Mă iertaţi că vă deranjez, doamnă profesoară. Sărut mâna. Mă mai ţineţi minte, probabil. Ionescu Mitică, dintr-a XII-a C. Nu trebuie să zâmbiţi, revăzându-mă. Corigenţii şi repetenţii nu sunt amintiri plăcute. De ce aţi îngălbenit? N-aveţi de ce să vă speriaţi. Sunt politicos. Dacă m-aţi surprins odată beat, pe când eram elevul dumneavoastră, nu înseamnă că sunt nici beţiv, nici mojic, aşa cum mi-aţi reproşat atunci. Băusem puţină votcă, de bucurie şi pentru curaj, Eram admis pentru prima oară în rândurile elevilor ce vă întovărăşeau, duminica, la teatru. Aş fi vrut să strălucesc în antract. Să debitez cuvinte inteligente, originale. Eram însă ameţit. Nu putusem mânca nimic la prânz, din pricina nerăbdării de a ajunge mai repede la spectacol. Nu eram obişnuit cu alcoolul, mai ales pe stomacul gol. Mă înfierbântase. Ţin minte: râdeam prea tare. Comentam zgomotos jocul actorilor. Când mi se părea că ezită prea mult, le dădeam eu replica. Din dorinţa de a dovedi că meritam să fiu remarcat de dumneavoastră, studiasem piesa două nopţi la rând. O ştiam aproape pe de rost. Sigur şi oboseala contribuise la euforia mea.
După cele ce mi-aţi imputat, m-a cotropit groaza. Socoteam că nu-mi veţi mai da niciodată o notă pe merit. Aceasta a fost pricina ce m-a îndemnat să copiez, atunci, la teză. De teamă, uitasem tot ce învăţasem.
Dar nu pentru a vă spune acestea v-am oprit în mijlocul străzii. Voiam să-i transmiteţi ceva soţului dumneavoastră. Nu, nu-l cunosc. Dar a intervenit în viaţa mea într-un mod complet neaşteptat.
Cu prilejul mărţişorului, în anul acela cu beţia, mama, am aflat-o mai târziu, s-a înarmat cu un buchet de flori şi o trusă de săpunuri străine şi v-a căutat acasă. Vă amintiţi. Vi s-a spus ulterior. Era la zece dimineaţa; o zi ploioasă şi rece de început de  pimăvară. Eraţi plecată. Cineva din familie, aflând că e mama unui elev, n-a vrut s-o primească în casă. Se temea de mită sau de lacrimi. I s-a şoptit că mâncaţi în oraş şi că seara aveaţi bilet la operă, că vă întoarceţi pe la miezul nopţii. Dar mama a hotărât în sinea ei să aştepte. S-a plimbat pe trotuarul de vizavi patru ore. Până la două. Patru ore în ploaie. În sfârşit, avertizat, soţul dumneavoastră (probabil fusese văzută pe geam) s-a dus la ea. Numai două vorbe. Nu ştiu ce i-a zis. Mama n-a vrut niciodată să mi le repete. Dar ea, care aşteptase patru ore în ploaie, de dragul unui nerod ca mine ce risca să rămână repetent, după cele două vorbe, n-a ştiut cum să fugă mai repede.
Mama a răcit. De fapt, nu era răceală. Era gripa cea mare. Suferea de inimă. N-a ajutat-o cordul. Şi a murit.
Asta vă rog să-i comunicaţi soţului dumneavoastră.
Sigur că n-aţi ştiut.
Încolo, bine; ce să vă povestesc? Când m-aţi lăsat corigent, m-am retras, am luat slujbă de necalificat. Acum am meserie.
Şi mie mi-a făcut plăcere să vă revăd. Sărut mână şi... complimente soţului.

[ inapoi ]  [ sus ]  [ inainte ]