şi poziţia în cap.
Deschise un sertar. Scoase un ac de siguranţă. Se aplecă. Îşi prinse fusta cu el, jos, între picioare, alcătuind un fel de pantaloni. Puse antebraţele pe parchet, în formă de triunghi. Rezemă creştetul între palme şi-şi ridică tot trupul către tavan, începând cu picioarele. Rămase aşa. Trecuse un sfert de ceas. Coborî.
- Mi-a fost teamă că vine ora medicamentului mamei.
Eu făceam fiecare exerciţiu timp de zece respiraţii, deci maximum, câte douăzeci de secunde de o respiraţie.
Îşi privi ceasul.
- Mai uitaţi-vă prin Babur sau luaţi altceva.
Ieşi.
Deschid cartea de pe masă.
Două treimi din imagine sunt cuprinse de apa unduind între alb, albastru şi întuneric, zbuciumată de caii căutându-şi sprijin copitelor pe pietrele de fund (deşi sunt numai doi, cu călăreţii lor, îmbulzeala de pe podul de piatră alburiu şi morţii de pe malul vânăt, cu reflexele crepusculului ningând asupră-i, morţii cu poziţiile lor angoasate şi dezechilibrate, toate sugerează o multitudine în restrişte). În colţul din dreapta, sus, Babur şi câţiva arcaşi continuând să-şi încordeze armele pe urmele fugarilor zăpăciţi de neputinţa de a scăpa mai repede din învălmăşeală.
Aşa mă simţeam acum după ce o observasem pe doamna Guvidi lucrând. Îi revedeam privirile aţintite asupra mea când eram întins pe jos; acum le interpretam altfel: păreau nişte arcuri încordate, urmărindu-mă. Cum de o putusem judeca atât de greşit? Crezusem că nu practică nici un fel de mişcare fizică; ba chiar că nu practicase niciodată; că nu era în stare. Mă lăsasem înşelat de înfăţişarea ei fragilă, de oboseala ei continuă, de cuminţenia obligată a vieţii sale sedentare neîngăduindu-i nici un pas în afara casei. Erau numai piste false. Sau, mai bine spus, eu nu eram în stare să le interpretez. Mă grăbisem să o judec, cum fac întotdeauna.
"Kand-i-badam (satul migdalului) ţine de Khujand; deşi nu-i un târg, este destul de aproape de unul. Migdalele lui sunt excelente, de unde i se trage şi numele, toate se îndreaptă către Hormuzor şi Hindustan. Se află la cinci sau şase vighach la est de Khujand", a notat împăratul-cronicar.
Sus, departe, tăiat de textul cu litere elegante, negre pe fond de aur şi decupat şi de coroanele bogate a doi migdali, Khand-i-badam, cu clădirile de piatră roşie, amintind de tuful vulcanic ce conferă culoare vechilor cetăţi armeneşti. În jumătatea inferioară, dispuşi oarecum pe diagonale, culegătorii de migdale, cărătorii sacilor şi cantaragiii. În prim-plan, răsărind din cadru, ascunse de maldărele de saci sau de vegetaţie, capetele atât de blânde ale vitelor de povară. Artistul surprinde munca aşa cum se desfăşoară de sute şi sute de ani. Miniaturistul pare să înţeleagă nevoile tuturora, greutatea unui vas plin, durerile de şale ale unui muncitor, astfel transformând o notaţie searbădă de geograf economist (cum este textul ilustrat aici) într-o frescă în care toate personajele respiră, vorbesc, asudă.
Doamna Guvidi a revenit. Se apleacă peste mine, aşezându-şi mâna pe umărul meu. Priveşte şi ea.
- Vedeţi, eu cred că într-o sociologie posibilă a artelor plastice (poate s-a scris; nu ştiu), lucrărilor orientale li se datorează un loc privilegiat. Orientul este îndeobşte cunoscut pentru fast şi fantastic. Nimeni sau prea puţini ştiu că realismul aici s-a născut. Şi nu un realism oarecare, ci unul preocupat de social, de deosebirea dintre clase, de fericirea unora şi de disperarea majorităţii. M-aţi întrebat deunăzi ce aş vrea să scriu. Asta. O carte intitulată: "Realismul în artele şi gândirea orientală."
- Doamnă Guvidi, cât de departe vă situaţi de aşa-zişii oameni ai culturii fizice întâlniţi de mine, am exclamat entuziasmat.
- În ce sens?
- În sensul că majoritatea celor preocupaţi de cultura fizică sunt nişte autoizolaţi în muşchii lor. Pe când dumneavoastră...
- ... Eu care sunt o zidită de vie, vrei să spui...
- ... dumneavoastră trăiţi numai pentru oameni şi pentru viaţă!
- Greşeşti când judeci pe bieţii practicanţi de yoga aşa cum o faci. Sunt nişte izolaţi prin faptul că marea majoritatea sunt oameni bolnavi încercând să se vindece pe această cale. Mai curând cei care îi înţeleg greşit îi izolează, socotindu-i nişte animale stranii, pe când ei sunt nişte gimnaşti compleţi: ai trupului, ai minţii, ai sufletului, ai întregii personalităţi; mai mult, sunt oameni care se străduiesc să se integreze total în realitate. Pe când omul lipsit de astfel de  preocupări se integrează pe apucate sau este, din păcate, indiferent la realitate, fiind obsedat de micile sale probleme. Iar cel care se integrează desăvârşit este un yoghin fără s-o ştie.
O ascultam. O ascultam ca să-i fac plăcere. De fapt, yoga nu mă mai interesa de mult. Alte preocupări îmi invadaseră viaţa, inima. De aceea mă şi miră într-atâta capacitatea ei de contopire cu istoria (căci integrarea desăvârşită în istoria contemporanilor era obsesia mea). De fapt, cred că şi ea vorbea, anume pentru a-mi face mie plăcere, căci doamna Guvidi era mai ancorată în realitate ca oricine şi mai conştientă ca oricine (sau asta se datora preocupărilor legate de cultura fizică, aşa cum afirma ea? poţi şti...).
- Sunt mulţumită de noii mei elevi: directorul dumitale de liceu şi coaforul, mai ales coaforul, mi-a spus ea conducându-mă. Ce părere ai? Când a aflat de boala mamei a ţinut cu tot dinadinsul s-o cunoască. Şi nu s-a lăsat până nu a coafat-o. Închipuiţi-vă, mama coafată la 87 de ani! Nici nu i se putea face o plăcere mai mare!... Şi în timp ce îi făcea părul, îi cânta canţonete!
* * *
Pe 5 martie am colindat Bucureştiul năuc, precum toţi cei care nu au cunoscut dezastrul în casa lor, ori în familie. Am telefonat tuturor cunoştinţelor. Doamna Guvidi nu răspundea. Am bănuit că se defectase şi la ea linia telefonică, lucru obişnuit după cutremur. În orice caz nu am socotit că era momentul să o vizitez. De altfel era firesc să fie acolo o întreagă armată de neamuri.
Seara am trecut nu departe de strada ei. Am văzut oameni cu bagaje, sinistraţi pe un spaţiu verde, aşteptând noaptea. Nu ştiam că se petrecuse ceva şi în colţul acela de Capitală. Am vrut să mă îndrept către locuinţa sa. Strada era barată. Maşini de pompieri şi un fum gros împiedecau vederea. Făcând alţi câţiva paşi am înţeles. Întregul său bloc se prăbuşise. Era un maldăr de cărbuni aprinşi.
A ars mocnit timp de câteva zile.
De câte ori formam numărul de telefon al doamnei Guvidi, apelurile răsunau unul după celălalt, regulat, chemând în pustiu. Telefonul negru, îşi făcea datoria, sub moloz.

* * *

Ieşind din cabinetul directorului abia mă mai puteam regăsi. Şcoala fusese grav afectată. Cel mai tânăr coleg, intrat în învăţământ abia din toamnă şi căsătorit de câteva luni, pierise cu soţia. Fuseseră recunoscuţi după verighete. Fostul director murise în Brezoianu, ars aproape complet.
- Ştiţi ceva şi de doamna Guvidi? îl întreb pe director.
Era blocul ei.
- Cum să nu ştiu? Noi am înmormântat-o.
Mi se făcuse rău. N-am priceput ce a vrut să spună. Nu l-am întrebat. Mă interesa să nu-şi fi dat seama prin ce treceam.
Pe sală, coaforul.
Vine la mine, transfigurat.
- Fiţi liniştit. Toate s-au făcut cum se cuvenea. Am recunoscut-o la morgă, cu mama ei. Erau aproape ca şi vii. Doar o vânătaie pe braţul doamnei profesoare. Când am fost sigur, i-am căutat soţul. L-am descoperit prin Miliţie. Ştiţi, există un birou al evidenţei populaţiei. I-am informat de ce îi caut şi mi-au dat adresa. L-am găsit. N-a vrut să mă primească în casă. Mi-a spus: - "Eu... Noi... eram despăţiţi... Sunt recăsătorit... N-o pot înmormânta... Nu... N-are nici o rudă în afară de mama ei... Nu ştiu... Iertaţi-mă... Mă strigă soţia..." Şi a închis uşa. Am îndrăznit să vorbesc cu directorul şcolii noastre. A înmormântat-o liceul. Ne-am făcut datoria faţă de profesoara noastră.
Va să zică, el, coaforul, s-a gândit să meargă la Morgă, pentru doamna Guvidi. A avut curajul.
Eu m-am aşteptat tot timpul s-o întâlnesc întâmplător pe stradă. Am fost sigur că se salvase. Nu ştiam cum ar fi fost cu putinţă, dar eram sigur.
Deodată mi-a venit o idee. Îl întreb:
- Era arsă?
- Nu, doar v-am spus: numai o vânătaie, pe braţ. Atâta.
Şi, totuşi, stătuse zile şi nopţi înconjurată de foc. Focul pe care-l adorase, focul ce o odihnea... Focul, centrul de energie al pământului, existenţa însăşi a soarelui şi stelelor, miezul materiei moarte şi vii, mijlocul ei de reîmprospătare a forţelor... Mistuirea şi curăţirea universală...

[ inapoi ]  [ sus ]  [ inainte ]