Lumea de piatră a cetăţii, umplută până atunci de fantoşe de părinţi şi de profesori vrăjmaşi, se populase, ca prin minune, într-un moment de criză al vieţii lui. Oraşul se umpluse cu ferestre. Becuri ce se sting şi se aprind. Înlături cu mintea perdelele ce te despart de semeni. Priveşti strada cu ochii felinarelor.
Unele ferestre, ca taxiurile de moravuri uşoare, acelea ce lunecă în viteză minimă pe lângă staţiile de tramvai înţepenite de orele târzii de după miezul nopţii, te îmbie de la început să le acostezi, ferestre ieftine, murdare. Altele, legănându-şi coapsele de sticlă între draperiile violent colorate, te sfidează, te dispreţuiesc. Există ferestre ce cochetează cu tine şi, atunci când, după nopţi şi nopţi de pândă, nădăjduieşti, în sfârşit, să le pătrunzi taina, lampa se stinge în pripă, obloanele sunt trase, ferestrele îşi mumifică surâsul vinovat într-o mască rigidă şi rece, distantă. Găseşti ferestre joviale, cu figură sănătoasă de spălătoreasă rumenă, cu braţele în şolduri sau de bucătar rotofei. Dar deprinzi o stimă ciudată, ce-ţi impune o cercetare sfioasă şi plină de tact pentru acele ferestre rare ce se ascund de indiscreţia curioşilor într-o atmosferă de curăţenie, voie bună şi nădejdi.
Povestea tuturora se înscrie într-o scenă strâmtă, mărginită de cercevele şi pervaz.
Ferestre, ferestre, ferestre...
 . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
A văzut femei ca şifonierele. Zăvoresc în ele însele parfumuri grele şi foşnitoare. De le atingi cu degetul, trezeşti poate molii. A văzut adolescente firave, învelite de fuste prea scurte, adolescente elegante ca o bibliotecă de rumeguş presat, cu rafturi goale. A văzut bărbaţi serioşi, de nădejde, ca nişte scaune solide, pe care te simţi în siguranţă când te aşezi. A văzut alte femei, tot corpolente, ca nişte mese îmbelşugate, pe care ţi-ar face plăcere să mănânci ceapă zemoasă, zdrobită cu pumnul şi presărată cu sare, şi să bei bere. A văzut adolescenţi cu chip de cărţi cu scoarţe umbrite de sudoare. A văzut bărbaţi-lenjerie, bărbaţi-prosoape, bărbaţi-plapumă, bărbaţi-ştergătoare de picioare, fete-cârlionţ, fete-nea, fete-ruj-de-buze, mâini-mătură, mâini-surâs, mâini-ciorap-cârpit, mâini-fond-de-ten-şi-rimel, mâini-cearcăne, femei-ochi, femei-urechi, femei-buze, femei-subsuori, femei-sâni, femei-genunchi, femei-coapse, femei-pântec, femei-fese. A văzut rochiţe, a văzut tablouri, a văzut taburete, clanţe, vitrine stil, candele, scrinuri, scrumiere, sertare, cuţite, armuri, măşti, maşini de scris, furculiţe, televizoare, gume, icoane, oglinzi, cuiere, radiouri, studiouri, fleacuri, magnetofoane, bibelouri.
Oriunde se afla, privea ferestrele.
 . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
Familia unui colonel dintre vecinii săi. În fiecare dimineaţă tatăl deschidea, cu băgare de seamă, uşa camerei fetiţei sale, la şase dinspre zi, înainte de a pleca la datorie. Intrând, uita parcă de soarta zecilor, dacă nu sute sau mii, de oameni care depindeau de el, de rigiditatea ţinutei impuse de meserie, de figura aspră necesară provocării respectului şi, timid ca pe vremea când fusese sublocotenent, îşi aranja vestonul în pragul uşii, trăgându-l de poale şi de capătul mânecilor, se apropia de patul copilului în vârful cizmelor a căror ţinută marţială nu se potrivea cu mersul acela de vrabie, se apleca mecanic - de-abia acum ofiţerul se lăsa ghicit, ca şi cum ar fi fost coborât de o macara, şi săruta fruntea cufundată în somn. Apoi se retrăgea tiptil, deschidea uşa, o închidea după sine, milimetru cu milimetru, îşi potrivea din nou vestonul şi pleca. Acelaşi sărut în fiecare dimineaţă.
Soţia lui, doctoriţă, îl depăşeşte ca vârstă, cu cel puţin zece ani. Este o femeie uscată, mică de stat, agitată, severă, pare chiar arţăgoasă, deşi nu se lasă văzuţi certându-se. Probabil că ea este aceea care îşi îndeamnă fiica să exerseze necontenit la pian; adesea poate fi surprinsă, aşezată în fotoliu, vorbind fetei care stă pe un scaun din apropiere. Desigur s-a obişnuit să fie mentorul familiei încă de pe vremea când soţul ei, mai tânăr, şi mai lipsit de experienţă, îi oferea prilejul. Acesta din urmă, sentimental, întârzie după-amiezile lângă pian, ascultând sonate şi, din când în când, câte o romanţă.
Cât despre fată, e una din acele fiinţe cu aspect bolnăvicios, blondă, gingaşă, lipsită de entuziasm şi de patimi. N-are prietene. Nu iese singură. Nici părinţii nu sunt vizitaţi decât de două-trei familii; iar acelea vin rar şi nu întârzie mult.
Cei trei, veşnic împreună, duc o viaţă liniştită, fără salturi.
 . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
Stăpânul unei firme arătoase de avocat: Mitrofan I. Popescu, doctor în drept. Gurile rele spun că ar fi un doctorat  cumpărat. O butie mai zveltă decât butiile obişnuite, aşezată pe două picioare vânjoase pe care le bănuieşti păroase şi murdare. Sus, peste ceafa grasă, pălăria de paie. Sub ea, nasul - cam cât un vrăbioi mai mititel, aşteptând să-şi facă drum cu aripile printre paginile dosarelor. Foarte mulţi clienţi, în majoritate ţărani şi vlăstare ale mahalalelor, achiziţionaţi prin strădania rudelor din satul de baştină. De altfel sârgul cu care aceşti oameni îl vizitează nu prea le e răsplătit, vorbindu-se în cartier că domnul Jenel (cum i se spunea de familiari lui Mitrofan) Popescu ar avea obiceiul să-şi vândă părţii adverse, pe sume frumuşele, cauzele al căror câştig este cert. După pierderea procesului, păgubaşul şi apărătorul său se încuie în cabinetul celui din urmă şi golesc, una după alta, sticlele de vin ce dorm în coşul cu plocoane, alături de raţe, iepuri, cozonaci, după care se despart prieteni pe viaţă. Maestrul fiind holtei, noul său amic îşi expediază soţia, fiica sau sora după caz, să se mai ocupe de gospodăria generosului bucureştean - gospodărie mică: bucătărie, praf şi pat; avocatul - ce mai om! Fărâmiturile aruncate de doctorul în drept, le culege şi nepotul său, pe care îl iniţiază în viaţă şi purtări.
Acesta locuieşte într-o cameră de serviciu, sub acoperiş. Deseori creasta neagră îi apare la fereastră şi ochii de veveriţă curioşi urmăresc mişcările unei slujnice din camera alăturată, ce îi sunt relevate, ca într-o oglindă, prin manevrarea dibace a canatului.
 . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
O pereche de bătrâni. Nu gătesc niciodată. Înainte de prânz ies amândoi şi, târâş-grăpiş, ajung până la dugheana din colţ. Se întorc, se aşează la masă şi încep să mestece neaşteptat de încet. De fapt, numai mişcările maxilarelor se lasă intuite. Fărâma de brânză dusă la gură, apoi dispare. Rămân deseori cu îmbucătura între buze, privindu-se lung, parcă fără să se vadă. Apoi reîncep să mestece. Când brânza este pe sfârşite, bătrâna îşi aminteşte de ceapă. Se scoală, o ia, se reîntoarce, ia loc, o întinde soţului. Acesta face două-trei încercări nereuşite de a o sparge pe colţul mesei. În sfârşit, îi dă şi ei o jumătate. De iuţeală încep să le curgă lacrimi. El scoate un fel de batistă imensă din buzunar şi, după ce îşi şterge apăsat obrajii, o lasă să-i cadă în farfurie, de unde o culege cealaltă fiinţă omenească. În timp ce femeia trebăluieşte niţel, moşul vine la fereastră şi se amuză privind zborul porumbeilor. Alături de el, peste puţin timp, îşi reazămă coatele şi bătrânica. Până seara nu se mai mişcă nici unul de la pervaz.
 . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
Alt vecin: corist la Operă. Cântăreţ infatuat. Laringe de materie cenuşie. Are totuşi o calitate ce-l mântuieşte de orice păcat. Îşi iubeşte soţia nebuneşte. Nu există oră liberă pe care să n-o folosească plimbându-se cu dânsa şi atunci, de s-ar afla magazin ascuns în gaură de şarpe, tot l-ar vizita. Rezultatul se remarcă în asiduitatea cu care urmăreşte doamna, în croiul vestmintelor şi în calitatea materialelor, evoluţia modei.
Fie iarnă, fie vară, tot timpul cât e singură stă în faţa oglinzii, probându-şi rochiile, bluzele, fustele. Rămâne ritmic şi obsedant în chiloţi, pe căldură, în combinezon, când ninge afară.
Mergând la Operă, a întâlnit-o acolo. A fost măsurat lung şi indiscret. A doua zi dimineaţa, surprinzând-o goală, ea zâmbise. Se vedea limpede că ştia că e privită. Surâs insinuant. Părea să trădeze opinia că la spectacol, fiind cu rochia pe ea, era greu de recunoscut, pe când aşa, dezbrăcată, era mai aproape de ea însăşi şi de gustul adolescentului de vizavi.
Pleacă din ce în ce mai des de acasă. Iar el cântă şi cântă.
 . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
În casa colonelului s-au petrecut lucruri zguduitoare. Fetiţa lui s-a îmbolnăvit de paralizie infantilă. Obloanele nu se mai ridică decât timp de câteva ore pe zi. Colonelul s-a retras din armată pentru a-şi putea îngriji copila. Dimineaţa face curăţenie, înlocuind fosta uniformă cu un şorţ cafeniu; mătură, scutură cârpe de praf în stradă, îşi face de lucru pe lângă pian, îl deschide, îi atinge clapele cu vârfurile degetelor, dar nu le apasă niciodată, ca şi când i-ar fi teamă să nu le audă gemând, acoperă claviatura cu capacul, după care intră la fată.
N-am mai văzut-o de când e bolnavă. Tatăl îi înfaţă patul, o sărută ca pe vremuri şi se strecoară în bucătărie.
Soţia sa, doctoriţa, a îmbătrânit brusc. Se poartă ciudat. Când se întoarce de la spital, îşi strigă fiica, să-i deschidă, pe urmă descuie singură uşa. Vecinii spun că o face de ochii lumii. Ce rost are să ascundă maladia copilului? Şi fata care asistă la această comedie! Îi aduce câte un braţ de cărţi şi reviste pe care fostul colonel le citeşte cu glas tare în timp ce mama stă singură în camera alăturată, în acelaşi fotoliu ca altădată şi gândeşte sau ascultă.
 . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
Două noaptea. Ţipete de groază de peste drum. Coristul îşi bate nevasta care plânge, se sufocă, urlă, imploră. Apoi tăcere. Rar, gemete. Maşina salvării o ridică. I-a rupt o mână, spun spectatorii din faţa porţii. Două zile cântăreţul n-a mai ieşit din casă.
Din nou maşina de urgenţă. Îl ia şi pe el. S-a otrăvit.
 . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
Din casa avocatului, glas de femeie. Soţia unui client. Şolduri late pe genunchii doctorului în drept:
Dacă ai bărbat urât
Să-l duci vinerea la târg
Şi să strigi în gura mare:
"Hai la bărbat de vânzare!"
De ţi-o da pe el vrun zlot,
Dă-l cu funie cu tot.
Ferestrele străzii trăiesc noaptea.

[ inapoi ]  [ sus ]  [ inainte ]