Nemernicindu-ne noi - Gretl, Hugo, ţâncul şi cu mine - pe uliţele Parisului, ca nişte actori lainici şi bicisnici ce eram, ne-a prins din urmă o veste mare, de pe urma căreia m-am dumirit că fugisem ca un prost din Viena; se ştia limpede că nu eu purtam vina pentru repauzarea definitivă şi fără întoarcere clătinată a şchiopului... El îl numise cu limbă de moarte pe adevăratul făptaş. Şoapta lui, bâiguită, înecată în sângele de pe urmă, schilodită, bâlbâită, pocită şi hurducăită pe dinţii clănţăniţi de frigul răbufnit din Beciurile Fără Întoarceri, mă spălase de ruşine şi de temeri.
Eram tare fudul. Până cu o clipă în urmă fusesem o zdreanţă care ştersese putina de teama judelui, vitregit de soartă, mereu pe drumuri, cu pecetea hăituirii pe frunte, gonit de spaima vânătorii de oameni, conştient că adevăratul ucigaş se plimba cu covrigii-n coadă, mândrindu-se cu şmecheria sa fără pată şi cu steaua lui norocoasă de ticălos.
Şi cine era făptaşul? Era, bineînţeles, "Umbra" şchiopului (iată încă o dovadă că cei care se ţin scai de noi, ne pândesc pasul şi treburile, ne urmăresc cu vicleşug, sunt vătămători ca mătrăguna...),  era sluga aceea a compozitorului Salieri; un nenorocit dovedit nebun furios şi - după câte am auzit eu - pe potriva stăpânului său, şi acesta nebun de legat, însă fără patalama încă (nebun măcar pentru că nu voia să-l ajute pe Mozart, cum se vorbea...).
De ce luase viaţa omului? Greu de ticluit un răspuns. La urma urmelor parcă de asta mă sinchisesc eu? Hotărâtor este că nu aveam de ce să-mi plâng soarta, că mă puteam bucura şi pe mai departe de soare şi de libertate.
Glumesc acum - şi bine fac că glumesc, altfel nu văd cum s-ar mai lăsa viaţa trăită... Dar temerea mea cea mai mare nu a fost că aveam de dat socoteală, ci că s-ar fi putut cu adevărat ca şchiopul să fi pregătit ortul în palmă din pricina zgâlţâielilor mele. Chiar dacă nu am vrut-o, sau chiar dacă aş fi vrut-o, având pricini temeinice, să ajung atât de nesăbuit încât să iau viaţa cuiva mi se părea lucru de spaimă! Mă înăbuşea indignarea atunci, adevărat! Şi mai adevărat e că oţărârea  mea nu era provocată de încălcarea vreunui interes personal; pricina ei sta în  ceva ce poate fi luat drept nobil chiar; prietenia mozolită în noroi. De acord! În acelaşi timp, nimic pe lume nu trebuie resimţit atât de puternic încât să uit de mine, până la bestialitate. Sunt, totuşi, un artist...
Artist? Eu? Atunci Mozart ce este?... S-o las baltă.. Dacă o pornesc pe calea aceasta, nu mai ajung niciodată la capăt cu cercarea lui ca personaj al comediei mele tragice...
Am din ce în ce mai puţină încredere în mine, în puterile minţii mele... Şi asta nu e bine... Nu e bine.
M-a vizitat a doua zi după ce a aflat că am revenit. De ce o fi ţinând şi el la mine? Te pomeneşti că în amintirea trupei Seyler, aia condusă de baronul von Dalberg. Mi se pare că aceia i-au propus să le scrie o duodramă, genul ăla antipatic de operă declamată!... Mda, au în fruntea lor un bogătaş... I-aş fi comandat şi eu compoziţii câte şi câte, dar cu ce?
O dată a pomenit de Böhm venind vorba de trupa mea. Nu mi-a căzut deloc bine. Böhm e un adevărat cineva. Ansamblul său numără cincizeci de actori şi actriţe. El a purtat prin toate oraşele opera lui Wolfgang La Finta Giardiniera, cu un succes răsunător. Eu n-am făcut alta decât să-i comand muzică pentru flaşnetă.
Când am aflat că după ce a legat prietenie cu acesta, în Salzburg, în 1779, peste un an s-a împrietenit şi cu Emmanuel Schikaneder, comicul ăla grozav, la fel de puţin cunoscătore al gramaticii ca şi mine, în schimb adevărat om de teatru şi, pe deasupra, şi dibaci într-ale muzicii - că se spune că singur şi-a scris-o la Sentimentalii sau mizeria veselă, era să leşin... Mozart se vede că  nu se joacă dacă nu merge la teatru... Mi-a povestit cu de-amănuntul şi Mizeria veselă sau cei trei studenţi cerşetori şi  Corabia din Ratisbona, unde se dă de gol Schikaneder că n-are nimic sfânt şi că scapără din urechi când îşi ia peste picior concetăţenii, nescăpând nici unul fără  să-l spele în lapte de ardei iuţi; mi-a cântat, ca sluga Budel, o melodie velşă alla turca, cu acompaniament de tobă; a imitat maimuţele şi urşii trupei; mi-a istorisit şi alte piese din repertoriu: Nu mai mult de şase farfurii pline de Grossmann, Pantofii maro aurii, Hamlet, prinţul Danemarcei, o adaptare de F.U.L. Schröder, Emilia Galotti de Lessing, Tatăl de familie german de cavalerul Gemmingen, după Diderot.
Prieten e cel care se comportă ca atare în absolut toate situaţiile. Zi şi noapte nu se gândeşte la altceva decât cum să ofere prietenului său tot ceea ce este mai bun pentru acesta. Îşi foloseşte toţi amicii, toate relaţiile, toată ştiinţa, dibăcia şi puterile pentru binele prietenului său, el însuşi dedicându-se trup şi suflet pentru a-l face fericit...
Cum mă pot eu numi prieten...? Oare dacă Wolfgang ar fi cunoscut adevărata pricină a turneului meu francez, povestea cu şchio... m-ar fi numit prietenul său? Şşşşt... asta nu se cuvine s-o ştie nimeni... E taina mea...
Ce-i pot oferi eu?
Îi voi da ceea ce sigur n-ar putea dobândi niciodată: îl voi face vestit, scriind o piesă despre viaţa lui de muzician necunoscut şi uriaş...
Părerile şi ştirile privitoare la el încep să se adune. Să-mi însemnez întâlnirile noastre, nu prea dese, nu mi se pare destul. Nu există în ele prea mult şfichi dramatic. O piesă e o înfruntare între nişte firi limpezi la  ghicit şi potrivnice. Ea trebuie să se încheie cu izbânda unuia şi înfrângerea celuilalt. Tot scriu şi scriu despre întâmplări mărunte şi încă n-am izbutit să dibui ce este mai apăsat în firea lui Wolfgang. E vesel, dar e gingaş, săritor, simţitor ca o femeie. E nestăpânit cu prostia şi cu îngâmfarea tâmpă, dar şi suav, visător, cu trupul aci şi minţile aiurea. Vorbeşte despre moarte ca de cea mai bună prietenă a omului şi ca despre ţelul vieţii, auzi! Totuşi pare să aibă apăsări întunecate, dramatice, chinuitoare. Este glumeţ când improvizează pentru prieteni, dar compune şi o muzică înălţătoare, între bolţile căreia te pierzi, nu mai ai de ce să te agăţi, îţi fuge pământul de sub picioare: numai zboruri şi giumbuşlucuri de libelule, dacă nu chiar petrecerea îngerilor înşişi. E preocupat, îngrijorat de soţia sa; dar i se pare firesc să se bucure de toate chipurile frumoase din jur, tot aşa cum îi place masa bună, vinul înmirezmat şi hainele de soi. Câştigă bine - cred că cel mai bine dintre toţi muzicanţii de astăzi ai Vienei şi n-are nici o leţcaie. Dăruieşte bani tuturora şi se împrumută necontenit, luptă ca bogătanii să-i cumpere o compoziţie sau alta, în nădejdea de a-şi mai cârpi găurile pungii prin bunăvoinţa lor. Urăşte nobilii, ţâfna, măreţia şi zgârcenia lor şi se învârte numai printre ei...
Ce poţi scoate din aşa ceva? Ce, ăsta-i om?! Omul e bun sau rău; e curat sau păcătos; e frumos sau bocciu; e cinstit sau pungaş; e deştept sau nărod. Care din toate astea ţine de Mozart?
Apoi, n-am nici o idee privitoare la personajul cu care s-ar putea înfrunta compozitorul. Cu cine luptă el? Răspunsul e necrezut de simplu: cu muzica, cu viaţa, cu omenirea. Trei vrăjmaşi pe cinste dar... nu sunt scenici.
Cu muzica - pentru că face din noapte zi şi smulge din scurgerea timpului mai multe roade decât toţi concetăţenii săi la un loc. O clipită din viaţa lui parcă nici începută încă preţuieşte mai mult decât suma vieţilor tuturor nevolnicilor care n-au ştiut alta decât să-şi stoarcă mâncarea zilnică cuvenită lor şi prea cinstitelor consoarte. Cu muzica - deoarece, cum spun prietenii săi, a ştiut de copil să-i ajungă din urmă pe cei mai vestiţi şi mai învăţaţi muzicieni ai lumii şi să-i întreacă, scriind ca o fiinţă întrupată şi nu ca un om al veacului său. Cu muzica - fiindcă ea-l mână din urmă nelăsându-l să respire, să se odihnească, să se bucure de flori, de cer, de plimbări, de tihna încântărilor obişnuite unui artist. Cu muzica - pentru că ea-i impune să devină singura ei unealtă de înfiorat inimi, îl obligă să nu asculte decât de chemările sale, să joace doar la mişcarea degetelor ei, să inspire şi să expire numai în pas cu danţul ei; până şi sângele lui îşi schimbă bătaia, ţinând isonul muzicii răsunând în el, ea însăşi atât de des schimbătoare! Cât poate trăi un astfel de om?
Se luptă cu viaţa tocmai din pricină că e robul melodiilor, clădirilor de sunete, bântuindu-l pe lumină şi întuneric, când mănâncă, dacă aţipeşte, când sărută, dacă suspină, când glumeşte, dacă face anticamera, când se află în trăsură, dacă zâmbeşte, când îşi numără paralele, dacă aleargă pe stradă. Cum, când, unde, de ce să trăiască el? Mozart e colonia muzicii. după cum ţinuturile americane sunt coloniile englezilor, franţujilor, spaniolilor, portughezilor. Ea l-a cotropit, îi suge vlaga, îl ucide într-un ritm de nebănuit, secătuitor. Iar viaţa îl izbeşte din cealaltă parte. Izbeşte ca un berbec surd, orb şi mut: loveşte unde nimereşte. Loveşte de moarte, mai ales la ficaţi. Loveşte cu sărăcia, cu nevoia de iubire, cu foamea, cu dorul de înţelegere, cu lipsa de somn, cu bolile, cu Aia cu coasă. Viaţa ne omoară. - - Viaţa e moartea noastră. Ce viaţă, mamă, ce mai viaţă!...
Se luptă cu omenirea de când este. Cu tatăl, cu familia lui, din chiar clipa când a deschis ochii. Dacă s-a născut la 27 ianuarie 1756, curând, într-un alt ianuarie, pe 12, 1762, adică la şase ani fără cincisprezece zile, Wolfgang pornea în primul lui turneu! adică la şase ani fără cincisprezece zile, Wolfgang pornea în primul lui turneu! Mde, îţi dai seama, Hermann Schultz, tu care te ţii de scândurile scenei să nu cazi în pumnii publicului de prin iarmaroace, câtă carte a băgat bătrânul Leopold în acest copil ca să-l poată scoate în lume la şase ani fără cincisprezece zile?!... Păi, tu nu ştii nici acuma atâta teatru câtă muzică se dospise în el de pe atunci, dacă a putut cânta în faţa Electorului de Bavaria!
Ah, dacă aş locui şi eu, ca omul, într-o casă bine închegată pe temelii de piatră, cu ziduri groase şi sigure, de cărămidă, şi cu ţiglă pe acoperiş, într-un frumos orăşel cuminte şi aşezat, dacă aş fi un cetăţean onorabil, ca cei mulţi, cu familie, plozi, marafeturi şi tabieturi şi cu un păhărel de roşu după prânz, dacă aş avea o burtă ce te reprezintă mai cu spor în lume, ca bărbat de nădejde, cu piţule de ameţeşti şi cu bucătăreasă bine hrănită, ei bine, aflând - cum am aflat-o - despre lupta aceasta cumplită a copilului pomenit, aş face un lucru minunat! Cel mai bun lucru  la care s-ar putea gândi un om dintr-o bucată în lumea asta a noastră fără pereche! Aş folosi zidurile neclătinate ale cetăţii mele cămin pentru o daraveră deosebit de chibzuită: m-aş da cu capul de ele până oi pricepe şi eu că sunt un terchea-berchea, o nulă, un zero, un nimic, neînstare măcar să gândesc cum se cuvine la un viitor personaj al meu! Şi mai afirm că-i sunt prieten!
Uite o dovadă simplă de cum se poate alcătui programul unui om. E o listă a concertelor date de el între 26 februarie şi 3 aprilie1784 pe care a uitat-o în rulota mea, pentru că de orice e în stare Wolfgang numai să fie om cumpătat şi grijuliu ba.
Joi 26 februarie, la Gallitzin;
Luni 1 martie, la Jon, Esterhazy;
Joi 4 martie, la Gallitzin;
Vineri 5 martie, la Esterhazy;
Joi 11 martie, la Gallitzin;
Vineri 12 martie, la Esterhazy;
Luni 15 martie, la Esterhazy;
Miercuri 17 martie, concert public cu abonamente;
Joi 18 martie, la Gallitzin;
Vineri 19 martie, la Esterhazy;
Sâmbătă 20 martie, la Richter;
Duminică 21 martie, concert public în sala teatrului;
Luni 22 martie, la Esterhazy;
Miercuri 24 martie, concert cu abonamente;
Joi 25 martie, la Gallitzin;
Vineri 26 martie, la Esterhazy;
Sâmbătă 27 martie, la Richter;
Luni 29 martie, la Esterhazy;
Miercuri 31 martie, concert cu abonamente;
Joi 1 aprilie, concert în sala teatrului;
Sâmbătă 3 aprilie, la Richter.
Şi ce vrei să spui cu asta? Tu dai trei-patru spectacole pe zi, şi nu un singur concert ca el, şi nu te mai admiră nimeni! Dar nici nu poţi mărturisi ceva atât de cumplit ca el: Hermann, Hermann, cine-şi poate închipui o copilărie atât de crudă?...
Sunt oare, pot fi oare scriitor? Până acum n-am făcut alta decât să asist la spectacolele rivalilor. Având o memorie - ei, da, ăsta e cuvântul - de prost - hm - odată cu căderea cortinei ştiam pe de rost piesa văzută. Mă întorceam în bârlogul meu şi, cu o sticlă bună de vin de Rin în faţă şi cu o pungă de tutun turcesc alături, mă apucam să pun pe hârtie cele înscrise cu jumătate de ceas în urmă în memoria mea de bivol. Aşa mi-am îmbogăţit repertoriul simţitor.
Scriind, mi-am dat întotdeauna seama unde pică fraza greu, care replică nu se potriveşte lui Gretl, care stă ca o prună-n gura lui Hugo; am recunoscut cuvintele putând fi cu câştig înlocuite de un gest, de o mişcare, de o strâmbătură, personajele cerând să fie contopite în unul singur şi mai ales şirurile de cuvinte urlând ca din gură de şarpe că se cuvin tăiate. Ce-mi mai place să tai? Toţi lungesc cât îi ţin baierele, să îndese într-un text cât pot mai multe, să întindă pelteaua ca zeamă lungă într-o familie cu doisprezece copii hămesiţi. Eu nu. Eu aş scurta până la a nu lăsa pe coala de hârtie decât aer, aer curat. teatrul are nevoie de aer şi de mişcare. Cu mişcarea spunem mai multe decât cu cuvântul. Mişcarea poate avea o scumpătate mai mare decât orice vorbă; în plus, ea ştie să lase publicul să presupună hăt departe cale de-o poştă de unde s-ar zice că bate ea. Mişcarea distrează, cucereşte, reţine atenţia. Cuvântul are concentrare (vezi? poţi folosi cuvinte ce nu-ţi stau la îndemână, dar pe care la auzi într-una. Nu le poţi spune pe toate cum ai vorbi printre zarzavagii... Sulemeneşte-ţi condeiul, dă cu pila pe vârful limbii când îţi vine vorba grosolană, îmbracă-ţi gândirea în haine acătării, altfel n-ajungi scriitor nici până poimarţi!...). Aşadar, cuvântul are o concentrare obositoare pentru un fitecine. Câţi n-am văzut eu adormind de-a-n picioarele, ca animalele în faţa hanului, în dreptul butoaielor susţinându-mi podiumul!...
Uite-aşa, tot forfecând, tot punând zăbală, tot refăcând, am ajuns să-mi închipui că sunt scriitor... Dar ce am scris eu? Ce?! Absolut nimic! Încerc una, încerc alta, schiţişoare de caracter, bucăţele de dialog... fragmente... fragmente... Nu pot înnoda şi eu un lucru de la un capăt la celălalt... Vina o poartă faptul că nu pricep o iotă din viaţă, ăsta e adevărul!... Nu văd că cele ce se petrec pe pământ ar avea un fir cât de cât logic! Scriitorul este omul care vede legăturile. Aşa cum văd eu ce se leagă într-o piesă scrisă de altul şi ce nu. În felul ăsta ar trebui să văd şi viaţa. Însă nu văd. Şi, atunci? Atunci?
Revenirea din turneul francez mă îmbogăţise şi cu păţaniile de toată frumuseţea ale unor inşi nici că se putea mai hazlii: un subiect ca cel vieţii lor mai rar! Şi ei oameni de teatru. Director le era un fost valet al unui conte spaniol, Almaviva. Trupă cam fără actori şi a lui; ca şi a noastră; nevastă-sa, una Suzon; verişoara ei mai mică, Fanchette; un ofiţer dezertor, Chérubin; şi un bufon muzical: Bazilio. Ne-am împrietenit la cataramă. Om necăjit ca şi mine, Figaro ăla. Victima stăpânului...
Wolfgang a ciulit urechile de când începusem să-i vorbesc de ei. Dar nu voia  să-mi dau seama ce anume îl atrăgea, aşa că strecură un:
- ... ca şi mine...
Mi-am închipuit că relua refrenul de dragul ecoului, care-i era foarte drag când compunea. Însă nu era chiar aşa: avusese şi o nuanţă gravă în intonaţie.
- ... Răpit de o şatră, din pruncie, a fost dator să-şi câştige singur existenţa, de cum a fugit. Aşa a ajuns sluga tânărului conte. Fiind cam de-o seamă, Almaviva - încurajat de generozitatea tinereţii şi mulţumit de credincioşia lui Figaro - l-a recomandat  unui ministru cunoscut din familie să-i facă un rost, cum era obiceiul, pe spinarea avutului obştesc. Drept urmare a fost expediat în Andaluzia...
- Şef peste Şefi..., mustăci un zâmbet amicul meu.
- Nu tocmai, i-am tăiat eu elanul. Ca să fii şef, în vremurile noastre, trebuie să te pricepi să umbli de-a buşilea.
- Adică să te naşti cu suflet de sclav...
- Întocmai. Şi nu se potrivea cu omul. Aşa c-a fost numit ajutor al farmacistului veterinar, răspunzător de pansamente şi medicamente pentru cai. Post rentabil: mai vindea pe sub mână şi ostaşilor Majestăţii Sale Catolice câte unul din fleacurile cu care erau omorâţi armăsarii.
- Şi dacă nu izbutea nici aşa să-i ucidă pe soldaţi?
- Atunci îi vindeca în mod sigur! Numai că flăcăul suferea de o mâncărime cumplită de degete...
- Râie? cu atâtea medicamente pe mână? Il était chef, n'est-ce pas?
- Mai dihai ca râia. O boală incurabilă: scria versuri. Auzind de asta, ministrul care-l proteja, de teama izbucnirii unei molime ce să-i secere herghelia, l-a tăiat de pe lista popotei. Ne mai putându-se hrăni în provincie, se aciui în Madrid, ca un om cuminte. Se apucă de teatru.
- Din nenorocirea asta ne-am înfruptat şi noi doi...
- Lui unuia i s-a aplecat. Invidia colegilor l-a dat peste cap. După premieră nu i-a mai rămas alt mijloc de trai decât briciul cu care se rădea - unica sa avere. Mai făcuse pe bărbierul şi ca valet al lui Almaviva. Cu pămătuful în mâna dreaptă şi cu castronaşul în stânga a străbătut cele două Castilii, Mancha, Estramadura, Sierra-Morena, iarăşi Andaluzia, ba prin puşcării, ba fluierând pe uliţe, ba sătul, ba culcându-se cu maţele ghiorţăind. Tot aşa până l-a întâlnit din nou pe binefăcătorul său de altcândva, contele Almaviva, îndrăgostit...
- ... mort-copt...
- De unde ştii?
- Cum poate fi îndrăgostit un conte tânăr?
- Mort-copt.
- Păi vezi?...
- Dacă nu i l-ar fi scos norocul în cale...
- ... pe Figaro...
- ... nu s-ar mai fi însurat...
- ... Lindor...
- Ce spui? l-am întrebat pe Wolfgang care părea cam absent.
- Ce-am zis?
- Ceva de... dor...
- Mă refeream la dorul contelui...
Se prea poate. Nu înţelesesem bine. Mie mi se părea că spusese: Lindor.
- Şi mai departe? mă întrebă el cu bunăvoinţă.
- Drept răsplată, Almaviva l-a luat din nou în servici. Eeeei, aici e-aici! Când i-a venit vremea să se-nsoare valetului, ce crezi? Contelui i-a plăcut logodnica. Era camerista contesei Rosine de-o bucată bună de vreme. Până să-i vorbească Figaro de ea, Almaviva parcă nici n-ar fi zărit-o. Însă a fost suficient s-o placă alt bărbat că i s-au deschis ochii şi lui...
- Cunosc şi eu destui care jură că nevasta celorlalţi e totdeauna mai frumoasă ca a lor..., remarcă Mozart.
- Şi cum Suzanne, camerista, îi sta la îndemână, tăbărî cu jurămintele şi cu mângâierile pe biet sufleţelul şi trupşorul ei neînvăţat la jug... Almaviva se aşteptase să plece ambasador în Anglia. Vru să-l îmbrobodească şi pe valet; vedea de pe-acum crescându-i coarne bărbăteşti, având intenţia să-l promoveze agent diplomatic, adică să-i ofere şansa să stea o zi lângă nevastă şi un an întreg să străbată Europa-n lung şi-n lat...
- Iar jupân Almaviva cu Suzon în pat...
- Exact! Numai că socoteala de-acasă nu se potriveşte cu cea din târg. Îi intuise planurile şi Rosine, contesa. Iar Suzanne - o zgâtie şi jumătate - , fără a-şi vesti pretendentul, de frica geloziei lui, i-a făgăduit stăpânului marea cu sarea dacă-i dă o zestre pe măsura amorului cu care se lăuda şi, ţesând o plasă de intrigi din cele mai iscusite, i-a depus-o în braţe, la adăpostul nopţii-ntunecoase, pe propria lui soţie delăsată... Pe de altă parte, iubitul ei, adulmecându-i trădarea, a crezut c-o s-o prindă pe draga sa mincinoasă în braţele stăpânului cu călcâiele încinse. A adunat liota de nuntaşi şi a tăbărât asupra pavilionului unde se intenţiona jertfirea de taină. N-a dat peste altceva decât peste un soţ încântat de farmecele unei soţii ameţite de fericire şi, în orice caz, mută ca o nălucă de frică să nu spulbere cumva minunea dăruită ei şi hărăzită cameristei. Bineînţeles că nunta lui Figaro a avut loc pe dată, ca să se uite incidentul. Dar şi proaspeţii căsătoriţi...
- ... au  fost nevoiţi să spele putina cât mai curând şi, cum mi-ai spus la început, să-şi găsească alt mijloc de trai, incognito...
- Chiar aşa! Anonimus, ăsta era numele lui de familie...
Wolfgang, preluând înălţimea glasului meu, adăugă:
- Figaro, după numele de botez...
- Figaro, da..., am vrut să continui istorisirea, însă ceva mi se păru a nu fi în regulă: Pari plictisit, Wolfgang. S-ar zice că ştii dinainte cele ce-ţi spun...
- Bineînţeles că le cunosc. Din Bărbierul din Sevilla, opera lui Paisiello... Am văzut piesa la 11 octombrie 1780 la Salzburg, într-o adaptare, cu trupa lui Schikaneder (Ah, iar Schikaneder! am turbat). Şi m-am îndrăgostit iremediabil de autorul ei, acest Beaumarchais al tău!... Toate câte preced povestea cu Suzanne sunt, negru pe alb, în Bărbierul din Sevilla. restul nu-mi dau seama de unde e împrumutat...
Am rămas realmente cu gura căscată. Wolfgang mă prindea a doua oară cu mâţa-n sac. Numai că de data aceasta nu aveam nici o vină. Cumpărasem şi vindeam... Căzusem pradă insuficientei mele culturi teatrale! Până şi asta-mi lipseşte!...
(Cele de mai sus le-am rescris de... şaptesprezece ori! Acolo unde povestirea mi s-a părut plicticoasă, am folosit chiar replicile din piesa indicată de Wolfgang - asta nu de voie, ci pentru că aşa le-am cules de la Figaro; întocmai la fel le-am regăsit în textul lui Beaumarchais! Nici eu nu mai ştiu cum s-a întâmplat: le-am luat din viaţă sau din carte?).
Am preferat câtva timp să păstrez mimica aceea comodă, cu toţi muşchii relaxaţi, cu falca de jos atârnând ca o uşă ieşită din balamale, ca să nu fiu obligat să dau glas stupoarei, jenei şi ciudei ce mă rodeau. Simţeam o ruşine cumplită. Mi-era groază că Wolfgang ar fi putut crede că sunt un ins atât de ieftin încât să fac de două ori aceeaşi glumă - ceea ce, personal, n-aş fi înghiţit nici la ţâncul meu cu cortina. Mai mult, de când încercasem să-l  induc în eroare asupra trecutului meu, multe mi se schimbaseră în maşinăria sufletului. Acum mi se deschiseseră ochii; pricepusem cu cine aveam de-a face şi n-aş fi dorit în ruptul capului să-şi închipuie că-mi stătea în intenţie să râd de el. Doar ajunsesem să mă preschimb în fiară din respect pentru el, când cu sluga lui Salieri... Şi acu, dintr-o greşeală stupidă, să creadă că... Dacă un om ca Wolfgang îţi oferă prietenia sa, eşti câine să n-o apreciezi... E ca şi când o rază ar coborî să se odihnească într-o baltă putredă. Aşa ceva nu se repetă. Tata avea obiceiul să-mi spună: - "Hermann, când trece diligenţa vieţii, e cazul să fii sigur că ţi-ai plătit locul dinainte - a doua oară nu mai trece pe unde o aştepţi tu." Wolfgang reprezintă pentru mine această diligenţă. O astfel de prietenie nu se repetă în viaţă. Eram zdrobit la gândul că aş fi putut-o pierde.
Am hotărât să lepăd orice rol mi-ar fi trecut prin minte să joc şi să fiu cât pot eu de cinstit - ca un păcală cinstit cum mă simţeam. După ce am luat această hotărâre respectabilă, întâia mea grijă a fost să închid cu băgare de seamă gura rămasă deschisă, ca o gură de ulcică şi să-mi recompun faţa răvăşită de câte simţăminte îmi grăpaseră inima. Am îngăimat:
- Şi dac-ai şti ce bine se legau toate... Chérubin, Bazilio, verişoara lui Suzanne...
(Pe măsură ce fiinţele tuturor acestora îmi defilau prin memorie, printre ele sclipea un gând nou pentru mine, absolut nou: Am spus: 'Ce bine se legau toate!' 'Se legau!' Deci sunt şi eu capabil să văd legăturile dintre evenimentele vieţii! Dacă văd legăturile înseamnă că...!
Îmi venea să sar în sus de bucurie...
Deodată m-am simţit alt om. Eram omul care "vede legăturile". Buna-dispoziţie mă potopi. Am început să-mi detaliez "viziunea" cu glas tare, pentru Mozart, ca de la egal la egal. Concepeam! Ce, e lucru de nimica?!).
- Chérubin era finul contesei. Doamne, ce trebuie să fi fost ca băiat! Şi acum li se scurg ochii femeilor după el când dă câte o raită pe la tarabele zarzavagiilor, dar atunci! E înalt, mai înalt ca mine; lat în umeri, foarte lat... Te-ai aştepta să fie şi legat ca un taur, cu muşchii vânoşi, umflaţi de sânge. Dimpotrivă: e firav - un bujor de flăcău; sprinten, elegant în fiece mişcare, că ridică braţul, că se apleacă ori se aşează, toate le face ca şi când ar sta locului. Muşchiulatura lui s-a dezvoltat pe lungime, ca la cine înoată; din asta îşi absoarbe trupul său toată nobleţea. Orice poziţie ar adopta, respiră armonie, echilibru, satisfacţie şi lene de felină. Totuşi, te rog să mă crezi, a trăit o dramă cumplită. În două cuvinte: s-a declarat mort! E mort pentru toată lumea! Şi-a montat o sinucidere spectaculoasă după care a dispărut în lumea... spectacolului, câştigându-şi o nouă identitate alături de Figaro, pe scândurile scenei.
- Cum de-a ajuns la asta? Să fii un cadavru viu!...
S-ar fi spus că Mozart uitase cu desăvârşire ce spusese chiar el: că cele povestite de mine nu conţineau nici un adevăr. Cu ce iuţeală se lăsa înşelat de închipuire, de bună-voie... Vrăjit, îşi îngustase pleoapele. Nici eu nu mai puteam fi convins până-n adâncul sufletului de adevărul privitor la viaţa prietenilor mei spanioli din Franţa, deoarece împrumutarea unei părţi din istorisirile lor dintr-o piesă desemna înşelarea sfruntată. Aşa că eram ambii ca nişte copii care cred cu toată puterea fiinţei în născocirile din jocurile lor, lăsându-se pe de-a-ntregul furaţi de o Aventură a sufletului... Închipuirea te face să uiţi de bun-simţ, de cuget, de realitate, pentru a te azvârli în oceanul nesfârşit şi fără pace al visării!
- Iubirea! am răspuns mirării minunatului meu prieten. Iubirea, Wolfgang! O iubea pe naşa sa, pe Rosine... O iubea de când îl luase paj pe lângă ea, la castelul Aquas-Frescas. Contesa, flatată şi amuzată - cum este firesc să fie orice femeie matură văzând cum roşeşte, se fâstâceşte şi uită de sine un băieţel de îndată ce se află în preajma ei -, i-a încurajat această dragoste din... ştiu şi eu... dintr-o pornire de înduioşare maternă... Chérubin, biciuit de dorurile aprinse ale trupului său neşcolit, se pomeni cu pleoape şi cearcăne vinete de fată mare. Îi pândea paşii, o urmărea, patrula prin dreptul uşii când ştia că o îmbracă sau o dezbracă Suzanne, ori când sosea ceasul odihnei. Dacă avea siguranţa că nu-l putea surprinde nimeni, îşi potrivea un ochi la gaura cheii. Când se afla singur, îşi îngropa faţa în veşmintele părăsite pe pat şi visa o săptămână la rând parfumul plăpând şi îmbătător plutind pe ţesătura lor atât de plăcută s-o mângâi cu obrazul şi s-o săruţi pierdut... Nu-şi dorea altceva, în mintea lui necoaptă, decât să se poată preschimba, printr-o vrajă necunoscută, în cearşaful cu care se învelea când dormea; doar atâta... Frumos, nu, Wolfgang?...
Întrebarea mi-a scăpat pentru că eu însumi mă miram de cât mă puteam abţine de la folosirea cuvântului fără perdea şi cât mă străduiam să vorbesc ca pe scenă când jucam roluri de prinţ.
- Minunat! Nimic nu te poate emoţiona mai mult decât trezirea sufletului sub adierea necunoscută a celor dintâi raze ale iubirii... Le invidiez pe femei că au privilegiul de a culege acest omagiu timpuriu, le premier hommage, semnele cele mai fragile ale preludiului unei metamorfoze care, în câţiva ani, preschimbă copilul în ceea ce va fi cândva considerat, respectat şi recunoscut ca adult. Să-ţi fie sortit a deveni dascăl într-ale gingăşiei! Să-ţi aparţină mâna aceea care dezvăluie unei imagini miniaturale de bărbat cel dintâi fior al alintului... Să-ţi aparţină suflarea fierbinte ce iniţiază la o blândă pierdere a conştiinţei nestrunite... Tu să fii acea fiinţă înţelegătoare, îndelung râvnită, care să descoperi universul feminin unui copil pregătit să moară odată cu prima lui iubire...
- Să ne întoarcem la Chérubin, flacăra mocnind în pieptul său se preschimbă în incendiu şi, fără să-i treacă prin minte că şi-ar fi trădat idolul, dezgheţându-se, începu să-şi potolească arsura, zgândărându-şi rana mai tare, fără s-o ştie - cu furtul săruturilor şi îmbrăţişărilor Suzanei, nici ea nepăsătoare la farmecele lui cu gust de iarbă crudă şi de fragă de pădure. Se dovedi, deci, dornică atunci când o lua pe nepregătite - sau, măcar, când se prefăcea surprinsă -, cu atât mai mult cu cât fiind sfetnica lui în problemele dragostei purtate contesei şi a contesei care observa înduioşată creşterea subită în înălţime, ca şi perpelile lui, că ajunsese Suzanne, biata de ea, să-i fie destul să-l asculte pe unul sau pe celălalt că o şi lua cu cald şi cu frig deodată... Dar, mde, era logodită... De câte ori îşi amintea aceasta îl pocnea pe paj, că avea, că n-avea treabă. Astfel fu el obligat să se răscumpere de înjosire cu Fanchette, verişoara de doisprezece ani a lui Suzanne. Almaviva însuşi se înfrupta când şi când din gura ca macul a copilei şi din mugurii nevăzuţi de soare, pregătindu-se să înflorească pe pieptul ei de lapte. Când contele şi-a dat seama că băietanul e favoritul acestui pisoi în curs de preschimbare în femeie, l-a expediat pe rival... la oaste, să aibă răgazul să mediteze la cum se cuvine să se comporte un... copil. Ei bine, peste câţiva ani, venind în taină să-şi viziteze naşa şi ajungând, în sfârşit, să se hrănească până la saţiu din dragostea ei, Rosine prinse rod. Disperarea acestei femei cuminţi a fost cumplită. În fapt, sub acoperământul unui obicei al pământului, soţul ei o înşela în văzul şi cu ştiinţa tuturor. Tradiţia îi îngăduia seniorului să descuie el cel dintâi poarta caldă a iubirii, în noaptea nunţii. Această regulă nu fusese abolită decât datorită elocinţei lui Figaro. În schimb, pentru contesă nu se născociseră legi favorizându-i înclinările fireşti: soarta dintotdeauna a femeii! O singură dată închisese şi ea ochii şi se lăsase condusă pe o cărare lăturalnică şi a şi rămas însărcinată, atât de cutremurătoare şi de neistovită îi fusese bucuria! I-a scris tânărului ofiţer abia adolescent, reîntors la regiment după faptă, o epistolă atât de zguduitoare încât el a hotărât să-i cruţe pe viitor sufletul lipsit de apărare şi a răspândit zvonul propriei sale morţi.
- Dacă n-o fi vrut să-şi cruţe persoana posibil a fi urmărită cu spada-n mână de conte, nu, Hermann?
- Asta cam aşa-i. oricare i-ar fi fost motivul, ştiind că imediat după nuntă Figaro fusese obligat să-şi piardă urma în lume şi aflând cum îşi câştiga pâinea, Chérubin a cercetat toate târgurile Spaniei până ce a dat de trupa unde Fanchette ţinea rolul Colombinei şi n-a mai râvnit la altceva decât să-şi uite vechea identitate în braţele copilei de odinioară.
- Splendid! se entuziasmă Wolfgang. Splendid! ce operă bufă formidabilă se poate face din viaţa lui!
Mă apucă de mâini şi mă privi cald. Reluă:
- Ce frumos povesteşti, Hermann! Ar trebui să-ţi mai cruţi timpul şi să te-apuci de scris. Cu un libretist ca tine aş cuceri pământul! Nu vrei să lucrăm împreună? Mă frământă de câtva timp ideea de a adapta Slugă la doi stăpâni de Goldoni.
La auzul acestei invitaţii atât de spontane şi de generoase, am simţit că îmi fuge pământul de sub picioare. Parcă mi-ar fi pierit tot sângele din trup. Eram rece şi lipsit de vlagă.
- Ce-i cu tine, Hermann, dragul meu?! sări el să-mi descheie nasturii, să-mi înlesnească răsuflarea. Ai obosit prea mult în călătoria asta. Nici eu nu suport hurducăiala pe drumuri. Te-nţeleg... Odihneşte-te; trebuie să te odihneşti. Te aşteaptă zile măreţe. Ai grijă de sănătatea ta, de dragul viitorului, de dragul destinului tău de scriitor...
Când mi-am revenit, am dat de ochii plini de compătimire ai compozitorului. Cu cel mai blând glas cu putinţă, neretrăgându-şi dreapta de pe fruntea mea, dar şi nerenunţând să pianoteze cu degetele de la mâna stângă pe taburet, trădându-şi astfel neliniştea, mă întrebă dacă mă simţeam bine. Mi-era ruşine de slăbiciunea mea nevrednică de un om în toată firea, de un actor încercat şi, pe deasupra, de un director de teatru. Nu i-am putut mărturisi că pricina răului meu stătea tocmai în cuvintele sale prieteneşti. Pesemne aşa păţeşti când, tânjind o viaţă întreagă după încrederea cuiva în tine, o întâlneşti prea târziu. Ăsta e cazul meu. Niciodată un profesionist autentic al vreunei arte nu şi-a dat seama că exist. Fumurile mele sforăitoare apropo de jocul pe scenă n-au găsit vreun alt ecou decât hohotele de râs jignitor ale mulţimii nepricepute. Am sperat o veşnicie că hazardul ar putea conduce în dreptul butoaielor mele un dramaturg, un actor consacrat, un om de meserie... De câte ori nu l-am văzut pe acesta, în vis, intrând precaut în rulota mea, după spectacol, şi îmbinând sfioşenia cu patosul sau cu exuberanţa pentru a mă strânge la piept şi a-mi vorbi cum făcuse Mozart adineaori: "Frate!" Este singura răsplată râvnită de mine pe pământ. Acum o trăisem! Numai că muzicianul nu vedea în mine un actor ci tocmai ceea ce eu alungasem din cuget ca pe o ispită periculoasă, o momeală putându-mă îndemna spre mari sfâşieri lăuntrice: el descifra un talent... literar... Un talent LITERAR!
- Hermann, vreau să-ţi mărturisesc ceva.
- Ce...?
- Când eram la Paris, în 1778, am lucrat douăsprezece variaţiuni pentru vioară şi pianoforte pe o temă compusă de Dezede, pe versurile lui Beaumarchais: Je suis Lindor. Pricepi? Pe cântecul adresat de Almaviva Rosinei, când o curta, în Bărbierul din Sevilla. Acest Beaumarchais este veselia însăşi, e meşterul celei mai fine ironii, al exuberanţei, al poftei nestăvilite de viaţă, Hermann! De atunci visez la el şi uite cum îmi porţi tu noroc: mi-ai adus ştiri despre eroii lui!...
- Bine, Wolfgang, deci crezi că Figaro, Chérubin, Suzanne, Fanchette, Bazilio...
- Ăsta-i alt personaj din Bărbierul, pe când Chérubin şi cele două femei îmi sunt necunoscute...
- ... tu... crezi că m-au minţit, că au împrumutat o identitate dintr-o piesă...
- ... cum m-ai păcălit şi tu pe mine altădată...
- Aşa crezi?! m-au minţit?
Wolfgang rămase visător. Zâmbea nehotărât, cu privirile pierdute. Într-un târziu spuse:
- Cine ştie? Poate că personajele piesei şi-au împrumutat identitatea de la trupa ta de amărâţi rătăcitori..."

Un corb străbate întinderea fără sfârşit de azur albicios. Croncăne însingurat.
Alţi paşi în tăcere.
Deşi abia ieşiţi din Bucureşti, miresmele câmpului le invadează nările. Când şi când o vacă muge undeva în spatele lor. Dincolo de gardul viu împrejmuind o grădină de zarzavat, pe stânga, un schelălăit ascuţit de căţelandru.
- Ideile de la care pleacă operele lui Mozart merită o atenţie specială, spuse doamna Didal. Acest Mitridate, Re di Ponto, alcătuit după o tragedie de Racine...
- Nu cred să mai fi rămas mult din ea în urma dublei falsificări, traducerea ei şi rescrierea sub formă de libret..., se îndoi Nucu Misail.
- Totuşi, să te inspiri dintr-unul din marii clasici ai teatrului...
- N-a fost alegerea copilului Mozart. Textul i-a fost impus.
- Dar după ce l-a citit şi a visat la el a scris o operă care până-n trei luni de la premieră a şi fost copiată pentru Viena, pentru ducesa de Parma şi pentru curtea Lisabonei...
- E un caz special, se îndărătnici Misail, vag atent la lătratul aburit al unui câine hămăind departe.
Îl preocupa altceva: nu apuca să se bucure suficient de naşterea dragostei lor. Abia revenită dintr-o deplasare în provincie, Mela pleca aiurea. Se simţea mândru pentru ea că era atât de apreciată încât nevoia prezenţei ei se făcea simţită în toată ţara, dar ar fi preferat să absoarbă el însuşi, îndelung, această prezenţă devenită o necesitate vitală. Discuţii ca aceea de acum nu putea purta cu nimeni. Mela devenise singurul lui sfetnic, singurul lui confesor. Însăşi munca sa bătea pasul pe loc, căci nu îndrăznea să înainteze până nu discuta cu ea asupra temei şi perspectivelor ei.
Acestea i se păreau motive suficiente să nu vrea să fie de acord cu ea.
- De pildă, La Finta Semplice e scrisă pe un libret foarte prost de poetul oficial al teatrului din Viena, Marco Coltellini, replică ascuţit şi lucitor ca un brici.
- În schimb, libretul lui Favart pentru Bastien şi Bastienne a fost declarat de nu mai ştiu cine o contrafacere burlescă a Ghicitorului satului de Jean-Jacques Rousseau. Când te gândeşti că la 12 ani Mozart a fost dator să priceapă măcar şi o umbră din cugetarea autorului Confesiunilor...
Nucu Misail rămânea distant. Amorul propriu, rănit de solitudine, îi era mângâiat că poate avea alte păreri:
- Mai curând aş zice că e important contactul cvasi-permanent cu abatele J. Parrini, poetul cu care a colaborat la Ascanio in Alba, operă comandată de Maria-Tereza cu prilejul nunţii fiului său, arhiducele Ferdinand, cu principesa Maria-Beatrice de Modena, comandă rezultând direct din succesul lui Mitridate.
Aducea aceste detalii ex cathedra, să tempereze strădania ei de comunicare.
- Da, se bucură ea. Îmi amintesc. A fost executată cu prilejul celei de a doua călătorii în Italia. Ai citit ceva despre acest Parrini? se interesă, dar nu-l privi, simţindu-i încordarea care-l făcea rău. Se uita la scaeţii arşi de secetă, înnegriţi, cu vine de culoarea sângelui închegat, străbătându-le ascendent tulpinele.
El rosti preţios:
- Un poet de prima mână-n epocă, îmbinând puritatea clasicismului cu acea inspiraţie preromantică ce l-a marcat tot atunci şi pe Mozart.
- Dar Metastazio nu contează? Mozart n-a folosit poemul său, Il sogno di Scipione, pentru sărbătorirea întronării lui Colloredo?
- Exact. O adaptare după Somnium Scipionis de Cicero, spuse el dispreţuitor; nu ştia nici Nucu ce dispreţuia; dar i se părea în acea clipă un sentiment deosebit de inteligent.
- Dar Idomeneo nemuritorul său Idomeneo pentru care i-a cerut un libret prietenului său salzburghez, abatele Tedesco, se zice că s-ar întemeia pe mai multe texte franceze printre care cel mai important e de Crébillon. A scris arii pe versuri de Goethe. Şi acum această mare pasiune pentru Beaumarchais... Vezi că ar exista motive suficiente pentru ca să meditezi la un eseu: Cultura literară a lui W. A. Mozart? Dacă mai pui la socoteală şi interesul lui pentru Moliere, pentru Goldoni, faptul că ştia latineşte, că vorbea franceza, italiana, engleza...
Mai jos de ei se desfăşura o panglică de mal drept, cu smalţul ierburilor zgâriat de o potecă îngemănată ce dădea ocol căuşului de lut al bălţii. Pe ici, pe colo, petece roase până la pielea colbăită a pământului.
- Când te vei decide definitiv să publici însemnările lui Schultz, n-ar strica să le însoţeşti de note bibliografice şi critice. Pesonalitatea compozitorului - nu aşa cum e schiţată anecdotic de autor - e reprezentativă pentru nivelul intelectual european al secolului al XVIII-lea. Hermann sesizează prea puţin din continua efervescenţă a gândirii mozartiene.
- Chiar dacă ai spune că notele lui Schultz nu cuprind nimic din efervescenţa asta, tot n-ai greşi, păru conciliant Misail; dar mai avea o armă ascunsă: - El o resimte ca pe o forţă germinativă acţionând asupra lui, transformându-l, ajutându-l să se cunoască, pe măsură ce-l cunoştea pe Mozart şi în aceeaşi măsură îl ajută să-şi depăşească limitele între care viaţa sa spirituală, mica lui viaţă lăuntrică, vegetase ca o crisalidă, până la irumperea cutremurătoare a geniului în...
- Cutremurătoare? A fost Hermann Schultz cutremurat vreodată? Tu, Nucu, eşti sigur că a simţit cu cine avea de-a face? fu indignată, destul de timid pentru temperamentul său, doamna Didal.
- Mai mult decât aceia care l-au alungat din Franţa cu indiferenţa lor, mai mult decât stăpânul Salzburgului, arhiepiscopul şi prinţul Colloredo, mai mult decât toţi compozitorii epocii, exceptându-i pe fraţii Haydn. Există şi un al treilea care a cunoscut adevărata valoare a lui Mozart; din păcate, îi era rival şi se temea de talentul său. Cel mai apăsat de posteritate...
- Ştiu: Salieri...
- Cât despre Schultz, n-are nici un merit că a presimţit valoarea de lângă el. Marile personalităţi au darul de a deştepta eboşele de caracter abia marcate, de a le stimula, de a le provoca; răspândesc energie în jurul lor, avânt, curaj, dorinţa de autodepăşire...
Doamna Didal îl asculta tot mai atentă. Niciodată nu se oprise cu gândul la această idee. Oare putea ea fi dedusă din paginile descoperite în arhiva Bruckenthal? Izvora din ele? Îl preţui brusc mult mai mult pe bărbatul care se îndărătnicea să pătrundă în sufletul cronicarului austriac, dincolo de cuvintele acestuia, insuficient de grăitoare după părerea ei. Simţământul o cotropise pe nevestite, contrazicând starea de iritare continuă provocată de contactul cu acel text. Era întruna impresionată de tactul lui Nucu Misail în captarea bunăvoinţei ei faţă de lucrare. La ce i-ar fi folosit lui bunăvoinţa ei faţă de lucrare, când el o avea pe ea, cu iubirea ei nouă? Nu găsea nici un răspuns plauzibil. Lucru cert, devenea conştientă că acest bărbat se străduia, cu fineţea ce-l caracteriza în toate gesturile, să-i cucerească gândirea, încercare ce o înduioşa. Nu-şi putea aminti ca altcineva să fi dovedit vreodată a-i preţui într-atâta cugetul încât să persevereze - deseori cu dificultoase opintiri ale ei însăşi, recunoştea -, să persevereze în a şi-l apropia.
- Stăm aici? îl îmbie.
În dreptul lor balta lua forma unei potcoave închisă la stânga de un dig păzit de pâlcuri de stuf cu înălţimi inegale. Înclinarea plantelor primea lumina molcom; ea cădea în atâtea chipuri încât ochiului i-ar fi fost necesare zile şi zile de contemplare pentru a putea inventaria toate nuanţele: întuneric ruginiu, de boroştină; sclipiri de argint viu; verde meridional, bogat în raze, şi de smaragd îmbeznit. Între stuf şi dig o pătură de alt soi de plante, mici şi buburuzate, adunând într-o masă compactă sfârcuri arse de plinul verii; tufe pitice, despărţite de spuza verdeţii. Apoi o nouă mare de stuf cu înălţare inspirată, adunând la un loc miriade de inşi cutezători, tot mai confundabili cu cât creştea distanţa, dar nu suficient ca ochiul să nu distingă încă deosebirile de ton, adevărat - mai uniformizate decât în prima zonă.
Din pricina clinului încheind micul dâmb unde se aflau, abia de se zărea o limbă de pajişte. Un arbust cu coroană bogată şi înzăuată din belşug cu aur horbotos le tăia orizontul. Şi în acest pom galbenul era de două feluri: către vârf prindea viaţă, cutreierat de soare; mai jos se melancoliza cu umbre. Rigoarea cu care erau desenate tulpina şi crăcile paralele îmbătau cugetul doamnei Didal cu geometria lui naturală neanalizabilă.

[ inapoi ]  [ sus ]  [ inainte ]