Toată ziua tăcea. Cu gâtul, cu umerii, braţele-n jos până la coate, acoperite de plăgi supurente. Avitaminoza A. Răbufnită din nimic. O purta în măruntaie din copilărie, cu mult înainte de războiul ăsta abia isprăvit. Ce-i păsa de când? Pielea crăpată a obrajilor îi năclăise perii ţepoşi. Îşi interzicea să se privească în oglindă. Ştia ce e acolo. Chip de jar viu. Nu vorbea, nu râdea. Să nu-i pice vreo bucată de carne. De altfel, la cel mai mic efort intelectual făcea o criză nervoasă. I se încorda şi i se cutremura tot trupul timp de câteva minute. Ca o rufă pe frânghie. Apoi osteneala îl dobora, de parcă ar fi fost un butuc despicat în două. Şi iarăşi renăştea, aşa, din bubele răului, de şaisprezece, şaptesprezece ori pe zi. Din cenuşa creierului său carbonizat. Cu pieptul palpitând, răvăşit ca un peşte pe uscat.
În infirmerie nu mai erau decât alţi doi. Teodorescu, din ultima de liceu şi colegul lui de clasă, Oprişan. Normal ar fi fost ca Oprişan să fie mai legat de el. Dar, deşi era cu un an mai mare, Teodorescu - de fapt tocmai de aceea - se împrietenise la toartă cu cel din urmă. Era steaua lui polară. Mai ales când Teodorescu se înapoia din escapadele nocturne, beat ca un lord. Atunci Oprişan se metamorfoza în pisică şi se gudura pe lângă bocancii puturoşi ai stăpânului. Ei o duceau tot într-o vacanţă. Aveau vrăjile lor să-l îmbrobodească pe doctor. Patru zile din şase cloceau în infirmierie. Duminica, se aranjau în aşa fel încât să poată merge la cinema. Apoi cădeau iarăşi la pat. Profesorii erau exasperaţi că nu-i puteau asculta. În acelaşi timp, le dădeau tot felul de sfaturi cu privire la sănătate. În cele două dimineţi în care concedeau să asiste la ore, cei doi sorbeau, cu câte un înger în fiecare ochi, cuvintele lor. Îngerii, bătându-şi aripile, făceau să le tremure şovăielnic pleoapele, de cuminţenie. Când reveneau în paturile lor de bolnavi, îşi reluau jocul preferat.
- Nădăjduiesc, tinere, că n-ai îndrăznit să foloseşti W.C.-ul nostru, cât am absentat, îi spunea Oprişan cu multă distincţie în glas.
- Cum o să-ndrăznească, stârpitura! completa Teodorescu, ţopăindu-şi grăsimile în jurul patului său. Doar ştie ce-l aşteaptă! şi, ridicând mâna dreaptă, îşi pipăia rotunjimile muşchiului, repezindu-i în continuare, câteva upercuturi, în aer, la câţiva milimetri de bărbie. Dar nu l-ar fi atins. de groaza plăgilor.
De la bun început, apelând la faptul că era o fiinţă raţională, ştiind deci de frică, îl obligaseră să aştepte până se lăsa noaptea, pentru a frecventa toaleta cabinetului medical. De ce să-i îmbolnăvească pe ei, când putea să-l îmbolnăvească pe doctor sau pe una dintre surori; lor nu le era greu să se trateze, că doar asta le era meseria.
- Totdeauna, ne obligi să discutăm despre lucruri scabroase, vorbea Oprişan, puţin absent, evitând să-şi aducă aminte cât îi era de scârbă.
Nu arareori i se întâmpla să fie în criză la ora mesei. În cazul ăsta îşi păstra mâncarea, câtă încăpea, în cana metalică de apă. Fusese ideea sorei de caritate. Să nu se deranjeze prea mult din pricina lui. Nici nu-i plăcea să-l vadă des, cu mutra buburoasă ca pielea de broască râioasă. Pireul sau ciorba lui constituiau nodul discordiei. Câteodată îi miroseau urât lui Teodorescu. Alteori, dimpotrivă, stârneau sucurile veşnic înfometatului Oprişan. Ba era izvor de infecţie. Ba duhnea a bucătărie şi a neam prost. El era în ochii celor doi un hămesit, un cadavru ce se agaţă cu orice chip de viaţă. Un materialist a cărui unică preocupare e să nu-şi piardă raţia de haleală. Să se îndoape întruna.
În timp ce dânşii bodogăneau, camera lui - nu camera lor comună din infirmerie - camera lui interioară se popula cu războinici ahei în care de luptă, cu zeităţi în armuri sau nude, cu toate duhurile mitologice ce colorau varul spălăcit al pereţilor şi aşternuturilor albe. Deasupra tuturora vorbea, nevăzut, Schliemann: "Şi eu m-am chinuit; de la paisprezece ani am lucrat ca băiat de prăvălie. Mă sculam cu noaptea-n cap, cu ochii lipiţi de nesomn, umpleam cu apă găleată după găleată, inundam podeaua dughenii şi, îngenunchiat în baltă, frecam scândurile până mi se însângerau vârfurile degetelor boante. Eram sărac lipit, dar visam s-ajung să văd ruinele Troiei. Singura mea bucurie, în acest început de adolescenţă, era calfa unui morar; cu nimicul din buzunarele mele reuşeam să-l îmbăt ca să-mi recite cele câteva versuri din Iliada, pe care, cine ştie cum, se nimerise să le înveţe pe de rost. În ciuda acestui debut de viaţă ratat, nu peste mult am început să studiez. Am învăţat atâtea  limbi străine că nu le mai ştiu numărul. Câte să-ţi spun? Opt - zece - douăsprezece? Mi se pare puţin. Şi, cu muncă şi cu noroc, am descoperit unde pământul este însângerat de zidurile Troiei, cetatea copilăriei mele".
Dacă Schliemann venea pe la el, toate erau bune. Teodorescu şi cu Oprişan puteau spune ce le trăznea prin cap. Şi să-i toarne D.D.T. în tocană sau să-l excite nervos, pentru a-l vedea cum se prăbuşeşte în inconştienţa spasmelor. Să-l trezească după miezul nopţii, când se întorceau de la beţii. Toate îi erau indiferente. Avea şi el visul lui schliemannian. Când o să-şi termine liceul va pleca împreună cu o şatră; va studia limba, obiceiurile, basmele ţigăneşti. Era sigur că analizând elementele acestora putea, prin comparaţie cu cultura altor ţări, stabili cu exactitate traiectoria geografică a deplasării în timp a nomazilor. Va lua legătura cu alţi ţiganologi din ţări străine. Va scrie o monografie, cu caracter de epopee. Poemul Ţigan. De 3 000. Nu, de 6 000 de pagini. Poate chiar mai amplă.
În apropiere de internat se afla coasta unui deal, liceul fiind clădit la marginea oraşului datorită originalităţii fondatorului care a vrut să-şi aibă temelia în ograda casei părinteşti. Cei doi urcau anevoie. Târau cu dificultate trupul în nesimţire al bubosului. A fost greu până au învăţat să-l lovească şi s-au obişnuit cu ideea că avitaminoza nu se  transmite. După aia izbeau ca într-o pernă. Până azi, când l-au văzut dând ochii peste cap. Au hotărât să-l ducă, cum or putea, pe deal, să-l lepede acolo şi să-şi ia tălpăşiţa. Zăcu până dimineaţa, când se trezi de la sine. Alături de el, ţinându-i capul pe genunchi, era pedagogul Dobrescu.
- Teodorescu şi Oprişan te-au adus în halul ăsta?
Privirile sale rătăciră puţin peste aburii orei timpurii din vale.
- Ce frumoasă dimineaţă! N-am ieşit de atâta vreme din infirmierie...
- De ce nu i-ai reclamat că te chinuiesc?
Privi albastrul din irisurile pedagogului. Apoi:
- Nu-i puteam pârî. Îmi sunt colegi.

[ inapoi ]  [ sus ]  [ inainte ]