Parcă aş fi asistat la o întronizare, la o serbare solemnă, cu prilejul căreia se recunoşteau nişte merite ce îmi rămâneau necunoscute şi se intona un panegiric. Treceau pe lângă mine convoaie de inşi împopoţonaţi şi băţoşi, crezând din toată făptura lor tâmpă în mascarada neobişnuită  la care luau parte. Liota sărăntocilor de pe marginea drumului nu mai putea de plăcere. Se îmbrânceau, se striveau, se călcau în picioare, ori îşi stâlceau mutrele, când unul se dovedea prea înfigăreţ. Uite-l! Unul râdea. ce fel de râs era acela? A gâlgâit o dată. Şi s-a oprit. A chiţcăit de şase-şapte ori. Şi s-a oprit. A tras aerul şuierând. Şi s-a oprit. Şi-a umflat foalele obrajilor, a nechezat subţire. Şi s-a oprit. A tuşit. Şi s-a oprit. Şi-a pleznit mâinile. Şi s-a oprit. A bătut din picioare. Şi s-a oprit. A mieunat. A hămăit. A grohăit. A cotcodăcit. Curtea de păsări, ograda, staulul, grajdul, cocina, coteţul, lacul cu broaştele lui, câte vrei şi câte nu vrei i se adunaseră în piept şi lărmuiau ca o fanfară. Fiecare se rezema de vecinul său, până îl muta din loc. Strigau pe glas gros şi răguşit şi pe glas ca firul de aţă, măcăiau, sâsâiau, ţâţâiau, aprobau şi huiduiau, tremurau, se chemau după porecle, o clipă erau răpiţi, peste un minut se suduiau, participau la tot cu bună dispoziţie, zbucium, fiecare în felul său şi, mai presus de orice, se îmbrânceau, se îmbrânceau, se îmbrânceau...
- Italienii chiar te-au pus să-ţi scoţi inelul din deget înainte de a te aşeza la clavir? întrebă careva.
Aceasta îmi aminti de una din discuţiile noastre, când am încercat să mă lămuresc cum a putut fi pregătit un copil ca să iasă din el un muzician cum era gazda noastră: - "Mi-e tare greu să înţeleg, Wolfgang - nu sunt om cu carte, şi cu atât mai puţin ma pricep la muzică -, însă te-aud numărând până la vârsta de 14 ani atâtea compoziţii, şi nu cântecele pentru două degete, nu dansuri ţărăneşti sau de copii ci, cum zici, sonate, motete, ofertorii, triouri, concerte, simfonii, ba chiar şi două opere, atâtea şi atâtea, necrezut de multe, ce trebuie să fie minunate dacă ai putut stârni sufletele de pretutindeni, dacă le-ai putut umple de bucurie, dacă Papa a hotărât să te ungă cavaler al Ordinului Pintenul de Aur, primit şi de Gluck - care spui că e cineva de frunte în muzica noastră naţională, iartă-mă, mă-ncurc singur în propriile-mi cuvinte, mi-e tare greu să înţeleg cine te-a învăţat meserie, să cunoşti atât de tânăr toate regulile compoziţiei, cine te-a bătut, cine a zbierat la tine, cine te-a îndrumat...
Numai tatăl tău? E cu putinţă să creezi atât de mult şi atât de bine, e cu putinţă să învingi rivalitatea unor bătrâni compozitori încărunţiţi în muncă, e cu putinţă să cucereşti sute şi mii de iubitori de muzică din Europa, oameni obişnuiţi să-şi petreacă viaţa încântându-şi sufletul în armonii, este de crezut să triumfe un copil cu o astfel de uşurinţă fără să fi fost luat părtaş al unei taine cutremurătoare a tuturor ştiinţelor, fără să recurgă la vreo băutură vrăjitorească, fără să fie împins din urmă, neîntrerupt, de vreun geniu înaripat, nevăzut, ca să-i îndrume paşii, unul după celălalt, şi gând de gând, şi fiece simţire?... Cine ţi-au fost profesorii, Wolfgang?" - "Ai vorbit de tatăl meu. Da... tot ce ştiu despre armonie, tehnica instrumentelor, construcţia lor, formele muzicale, valoarea melodică şi pasională a cuvintelor folosite ca text, stilurile obligatorii pentru diverse genuri, de la tata le cunosc. Nu e prima oară c-o auzi: e un mare profesor; păcat că după moartea mamei mai ales, a devenit atât de repede ursuz. Sau - cine ştie? - poate eu sunt de vină, m-am depărtat de el în căutarea fericirii, a căsniciei..." - "Iartă-mă că pun întrebări prosteşti. Tatăl tău cunoaşte oare toate aceste lucruri atât de temeinic încât să ţi le fi putut preda astfel de au ajuns să pară, în cazul tău, o zestre din naştere?" - "Tata, ca orice muzician care-şi ia  meseria în serios, cunoaşte cu aproximaţie tot. Are o imagine despre tot şi informaţii sigure despre fiecare amănunt. Ceea ce se numeşte o cultură muzicală". - "În sfârşit, aflu şi eu ce este cultura!..." - "Se spune că e ce rămâne după ce ai încheiat-o cu învăţătura..." - "Va să zică eu, deoarece n-am învăţat deloc..." - "Toţi învăţăm, Hermann, cu mijloace deosebite. Pruncul n-ar supravieţui nici două zile după naştere, dacă n-ar începe pe dată să înveţe..." - "Mă bucură să aflu, Wolfgang, că am continuat, cu izbânzi sigure, să duc mai departe isprăvile pruncului ce am fost odinioară... Hai mai bine să-mi vorbeşti de tatăl tău; e mai încurajator..." - "Imaginea lui despre întregul muzicii şi informaţiile de detaliu mi le-a împărtăşit până la ultima." - "Când?! Nu mi-ai pomenit niciodată că ai fi petrecut din zori până-n noapte numai în lecţii..." - "Din zori până-n noapte?! Aş fi murit de plictiseală!..." Nervos cum îl ştiam, fui de aceeaşi părere cu el. - "Tata", continuă, "a fost cel mai bun prieten al meu. Singurul. Acesta e secretul nostru pedagogic. Am participat împreună la sute de concerte, spectacole de operă, la tot felul de reprezentaţii muzicale. Doar o privire a lui, o încruntare, o încântare, ridicarea unui deget, adâncirea unei cute de pe frunte, zbârlirea unei sprâncene, o mutare pe scaun, o îndreptare a umerilor, un zâmbet, o sclipire a privirilor, îmi erau, dacă vrei, tot atâtea lecţii..." - "ca să pricepi toate acestea nu aveai nevoie de o mulţime de cunoştinţe?" - "Ai dreptate, dar a avea cunoştinţe comune cu tata era lucrul cel mai natural de pe pământ, tocmai pentru că vorbea tot timpul cu mine. Dar niciodată fleacuri. Numai muzică. În plus, aveam gesturile noastre secrete pentru clipele când ni se impunea tăcerea. Câteodată ne înţelegeam şi fără să ne privim: ştiam ce gândeşte celălalt. Auzeam o notă într-un anumit context muzical şi ştiam ce efect avea asupra tatei. Nici o reacţie a lui nu mai constituia o taină pentru mine. De aceea m-am şi mirat atâta când mi-am dat seama că nu-l simpatiza pe bietul domn Weber, tatăl Constanzei..." Privirile i se întunecară. Când şi când gândirea i se opintea la acea răscruce a relaţiilor cu tatăl său. Reveni: - "Faptul că tata însuşi mi-a fost profesor mi-a grăbit formarea. Ştii cât vor copiii să-şi cunoască părinţii şi să le intre în voie..." - "Firesc", am zis. - "Ei bine," adăugă, "muzica era un mijloc de a-mi cunoaşte tatăl; ea era pentru mine oglinda în care îl vedeam mai adevărat. Aşa, fără să sesizez mutaţia, muzica mi-a devenit organul de cunoaştere a omului în general şi a întregii existenţe..." - "Asta chiar că n-o mai pricep, Wolfgang..." - E simplu. Iniţial, am remarcat că alţi adulţi aveau alte reacţii decât tatăl meu în faţa aceleiaşi muzici; câteodată opuse. Prima mea atitudine a fost să adopt dispreţul cu care îi trata tata. Un mugure de simţ critic şi de judecată îmi şi fundamenta teoretic acest dispreţ. Câteodată aceste fundamentări teoretice se împiedicau; mă încurcam..." - "De ce?" - "Pentru că nu tata avea dreptate". - "Cum ai priceput asta?" - "Am observat că refuza opiniile oricărui alt muzician şi că era totdeauna extrem de laudativ cu opiniile nobililor. Lucrul se repeta cu înverşunare, sărea până şi în ochii unui copil. De aici înainte totul fu foarte simplu. Mă străduiam să înţeleg cât mai bine textul muzical pentru a putea judeca oamenii în raport de cum înţelegeau. Nu mai aveam încredere decât în muzică. Şi, de la acest punct începe şi greşeala tatălui meu." - "Ce greşeală?" - "Cât priveşte teoria, îmi dădea dreptate, dar adăuga - amestecând lucrurile: - "Cutare, autorul compoziţiei, e un invidios, un om periculos"; şi insista că nu era bine să-i acord prea multă încredere aceluia pentru că nu avea caracter. Această despărţire a omului de muzica sa mi se părea logică. Şi am plătit şi încă plătesc faptul că am acceptat-o." - "În ce fel?" - "N-am prieteni pe măsura mea. Mi s-a cuibărit, din copilărie, o frică-n suflet, faţă de compozitori, ca oameni. Le admir opera, sunt gata să-i îmbrăţişez, să-i sărut; în acelaşi timp o temere mai puternică decât admiraţia mă împinge să fug cât mai departe de ei. De aceea mi-e viaţa atât de grea. Nu are cine să mă sprijine, să mă încurajeze, să pună umărul alături de mine la caz de nevoie, aşa cum majoritatea colegilor mei unul pentru celălalt. Cei care mă înconjoară sunt oameni drăguţi, dar atâta tot." Wolfgang îşi muşcă repetat şi repede buza de jos, către colţul drept. Îmi părea rău de această însingurare şi nu voiam să-l las pradă amintirii ei: - "Alt profesor în afara tatei n-ai mai avut?" - "Oh, ba da! Unul minunat! Cel mai bun cu putinţă! Padre Martini. Cel mai mare contrapunctist al timpurilor noastre. Dacă tata nu se zbătea să facem turneul în Italia, n-aş fi avut niciodată, poate, norocul să-l întâlnesc." - "Turneul în Italia?" am întrebat nesigur pe mine, neştiind unde să-l caut între atâtea lucruri noi aflate, între atâtea succese răsunătoare, într-un amestec de denumiri de oraşe şi de oameni ce nu-mi spuneau nimic, dar însemnau atât de mult pentru amicul meu, un univers unde eram dator să bâjbâi cu braţele întinse şi cu ochii cârpiţi încă de somnul minţii din care mă trezea tânărul meu prieten pentru întâia oară în viaţă; sub vraja istorisirilor lui - oricât mă opinteam să nu-i dau crezare (ca să nu par naiv) -, mi se încâlceau gândurile şi mă poticneam la tot pasul, de parcă aş fi aflat, prin el, veşti din statele şi imperiile din soare şi din lună, descrise de un franţuz, Cyrano de Bergerac, unul cu nasul mare, după câte mi s-a spus, şi care a avut norocul pe care alţii nu-l au, de a face acea călătorie singur-singurel... - "Turneul?!... care turneu?"  l-am întrebat, simţind că mă năpădise un întuneric să mă-mpiedic de propria mea umbră. - "Păi, ţi-am pomenit ceva, nu? Cel din 1769; când am părăsit Salzburgul la 11 decembrie... Sigur că ţi-am vorbit de asta. Am fost plecaţi, tata şi cu mine, ceva mai puţin de doi ani, până spre sfârşitul lui martie 1771. Mda, cam aşa... A fost un câştig imens pentru formarea mea... Dacă stau să mă gândesc, atunci m-am maturizat..." - "La treisprezece-paisprezece ani?" mă îndoiesc eu. - "Dacă am concertat de la 4 ani, crezi că nu se poate?" - "Şi te-ai maturizat datorită lui padre ăla?" m-am avântat şi mai neîncrezător. Chipul lui Wolfgang se albi. Pe loc am priceput că o scrântisem. "Cum?"

Doamna Didal se frământa pe scaunul din spatele biroului. Se înecă. Tuşi îndelung: o tuse scurtă, nervoasă, încercând în tot felul să îndepărteze ceva ce i-ar fi stat pe suflet şi nu în alveolele pulmonare. Când se mai potoli, spuse sec:
- Mă ierţi.
Ieşi fără să-şi privească oaspetele. I se întâmpla câteodată să străbată astfel încăperea, ca şi când el n-ar fi fost acolo, preocupată, jucând concentrarea asupra unui gând al său şi numai al său, accentuând prin aceasta ideea că celălalt nu trebuie să acorde importanţă comportamentului ei, deoarece nu-l privea, deşi efectul obţinut era, la drept vorbind, unul jignitor, excluderea unui conlocutor dar interesul imediat fiind oricând dezagreabil pentru cel din urmă.
Numai că Nucu Misail nu se mai lăsa indus în eroare de crizele ei de tuse. Observase că între acestea şi vulgarităţile din manuscrisul schultzian exista o relaţie ineluctabilă: cele din urmă le declanşau pe cele dintâi. Exista şi un alt efect al vulgarităţilor, mult mai neplăcut: dacă excedau limita de suportabilitate a reverenţei cu care doamna Mela Didal înconjura imaginea "sublimului" Mozart, explozia verbală era sigură şi, aşa cum o constata din nou, dacă vulgarităţile nu depăşeau această limită, tuşea. Cu cât rata lor se apropia de punctul critic, cu atât supapa tusei era mai aprig zguduită de răbufnirile uscate şi dureroase ale respiraţiei. Se roşea, era evident că nu mai avea aer şi că un nod imaginar îi obtura căile respiratorii.
"Cel puţin de data aceasta nu s-a lansat într-o diatribă...", oftă mulţumit. Întreruperile domanei Didal îl costau foarte scump. Reţinerea tonului, selectarea cuvintelor până la a evita tot ce i se părea prea subiectiv, temperarea gesturilor, precauţii impuse de perspectiva ca răspunzându-i cu aceeaşi vehemenţă să se implice într-o dispută pe care ar fi putut-o plăti ulterior cu mari remuşcări, toate aceste sugrumări ale reacţiei imediate îl costau pe Nucu Misail multă energie. O altă parte a energiei şi-o consuma pe dată tatonând rapid cu mintea în căutarea bunătăţii, spiritului înţelegător, a clemenţei, a modestiei. Îşi înfăşura fiinţa cu ele ca într-o haină de protecţie şi abia după aceea îşi concentra atenţia asupra atacului pornit împotriva protejatului său Hermann Schultz. "Ce-o fi apucat-o iarăşi?" se întrebă. Îşi aruncă privirile asupra ultimelor rânduri citite cu glas tare. "Aha!" descoperi: "padre ăla!" Într-adevăr, nu era o expresie fericit folosită în contextul delicateţii sufleteşti cu care Mozart îşi evoca profesorii atât de puţin numeroşi. Sentimentele de respect ale doamnei Didal faţă de cel mai mare contrapunctist al Italiei, din secolul al XVIII-lea, aveau suficiente raţiuni să fie rănite, socoti el... "Poate e o scăpare a mea, din goana traducerii. Ba nu! Seamănă prea bine cu stilul vorbirii lui Schultz. Ce pretenţii absurde are doamna Didal! Ce vrea?! Hermann să vorbească ca la o curte princiară? De unde s-o fi învăţat? Şlefuirea rostirii cere o intimitate îndelungată cu buna-creştere. Schultz al meu e format pe la bâlciuri. Şi aşa are imensa calitate de a se interesa cu multă bunăvoinţă de un Mozart care-i depăşeşte din toate punctele de vedere statutul şi capacitatea de înţelegere. Pe deasupra, în cazul de faţă, a fi mare contrapunctist nu însemna nimic pentru el. Cuvinte din altă limbă, da! Dacă aş încerca să-i explic acestea doamnei Didal, aş provoca un potop de exclamaţii. Dreptatea e de partea actorului, nu a ei. În definitiv, mulţi compozitori ai epocii mai preţuiau frumuseţile grave ale contrapunctului? S-au năpustit în masă asupra tendinţei de ultimă oră: muzica galantă. Până şi fiul titanului Johann-Sebastian Bach!... Te-ai fi aşteptat ca măcar el să fi cultivat veneraţia pentru valorile sobre şi solide ale muzicii premergătoare. Frivolul, totuşi a învins. Care dispreţ e mai mare? Acela străpungând printr-un adjectiv demonstrativ al limbajului familiar sau cel al  unei generaţii ce nu-şi recunoaşte părinţii, le ignoră realizările şi preferă soluţia uşoară celei trudnice?... Da, această involuţie a gustului a fost însoţită de o diversificare a formelor şi de o îmbogăţire a panopliei instrumentelor; s-au născut genuri noi. Dar asta-i altă poveste..."
Chinta de tuse expirase alături. Doamna Didal reveni. Se reaşeză în fotoliu. Îşi îndreptă pliurile fustei. Repetă:
- Iartă-mă.
Făcu un semn scurt din bărbie în direcţia dosarului:
- Te rog.
Nucu Misail reluă lectura de unde fusese întrerupt.

- "Publicul italian nu a dezis bunul vechi obicei al ascultătorilor mei de a mă înconjura cu o curiozitate caldă. Chiar cu dragoste. La Verona am cântat într-o catedrală înţesată. La Mantua..." Mă bucuram că Wolfgang  nu mă socotea prea ignorant pentru a mai fi vrednic de convorbirea cu el şi că îi făcea plăcere să-şi amintească de vremurile acelea. - "Am fost invitat să-mi dau concursul în cadrul concertului săptămânal al Academiei Filarmonice." Mintea mea se împărţi în două încăperi. Într-un era linişte şi cuvintele tânărului răsunau clare şi neîntrerupte, cum îmi închipui că se întâmplă prin casele sau sălile unde concertează. În cealaltă apăruse o scenă de teatru unde se afla o cucoană grăsulie care prelua cele spuse de el alături, le trecea prin firea ei şi le comunica unui bătrânel pierdut într-un fotoliu de două ori mai mare ca el. Eram entuziasmat nevoie mare că putusem, prin nu ştiu ce întâmplare, "să văd" o scenă din ceea ce ar fi putut deveni o piesă despre amicul Wolfgang şi mă grăbeam nespus să mut cuvintele dintr-o încăpere a minţii în cealaltă, fardându-le din fugă pe măsura interpretei visate. Era foarte energică. Cosea aerul cu braţele, n-avea stare, măsura parchetul în toate direcţiile. Bătrânelul, setos de ştiri din lume, reţinut mereu în casă de neputinţele vârstei, nu voia să piardă nici un cuvinţel. Se zbătea să urmărească gura fiicei sale cu pâlnia cornetului acustic folosit ca o armă mereu îndreptată asupra victimei, dar... jivina izbutea să fie în acelaşi timp în toate locurile. Era cu neputinţă  să o menţină în cătare. - "O elită de artişti, papa! Spuma lumii muzicale... A fost o încântare!... La început băieţaşul ne-a oferit o simfonie foarte frumoasă, compusă chiar de el! Cum o fi putând? Paolo cu Giacomo ai mei nu ştiu decât s-alerge după zmeu! Trebuie să vorbesc foarte serios cu ei! O s-o fac mâine! Ba nu! Mâine vine în vizită... Ce-ţi spuneam? Ah, da, au fost nişte aplauze de se cutremura sala! Mă treceau fiori de înduioşare... Atât de mititel... Pe urmă a executat - ah, ce divin! - un concerto de clavecin. Închipuieşte-ţi: la prima vedere! Aşa-l chinuiau?... Îi dădeau sonate una după alta, toate necunoscute de el i pe toate le cânta de parcă le-ar fi studiat ani de zile... Ha-ha! Ţi-aduci aminte cum te rugai de mine să exersez... Ah, tată drag..." se năpusti ea asupra fotoliului, ca un uliu zâmbitor, să-şi sărute părintele iubit, izbutind dintr-aceeaşi salvă de amor filial să-i arunce într-o parte a odăii ochelarii şi în cealaltă cornetul acustic. "Vai, te rog să mă ierţi! Parcă aş avea paişpe ofiţeri în mine! Ce neîndemânatică pot fi!" Între timp culesese obiectele indispensabile legăturii tatălui său cu lumea înconjurătoare. "Ce-ţi spuneam? Ah, da, dacă te-aş fi ascultat poate că eram şi eu un copil-minune, măcar un an-doi... Şi pe urmă a improvizat o arie pe patru versuri care i s-au arătat pentru prima oară, de faţă cu noi. E uluitor! Auzi, papa, i s-au propus un subiect şi un final şi plecând de la ele a făcut un concerto fără să încalce nici una dintre regulile compoziţiei, zicea toată lumea... N-aş fi vrut să se mai termine niciodată... A descifrat per-fect - ştii ce-i aia? PER-FECT! -, la prima vedere, un trio de Boccherini. Să-l descifreze pe Boc-che-ri-ni, în propria lui ţară, un copil de 13 ani care nici n-a auzit de el până acum!... Nu ţi se pare de necrezut, papa?! Unul dintre muzicienii noştri, signor... - cum îi zice?... signor... Ah! cum de nu-mi vine deloc numele lui?! Eh, asta e: îmbătrânesc! mă prostesc! Asta e! Da. Signor acela i-a dat o idee la vioară şi copilul a improvizat dumnezeieşte pe tema asta... Tată, ce fericit ai fi fost să mă vezi făcând la fel. Dar lasă că o să vorbesc eu serios cu Paolo şi cu Giacomo, o să vezi ce...! Şi, după concert am stat de vorbă cu toată lumea... Cineva l-a ascultat întâmplător la Verona. Ce crezi?! A început şi a încheiat cu câte o simfonie compusă de el. O mulţime de sonate, tot de el, cu variaţiuni excepţionale. O sonată a reluat-o integral în nu mai ţin minte ce tonalităţi diferite! Şi acolo i s-a propus o temă la vioară. Chiar şeful orchestrei a  făcut-o! Auzi! Nu una, ci două sonate a compus pe loc pe tema aia! A fost mult mai greu ca la noi; i s-a dat partea viorilor dintr-o simfonie şi a refăcut îndată întregul! I-a scos din minţi pe toţi cu o fugă alcătuită în faţa lor... Ah! Era să uit cel mai important lucru: nişte domni din sală i-au închinat poezii... Este ceva de neînchi..." Am lăsat-o să-şi desfăşoare mai departe furia ei entuziastă şi mi-am întors atenţia numai asupra celor spuse de Wolfgang, grijuliu ca nu cumva să pierd ceva important cum îmi dădusem frâu liber închipuirii care deseori mă copleşeşte. El tocmai spunea: - "Contele Firmian din Milano, guvernatorul Lombardiei, ne-a invitat la masă, pe tata şi pe mine, de cum a fost în stare să primească oaspeţi, că fusese grav bolnav. Mi-a dăruit opera lui Metastasio, în 9 volume, o ediţie cum nici n-am mai văzut de atunci. O să ţi-o arăt când vii pe la mine. Abia aştept s-o răsfoieşti... Şi... m-au supus la tot felul de probe în faţa publicului. Era şi maestro Sammartini de faţă. Cu alt prilej, contele Firmian i-a invitat pe ducele şi prinţesa de Modena la el, să mă asculte. La Milano mi s-a comandat o operă. Am acceptat şi am plecat mai departe. Tot timpul, când poposeam sau călătoream, aşa cum făcusem şi în turneele precedente, compuneam, dar, mai presus de orice, respiram aerul muzical al ţinuturilor bogate străbătute, mă scăldam în veselia cântecelor şi dansurilor ţărăneşti, mă înfruptam din toate seratele concertante orăşeneşti, din corurile bisericeşti şi, în special, din opere... La sfârşitul lui martie 1770 am sosit la Bologna. Peste trei zile - pe 27 - e o dată pe care n-o voi uita -, am participat la un concert, la contele Pallavicini, în faţa unei săli de o sută cincizeci de persoane, una mai distinsă ca cealaltă. Între cei de faţă, padre Martini!" - "Datorită prezenţei lui nu vei uita data, aşa e?" am încercat să spun ceva drăguţ la adresa aceluia, ca să mi se ierte neobrăzarea de mai înainte. - "Exact. Era o cinste nemaipomenită să participe la concertul meu. Prea ocupat de cercetările sale de istoria muzicii şi privitoare la contrapunct, padre Martini nu obişnuieşte să-şi părăsească lesne munca. Dacă iese din casă, o face ca să se afunde în vreo bibliotecă, ori - ceea ce constituie o adevărată aventură - pleacă câteodată foarte departe, pe urmele vreunui manuscris muzical de care a auzit şi i-a rămas necunoscut. Nu-şi iroseşte timpul cu spectacole de nici un fel. Deşi concertul de la contele Pallavicini urma să dureze de la orele şapte jumătate la unsprezece jumătate, aducându-i-se ştirea că printre virtuozi se număra şi un copil, a fost curios ce poate da acesta muzicii. Un noroc neaşteptat pentru mine. Cel mai greu examen susţinut vreodată. Autentic om de meserie, blândul padre nu m-a cruţat de fel. Mă ataca din toate părţile. Când aş fi vrut să fie ultima probă, scornea ceva nou şi tot mai greu. Nu se mulţumea să-şi dovedească faptul că aveam tot atâtea cunoştinţe câte erau necesare unui bun muzician adult, voia să se convingă că eram chiar mai bine pregătit ca majoritatea; trăiam simţământul că mă ispitea să vădesc că ştiam cât el, ba şi mai mult. Aceasta mă încurajă extraordinar. Lăsasem bărbia în jos, fruntea mi se încruntase fără voie; îmi simţeam venele cefei încordate; în schimb, în minte era răcoare şi aer curat, senin şi triumf. Găsisem în sfârşit un om pe măsura dorinţei proprii de a fi înţeles în toate amănuntele invenţiilor mele muzicale. Îmi plăcea jocul propus de această trântă care-mi tăia răsuflarea. Mă stimula ca nimic altceva. Nu crâcneam. Orice îmi cerea adversarul, degetele îmi zbucneau ca din arc; încordarea gândirii le conducea fără greş; sufletul îmi tânjea să mi se aştearnă înainte, pe clape, cu cât era mai aprig provocat. Simţeam că nu rămânea nimic să nu priceapă el, din tot ce făceam, că după atâtea întâlniri cu oameni celebri, mă aflam în faţa celui Ales. Dar eram departe de a fi egalul său. Deşi m-a declarat învingătorul turnirului, nici el nu se săturase să mă descoase, nici eu să mă las desfoliat de el ca o floare. M-a invitat la el acasă, cu tata, în sanctuarul unde pătrundeau atât de rar vizitatori... Sălaşul lui Jupiter!... I-am călcat pragul de două ori... în ambele rânduri mi-a propus câte un ducem sau guida şi am compus câte o fugă. Din păcate, felul nomad al vieţi noastre - de care, Hermann, îmi aminteşti atât de mult în peregrinările tale..., mă obliga să nu zăbovesc nicăieri. Tata, nevoia noastră de bani, chemările celor curioşi să se distreze cu copilul muzician, mă goneau de pretutindeni, în asaltul tuturor cetăţilor muzicale ale Italiei. Nu-mi fu dat să mă hrănesc atunci cu izvoarele de miere ale înţelepciunii acelui artist fără pereche..." Wolfgang suspină încet, ascunzându-şi durerea. "La 3 aprilie mă şi găseam la Florenţa. Ducele de Ligniville, unul dintre bunii cunoscători ai contrapunctului ce începea să fie neglijat şi considerat învechit, directorul muzical al marelui duce, mi-a propus cele mai dificile subiecte de fugă cu putinţă. Mă acompania Nardini. La Roma alte concerte, alte încercări ale cunoştinţelor mele. Am devenit signor cavaliere al unui ordin pontifical. "Ţi-am vorbit, nu?" Am încuviinţat tăcut din pleoape, ameţit de dulcea vrajă a întâmplărilor sale ne mai trăite de nici un alt copil de pe pământ. - "La Neapole, doamnele cele mai de seamă ale protipendadei mi-au organizat prilejul de a apărea în faţa melomanilor din oraş. Oriunde mi se propunea să scriu opere; dar nu puteam făgădui nimic, având de respectat cuvântul dat anterior. Aici, la Neapole, la conservatorio Della Pieta, publicul, năucit de câte îmi izbucneau pe claviatură, superstiţios cum nu găseşti aiurea, bănui că inelul de pe degetul meu era vrăjit şi îmi ceru să-l scot, aşteptându-se să mă vadă rămânând ţeapăn în faţa clapelor mute..."
- Hai să vă povestesc, spuse gazda oaspeţilor printre care mă număram, smulgându-mă din mreaja amintirilor în care mă zbătusem până-n acea clipă, hai să vă povestesc, dacă tot vă interesează, cum sunt eu ca profesor, aventurile irepetabile cu fiica ducelui de Guines.
Ciulirăm urechile.
- Ducele era un flautist excelent, iar fata o harpistă ireproşabilă, dotată cu o memorie de zile mari; refuza să cânte după partitură şi închipuiţi-vă că avea un bagaj de peste două sute de piese...
"Ohohouri" răsunară deasupra mai multor farfurii pe jumătate golite; aflasem între timp că, oricum arătau şi deşi le plăcea să adopte comportări de rândaşi, cei de faţă, toţi în afară de mine, erau muzicanţi mai mititei, dar tot de prima mână.
Wolfgang continuă:
- Ghinionul amândurora era că tatăl socotea ca progenitura sa să înveţe compoziţia cu subsemnatul. Pentru că domnişoara - între paranteze fie spus, mă iubea mai mult ca orice pe lume... -, domnişoara învăţa fiece fleac, dar să n-o fi pus să-şi scormonească minţile după vreo idee. Ah, ça non! Iar pentru mine, mintea care n-are o soluţie gata de încercare când o trezeşti din somnul cel mai adânc e cam... subţirică... Ce vreţi, v-am spus: ghinionul lor!
Când rostise pe franţuzeşte "Asta nu!" vorbitorul ridicase o palmă în aer, ca şi când ar fi interzis intrarea casei sale unui nepoftit. Un gest hotărât, din recuzita atât de bogată a actorilor, recuzită regăsită de mine din belşug în modul de a se descoperi al proaspătului meu prieten. Mă întreb dacă nu bogăţia mişcărilor sale a fost aceea care mi-a atras atenţia asupra lui ca asupra unui viitor personaj scenic. Că şi tatăl meu băgase de seamă cât de însemnate sunt mişcările. Nu avea el obiceiul să spună: "Înjurătura se face aer, palma lasă urme..."
- Cum părintele ei o idolatriza, a-i dezvălui că micuţa sa minune era inaptă să gândească ar fi fost curată nebunie şi m-ar fi costat masa de prânz pe câteva luni, până mi-aş fi găsit alt elev. Aşadar încuviinţam pe muţeşte când el perora asupra timidităţii copilei (- "C'est un ange timide!") şi asupra  lipsei ei de încredere în sine. Mă angajam şi mă reangajam să fiu mentorul care să-i insufle încrederea aceea divină capabilă să preschimbe o simplă memorie într-o simţire creatoare. În definitiv, ducele nu voia minuni. N-avea intenţia, recunoştea cu modestie, să-i impună îngerului său să compună opere, simfonii, concertouri, nu! Numai sonate pentru harfă, tot aşa cum eu, dascălul ei "aranjam" - auziţi termen: "vous arrangez!" - sonate pentru instrumentul meu. Atâta tot.
Wolfgang ciocăni peretele subţirel al paharului de cleştar cu coada furculiţei. Sunetul, de o limpezime rară, dădu ocol încăperii, ca un văl diafan de nor pătruns de curcubeu.
- Iar eu, drept să vă spun, nu eram nemulţumit de fată. Într-o zi i-am dat să scrie başii pentru un menuet. S-a descurcat onorabil. Într-altă zi s-a urnit şi a lucrat pentru trei voci. Bravo! am încurajat-o. Eh, dacă nu s-ar fi plictisit atât de tare!... Doamne, cu câtă eleganţă îşi ascundea căscatul!... Şi cu cât şi-l ascundea mai tare, cu atât mai des o potopea! C'était une merveille!
Atât de bine interpreta scena încât cel mai viril dintre bărbaţii de faţă, omul cu mutră de poliţist-şef, lăsă să-i scape, ca un răget de leu, un căscat de stentor cu medalie sau de buhai din grajdurile comunale. Tata, dacă ar fi fost actor ca mine, de mult ar fi născocit o zicală cum ar fi: "Cu un căscat îţi prăpădeşti rivalul!"
Wolfgang fu cel dintâi care zâmbi văzând roadele sale.
- Dacă nu putea, continuă amfitrionul, era probabil că o parte din vină o purta şi metoda mea de predare, nu? C'est normal. Există un principiu, domnilor. Când nu izbuteşti să-ţi ridici ucenicul la statutul tău, coboară-te tu la al său şi refaceţi drumul ascendent împreună. I-am adus cel mai simplu menuet cu putinţă: "Scrie-mi câteva variaţiuni", o rog. De pomană! Aucun résultat!  Nu veneau ideile, ce vă spuneam! Dacă am notat eu prima măsură a unei variaţiuni posibile am insistat, am repetat, am apăsat, am accentuat, am subliniat, am rugat, am implorat, am făcut tot ce mi-a stat în putinţă s-o conjur:  - "Născoceşte o melodie... din capul tău... Cât de mică!... Uite-atâtica!" Absolut de pomană. Emmerdant! Înţelegeţi ce înseamnă absolutul eforturilor inutile? Să nu credeţi că nu s-a concentrat, că nu s-a zbătut, că nu a făcut tot ce trebuie să însemne căutatul unei idei. S-a tras de plete. Şi-a scărpinat nasul. S-a străduit să-şi lungească urechile, pe rând. Şi-a încercat rezistenţa degetelor când le întorci pe dos. Şi-a numărat dinţii cu limba, apoi a scos-o din gură să vadă cât era de lungă. A supt, a ros, a morfolit pana... În cele din urmă şi-a dat singură seama că nici una dintre acele activităţi nu se dovedea fructuoasă, aşa că se recunoscu învinsă. La lecţia următoare, i-am dus patru măsuri dintr-un menuet nou. - "Uite ce prost pot fi!" mă plângeam, prefăcându-mă disperat. "Am început menuetul acesta şi nu sunt bun să-l isprăvesc. Fii drăguţă şi ajută-mă." Credeţi c-am smuls ceva din ea? Da. Suspinuri. Şi tăcere. O tăcere de aur, domnii mei. Tăcerea pe care, vreau să spun, ducele mi-o plătea în aur. Adică, mi-o plătise... până atunci... Căci, aflând că intenţionam să... compun cu ajutorul talentului fiicei sale, în loc să mă bizui pe propria mea capacitate de invenţie, le duc de Guines a strâmbat din nas şi mi-a tăiat prânzul, definitiv!
Cum tot cânta, chipul lui Wolfgang deveni curat ca al unui copil; ochii i se lărgiseră. Toate din jur li se păreau curioase. Mai azurii ca totdeauna, erau străbătuţi de fiorii nedumeririlor, ai codirilor, ai nepătrunsului, neînţelesului, nedeschisului, de fiorii întrebărilor şi ai iscodirii, ai nerostitului şi necuvântatului, ai nedezlegatului. un zâmbet suav i se legăna la colţurile gurii. Degetele mâinilor viguroase mângâiau claviatura, păreau să se zbenguie la soare, alintau clapă de clapă, ca pe nişte fiinţe ale minunii, zâne şi duhuri bune preschimbate, în şagă, în melodii menite încântării. Când şi când ridica mâna stângă în aer, ca într-o reverenţă; o ţinea suspendată de parcă ar fi vrut să prindă cu ea fluturii cântării, ori o balansa, lenevos, bătând tactul dreptei; aceasta muncea iute ca un paing la lucrarea de meşteşugar în ale giuvaergeriei la care era supusă; ba înţelesul acelei ridicări era de a ne atrage nouă atenţia că dintre crângurile şi boschetele sonore avea să ţâşnească un arlechin alergând după o columbină zvăpăiată, dacă nu cumva era un faun speriind o nimfă cu voalul agăţat de ghimpii unui tufiş şi cu sânul ţâşnind clopotitor printre ierburi înalte şi înmiresmate...
- Ascultă, dragul meu, i se adresase Wolfgang şchiopului, tu chiar îţi închipui că eu am trăit şi trăiesc pe roze? Află că pe când căutam să scap din Salzburg şi voiam să-mi fac un rost oriunde-n lume, din lipsă de altceva am fost pe punctul de a primi propunerea unui hangiu, un sfânt Albert, din München - ce prieten minunat! Voia ca el şi cu nouă prieteni ai săi să pună mână de la mână, fiecare câte zece ducaţi pe lună, să nu mor de foame. Ce te miri că acum, când am nevoie de bani de buzunar muncesc pentru flaşneta lui Hermann?
Acela eram eu
În clipa când mă privi, se întâmplă ceva. Era oare un zâmbet, era oare o notă de-a pianului, era oare o şoaptă a căutăturii sale? Ştiu doar că amândoi, el şi cu mine, am devenit una; pe neaşteptate, mi-a trecut prin minte că oamenii de faţă - toţi muzicieni cunoscuţi, toţi nişte domni, prea luau toate peste picior, prea erau neciopliţi, prea se băteau pe burtă cu soarta. Nu găseam că era lucru firesc: semănau neaşteptat de mult cu ce ştiam eu din lumea mea!
Ochirea gazdei ai fi zis că mă îndemna către o întrebare - îi vedeam eu cu adevărat pe cei de faţă? Îi auzeam cu adevărat? Nu îi "aranjam" cumva, după chipul şi asemănarea celor printre care mă învârteam? Nu cumva le "potriveam" cuvintele şi subînţelesurile, după o pricepere la un anumit fel de viaţă, dar nu la a lor? nu cumva "rescriam" piesa, ori cum ar fi numit-o el - partitura, după... mitocănia mea?
Apoi mi-a venit o mare pace, tot dintre genele pianistului; de parcă până atunci m-ar fi ars cu un fier roşu, iar acum mi-ar fi fost rana oblojită şi răcorită...
Ce trăiri neaşteptate îţi poate da muzica...
Abia am mai putut auzi:
- Totuşi, tu te poţi plânge mai puţin ca oricine-n lume, tună "comisarul", tutelându-l. te-ai învârtit şi te-nvârteşti numai prin case împărăteşti, princiare sau măcar nobiliare...
- ... case în care distinşii ascultători prizează tabac în timp ce tu transpiri în faţa claviaturii, îşi suflă nasul zgomotos, scuipă tutun şi conversează, îi tăie vorba Wolfgang scârbit.
- De pretutindeni pleci dacă nu cu daruri, cel puţin cu cadouri..., hămăi  celălalt, fără să-şi dea seama că spunea unul şi acelaşi lucru.
- În materie de daruri sau cadouri, scumpul meu trompetist, află c-am primit atâtea ceasuri în viaţa mea încât foarte de tânăr am hotărât să nu mă mai prezint la astfel de ocazii decât cu câte două-trei ornice asupră-mi, bine expuse sub nasul fiecăruia. Ce-şi închipuie ei, că mă îngraş cu trecerea timpului?
Voi fi obligat să renunţ să scriu mai departe despre cele ce s-au mai vorbit, lucrurile devenind prea întortochiate, multe în doi peri, cu privire la întâmplări din care nu pricepeam nici jumătate, toate, la urma urmelor, rămânând pentru mine mai mult sau mai puţin neclare. N-o să mai pierd vremea nici pomenind câte năstruşnicii mi se părea că văd în timp ce Wolfgang cânta. Ce poate simţi din muzică un actor ambulant ca mine? Cu atât mai mult cu cât amintirile acelei discuţii despre padre Martini reveneau, fără putinţă de scăpare...
Wolfgang, cel din memoria mea, îşi reluă povestirea lui şuşotită în spatele urechii, nevăzut de nici unul dintre mesenii zgomotoşi şi prea veseli pentru gustul meu. Preferam să mă cufund în aducerea aminte  odihnitoare şi stârnitoare de imagini dintr-o lume unde nu puteam ajunge nicicând. Mă mulţumeam cu atâta. Îmi vine să adaug: "Mă mulţumesc cu atâta, pentru moment. Dar mâine..."
- "Tata avu cel mai extraordinar tact pedagogic ce se poate închipui. Se apropia clipa revenirii la Milano. Acolo mă aştepta o muncă grea: desăvârşirea operei comandate. Scrisesem prea puţin din ea - libretul ce se cuvenea să-mi fie trimis întârziase nebănuit de mult. Timp îndelungat nu numai că nu ştiusem nimic în legătură cu subiectul, însă nu mi se comunicase nici măcar titlul. Îl aud pe tata că-mi spune într-o zi: - "Wolfgang, nu te-ai săturat de concerte, de dat probe în public? Nu vrei să ne  facem şi noi de cap? Să ne luăm, de pildă, o vacanţă, să dăm uitării toate lucrurile serioase şi chinuitoare şi să ne odihnim? Să găsim un orăşel umbros, răcoros, cu havuzuri ce să ne tragă la somn, să nu simţim soarele verii săgetându-ne creştetele? Ce părere ai?" Care-i copilul ce să nu tresară de fericire auzind o astfel de propunere, fie el chiar şi celebrul Mozart? Ochii mi-au strălucit la perspectiva liniştii făgăduite şi am consimţit cu strigăte vesele şi pleznind din palme. - "Bine. Să mă sfătuiesc şi eu, să întreb pe unul, pe altul unde e mai potrivit să mergem. Cine ştie când ne mai putem permite o vacanţă în doi..." Numai că el apucase să stabilească locul dinainte - aveam să-mi dau seama mai târziu -, iar criteriul nu fusese nicidecum răcoarea, nici umbra, nici havuzurile, nici odihna, oh, nu! odihna mea în nici un caz! Ca nu cumva să-l prind cu mâţa-n sac, ca nu cumva să-i surprind intenţiile în numele cărora voia să-mi adoarmă suspiciunea de copil greu de dus de nas, i-a scris până şi mamei tocmai ce ţi-am relatat. Apoi veni o după-amiază frumoasă, cu un crepuscul măreţ, când mă înştiinţă că mai toată lumea îl sfătuise să ne retragem la Bologna. Îmi ceru părerea, parcă n-ar fi fost deloc convins de îndreptăţirea alegerii locului şi nu aştepta altceva ca să-şi dea propria-i bucurie în vileag decât să mă vadă explodând de entuziasm." - "De ce te entuziasma Bologna mai mult ca altă cetate?" l-am întrebat pe prietenul meu. - "De ce?! pentru că acolo locuia dragul meu padre Martini, atletul contrapunctului italian, cu care mă înfruntasem şi a cărui prietenie devotată mi-o câştigasem!" - "Şi de ce domnul tatăl tău făcuse un ocol atât de mare şi luase atâtea precauţii dacă intenţiona să te ducă taman lângă acela pe care-l iubeai atât de mult?" - "Pentru că tata ştia că  atâta contrapunct cât mă învăţase el însuşi era mult prea puţin faţă de ce dorea să cunosc eu. Şi mai ştia că dacă exista pe lume careva al cărui sprijin pedagogic mă mai putea ajuta după ce succesul îmi dăunase cât poate dăuna unui copil ca mine, acel om se numea padre Martini!... - "Bine, dar nu văd, totuşi, de ce nu ţi-a spus de la bun început că urma să iei lecţii cu omul mult iubit...? - "Pentru că bietul tata, oricât de tiranic îmi organiza viaţa de concertist, pe de altă parte oricât de iubitor părinte mi-era şi oricât de înţelegător prieten, când venea vorba de probleme muzicale, se obişnuise, greu, dar se obişnuise, să-mi respecte părerile. Începuse s-o facă în calitate de mentor, pentru a-mi da curajul părerilor personale şi a argumentării lor; continuase, deoarece părerile mele, când am luat avânt, l-au cam pus pe gânduri; şi isprăvise, fiindcă - o simţeam, da, o simţeam... - pierduse ceva din vechea sa încredere în sine, datorită energiei mânzului ce-i scăpase din mâini şi alerga în plin galop prin ţarinile nesfârşite ale unui răsărit de muzică nouă..." -"Şi ce legătură au toate acestea cu padre Martini?" - "Cred că tata, pe cât de bucuros era de realizările mele ce-i întreceau aşteptările, se şi temea ca acestea să nu-mi fi zdruncinat modestia şi am impresia că mă bănuia a socoti că puteam învăţa mai lesne singur decât cu profesor..." - "Ce noroc ai avut cu un astfel de tată..." - "Şi ce noroc că m-a făcut plin de bun-simţ... Ce mă făceam dacă n-aş fi tânjit atâta după sfaturile cuiva?..." - "Dacă n-are omul copilărie..." - "Hermann, am certitudinea că aş fi fost sfârşit dacă mi s-ar fi întâmplat măcar o dată-n viaţă să-mi imaginez că nu mai aveam ce învăţa de la alţii. Chiar şi astăzi, dacă mi-ar trece aşa ceva  prin minte m-aş nămoli-n rutină. Moartea, moartea ţi se strecoară-n suflet din clipa când consideri că nu mai ai ce învăţa. Aşa începe ratarea. Învăţătura ne păstrează tinereţea. Eu, cu fiece lucru nou învăţat, simt cum cresc... cresc, pe rând, cu toată ştiinţa şi sensibilitatea compozitorilor întâlniţi şi studiaţi. Din carne şi oase mă preschimb în însăşi ştiinţa lor..."
Nu mai eram în stare să-l urmăresc. O legănare dulce a minţii mă odihnea; ca din aburi de vin; ca din aerul de pe creste. Vedeam mese pline de cărţi, de partituri, manuscrise, stive de opuri cu scoarţe de argint filigranat, maldăre de piei de viţel stivuite, odăi năpădite de ştiinţă omenească trecută prin proba tuturor alfabetelor lumii, clavire din corzile cărora expirau vibraţii, violine rezonând la atingerea uşoară, flaute fermecate susurând singure, cimbale aşteptând degetul să le ciocănească suprafaţă lucie, ori gemând adânc, clădiri umlute până sub streşini de tipărituri, străzi nesfârşite închinate bibliotecilor, oraşe încremenite în tăcere, unde orice şoaptă e interzisă, ea putând tulbura şi răni veghea cunoaşterii umane; întregul pământ se îngrăşa cu litere şi cu note muzicale în aşteptarea unor noi holde mănoase ale adevărului.
Glasul lui Wolfgang îmi redeveni limpede. Câteva clipe el îmi conduse visarea, până când se pierduse între imaginile ei şi nu-mi mai dădusem seama că Wolfgang vorbea. Acum mă regăsisem. Adică îmi reintrasem în urechi. Deşi, dacă tot scriu aceasta, ar fi foarte potrivit să mă şi întreb când eram mai "eu însumi", când mă aşezasem în închipuire şi lunecam cu ea sau când şedeam cuminte în propriul meu trup şi în cizmele mele noroite, de vorbă cu tânărul meu prieten? Aşadar, îl auzeam:
- " "Trei luni, zi de zi, mi s-a îngăduit să-l vizitez împreună cu tatăl meu pe autorul Istoriei muzicii, pe padre Martini. Apăruse de curând al doilea volum din lucrarea sa. Trei luni de discuţii cotidiene despre tot ce-mi era drag. Subiectele nu lipseau. Primisem în sfârşit libretul operei comandate la Milano: Mitridat, regele Pontului. Din zori până-n noapte refăceam cu tata distribuţia pe care urma s-o solicit. Este vorba despre o opera seria de o durată de trei ceasuri jumate-patru, nu o opera buffa, cum încercasem până atunci. Nu se cuvenea să-mi asum nici un risc. De aceea stabilirea numelor interpreţilor era o treabă extrem de serioasă. urmărisem cu atenţie toate spectacolele de operă din oraşele străbătute. Tehnica şi posibilităţile interpreţilor mă interesau direct. I-am ascultat pe Alferi şi pe soţia sa, în Ruggiero de Hesse, pe sora violonistului Lollicare... care ataca un sfert de ceas prea târziu ori prea devreme..." Râse: "Pretutindeni urmăream prima donna, seconda donna, musico primo uomo, secondo uomo. Caselli, la Mantua, mi-a plăcut: colegul său, Ottini era cam bătrâior. La Cremona pe prima donna o chema Masci, nu puteai spune că era rea. Cânta în Clemenza di Tito, alături de Cicognani. La Milano îmi plăcuse Aprile, pentru glasul ei egal. Am reascultat-o pe  doamna Piccinelli, auzită şi la Paris; de data asta apărea în Didone abbandonata de Jommelli. Am asistat la o repetiţie generală cu Cesare in Egitto de Piccini. La un moment dat hotărâsem ca pentru prima şi seconda donna să adopt pe signora Gabrielli şi pe sora ei; în privinţa tenorului mă oprisem la signor Ettore. La Florenza m-am pomenit că Manzuoli încerca să-i convingă pe cei din Milano să cânte şi el în operă. M-a vizitat; închipuieşte-ţi, pe mine, de 13-14 ani! - să văd ce stofă avea... A interpretat patru-cinci arii pe care apucasem să le compun la Milano. În continuare îi verificam pe toţi soliştii, cărora nici prin minte nu le trecea cu ce se ocupa copilaşul care-i asculta concentrat... Am fost uluit s-o aud pe signora Guari; i se spunea Bastardella sau Bastardina. Avea o deschidere nemaiîntâlnită! L-am văzut pe castratul Nicollini. Apoi s-a zvonit că signora Gabrielli nu va mai cânta în Mitridat. Discutasem cu tata s-o înlocuiesc cu De Amicis, de la Neapole. Ne-am dus acolo. Era interpreta lui Jommelli. Divină! Ce s-o mai lungesc. Problemele ce mă frământau se iveau cu nemiluita. Asta în domeniul practic. Dar în cel teoretic!" Am oftat, gândindu-mă la câte poveri purta pe umeri copilul de altădată. Şi probabil că am oftat tare caraghios că atât Wolfgang cât şi eu am izbucnit în râs. Apucă o furculiţă uitată pe masa din rulotă şi începu să o înfigă şi să o smulgă dintr-o sfeclă rămasă şi ea într-un colţ. Rădăcina lăsa o zeamă grasă, vişinie, să i se prelingă pe coaja murdară. - "Până atunci mă obsedase muzica instrumentală. Italia mi-a deschis porţile către cea vocală. Am compus mult pentru voce, ca să aflu toate tainele genului, să-mi încerc şi eu mâna, să învăţ definitiv tot ce descopeream nou." - "Ai putut părăsi genurile în care scriseseşi înainte?" - "Nici vorbă. Însă influenţa muzicii vocale se cunoştea şi în cea instrumentală, ca şi pecetea gustului italian, rigoarea cedând pasul în faţa caracterului improvizat." - "Asta vrea să-nsemne că ai renunţat la câte ceva din cele învăţate anterior?" - "Oarecum. Compozitorii italieni mi-au deschis ochii asupra realităţii. Până să le ascult lucrările tratasem vocile ca pe nişte instrumente. Era pentru întâia oară când vedeam că glasul omenesc este ceva distinct, natural, mult mai cald şi mai maleabil, superior tuturor instrumentelor, ascultând de reguli proprii şi având frumuseţi specifice. Opera italiană trecea  ea însăşi printr-o mare schimbare. O generaţie ceda locul alteia. Scarlatti, Pergolese, Jommelli, Hesse se retrăgeau în umbră. Se ridicau Piccini şi Sacchini. Opera buffa se impunea atât de categoric încât aducea vrând-nevrând modificări de structură în opera seria. Emfaza se retrăgea din faţa agreabilului. Până şi în muzica bisericească se resimţea o înnoire rapidă; se despărţea de tutela contrapunctului, adoptând un aer profan, începea să se  apropie de operă. Muzica mea instrumentală şi simfonică împrumutau şi ele câte ceva din acest gen." - "Asta nu însemna că dai înapoi?" - "Ba sa. Aici dai înapoi, dincolo câştigi; aşa e pe pământ. Tocmai datorită acelui regres, tata vru să se folosească de autoritatea dobândită de padre Martini asupra mea, pentru a mă readuce pe făgaşurile muzicii de mare profunzime şi într-adevăr dialogurile noastre zilnice, privitoare la istoria mucizii, au făcut minuni. Era un bărbat trecut în vârsta a doua, de o bunătate pe care o citeai mai ales în forma gurii sale mici, cu ambele colţuri înălţate către pomeţi, într-un surâs perpetuu. Buzele îi erau desenate deosebit de clar şi erau colorate cum sunt cele ale copiilor. Linia lor era ondulată; le ţinea adunate de parcă s-ar fi temut să nu i se reverse împreună cu generozitatea cuvintelor şi vreo amărăciune neştiută  ce să strice buna dispoziţie a celorlalţi. Nasul viguros îi trăda marea voinţă şi puterea de caracter. Pomeţii îi ieşeau în evidenţă, constituind cu şaua lor armonia zâmbetului suitor schiţat sub ei de gură. Privirile vii, totuşi, contrastau cu bonomia generală, adesea adâncindu-se în ele însele şi absentând din conversaţie, ca şi când vreo amintire cărturărească i-ar fi impus o scurtă şi curtenitoare convorbire secretă în vreo tainiţă din spatele frunţii. În atari situaţii, ochii mari îi rămâneau nemişcaţi şi uitând de clipire, suspendaţi sub sprâncenele lungi, subţiri şi cu o arcuire de zbor planat. Dar fruntea! Era o adevărată mare de senin... Singurul loc al chipului său unde se îngrămădise tot ce mai rămăsese omenesc în fiinţa lui padre Martini era bărbia; căci vârsta îi slăbise muşchii obrajilor şi, fără ca schimbarea să fie prea accentuată, ei începuseră să-şi piardă elasticitatea şi să refuze a mai sta inflexibili şi eleganţi la locul destinat lor, coborând, în timp, către bărbie; tendinţa aceasta îmbuiba acolo prea multă carne şi piele, astfel că bărbia, croită iniţial din două emisfere cât două jumătăţi de măr, cu o punte adâncită între ele, îşi pierdea treptat conturul bărbătesc, îşi muia desenul, se topea în restul figurii. Ah, padre Martini, cât de dor mi s-a făcut de tine!...", exclamă Wolfgang, ca un adolescent ce rămăsese. de bună seamă că de dorul lui, sări, mă luă de gât şi mă îmbrăţişă. Apoi se depărtă de mine, neridicându-şi mâinile de pe umerii mei şi, privindu-mă în ochi, îmi spuse: "El a fost principalul meu sprijin când m-au ales membru al Academiei Filarmonice din Bologna. Poate că tot el a şi propus  asta. Şi mai cred că la hotărârea sa în acest sens gluma mea de la Capela Sixtină a contribuit mai mult decât examenele pe care le dădeam în faţa sălilor pline şi mai mult decât fugile pe care le compuneam câte una pe zi, în decursul celor trei luni cât l-am vizitat. vezi ce câştiguri îţi aduce o fire veselă, Hermann?" - "Care glumă, Wolfgang? De asta nu mi-ai pomenit niciodată nimic." - "O joacă de copil care a năucit o lume-ntreagă. Totul se datorează memoriei mele auditive. Mie unuia nu mi se pare nimic extraordinar în legătură cu ea; dacă te naşti cu urechea perfectă şi o exersezi în continuare, ceea ce am făcut eu, e cel mai simplu lucru de pe pământ. E firesc ca tot ce trece prin zăgazul  auzului să poţi memora. Cum eu nu prea am avut timp să învăţ, fiind dator să mă produc aproape zilnic, şi uneori de trei-patru ori pe zi, până noaptea târziu, şi cum învăţătura îmi era necesară ca pâinea, vrând-nevrând am ajuns să transform orice spectacol de operă sau concert la asistam într-o şcoală. Discuţiile cu tatăl meu, ce urmau cu regulariatte după aceste audiţii, mă obligau - pentru a pricepe ce-mi spunea, ori pentru a putea argumenta propria mea opinie - , mă obligau să am la îndemână fragmente muzicale din piesele ascultate; nu exista nici o altă şansă decât să le reţin după ureche, deci nu mă puteam întemeia decât pe memoria auditivă. Pe calea asta ea mi s-a perfecţionat şi s-a tot perfecţionat până ce, fără ştirea mea, a ajuns o unealtă de toată încrederea, o unealtă esenţială pentru compozitor; cea mai importantă după harul de a naşte melodii, ritmuri şi armonii şi după acela de a imagina neîntrerupt muzică." - "Bine, dar... care e gluma?" - "Ah, gluma... Ei bine, singurul loc din lumea catolică unde se cântă un superb Miserere de Allegri, o lucrare în stilul simplu şi serios de odinioară, e Capela Sixtină. Papalitatea e foarte mândră de acest drept de proprietate asupra piesei şi s-a interzis oricui şi mai ales interpreţilor să scoată din capelă până şi o singură pagină din textul muzical; le-au interzis să-l copieze, ori să-l comunice cuiva. În cazul când vrun oarecine ar încălca interdicţia, capul i-ar cădea sub tăişul excomunicării..." - "Capul, că sufletul nu contează!..." - "Aşa că..." - "Ai ascultat bucata interzisă, cu urechile larg deschise..." - "Atât de deschise încât revenit acasă am transcris-o integral, din memorie." - "Eşti uluitor!" - "Cel mai simplu lucru din lume. Mă şi mir că n-au făcut-o alţii înaintea mea." - "Poate că nimeni nu are o memorie ca a ta..." - "Curios lucru... Nici măcar nu luam în serios ce făceam... Ştii cu ce mă ocupam în timp ce memorizam?" - "De unde pot s-o ştiu?" - "Ţineam capul lăsat pe spate şi urmăream desenul frescei lui Michelangelo..." Îmi citi pe faţă totala neştiinţă. Zâmbi îngăduitor: - "Încă n-ai văzut, bietul meu Hermann, Facerea omului? Câtă dreptate avea."- "Cine?" abia izbutii să bâigui, de ruşine. - "Am auzit odată, întâmplător, un tânăr spunând: "Tată, ci gândeşte-te că am douăzeci de ani şi n-am văzut încă toate catedralele lumii..." Ce trist lucru... Să ai douăzeci de ani şi să nu-ţi fie sufletul plin de tot ce a creat omul mai măreţ..." - "Ce e cu Facerea omului?" l-am întrebat, hotărât să nu mă mai ruşinez niciodată de neştiinţa mea, dimpotrivă, să mă străduiesc cât pot să umplu golurile fără de capăt descoperite în mine prin conversaţiile cu el. - "Papa Iulius al II-lea l-a obligat, în 1508, pe unul dintre cei mai copleşitori artişti din epoca sa, pe Michelangelo, să lucreze la Capela Sixtină. Iar dintre toate chipurile întipărite de pictor pentru veşnicie, nu-mi puteam desprinde privirile de Facerea omului. Adam, un bărbat abia ieşit din adolescenţă, cu un trup de o forţă domoală impresionantă, a fost desăvârşit pe un vârf de munte, la un capăt de platou, partea inferioară a trupului său odihnind în pantă, pe coasta abruptă. Piciorul stâng, înălţat din genunchi, se propteşte în terenul stâncii, fără efort, dar e o precauţie necesară deoarece înclinarea locului unde a fost creat e prea periculoasă. Prin asta, Hermann, Michelangelo a fost uluitor!..." - "Omul pe creastă, deasupra prăpastiei..." - "Da! gata să lunece în hău... Adam e ridicat în cotul drept. Sprijinindu-şi braţul stâng de genunchi, mâna îi atârnă în aer, proiectată pe cerurile fără sfârşit cutreierate de pâcle. Creatorul se apropie de plutirea vijelioasă a unui nour-mantie şi, întinzându-şi dreapta, arătătorul său abia de atinge vârful arătătorului celuilalt. Privirea omului urcă, urcă din nefiinţă către cel care îi dă viaţă, urcă parcă dintr-o lume vegetală către aceea a iubirii supuse, urcă până la noi, Hermann. Şi acea privire mă străbătea, în timp ce urechile mele primeau îmbrăţişarea muzicii lui Allegri, mă străbătea, îmi împărtăşea şi mie trezirea la conştiinţă, parcă mă muta din lumea copilăriei în altă lume, aceea a răspunderii, a conştiinţei, a omului matur... Ajuns acasă, am vrut să transcriu Miserere. Notele picurau una după cealaltă, din pană, iar eu stăteam de vorbă cu ochii omului dintâi..." - "Ce memorie de speriat! Nici eu nu mă pot plânge de a mea..." - "Am remarcat şi am râs în sinea mea de cât ne asemănăm prin asta..." - "... dar a ta e absolut... absolut..." - "Nu e chiar atât de absolut... Ştiu eu mai bine. Am revenit  la Capela Sixtină să verific ce scrisesem. Numai că se executa alt Miserere, nu cel al lui Allegri. Şi eu care-mi luasem partiturile în pălărie, să nu cumva să mă prindă careva... Însă în Vinerea Mare s-a reluat piesa ce mă interesa. Greşisem foarte puţin: în câteva locuri." - "Aveai, în sfârşit, partitura!" - "Şi eram foarte fericit. E una din partiturile cele mai echilibrate. Dar stai să vezi! Când am început să-l frecventez pe padre Martini i-am povestit năzdrăvănia. Mi-a spus că numai în două ocazii s-a dat dezlegare papală pentru cercetarea textului original. Regele Portugaliei a primit acest drept şi cu dragul meu profesor - în calitate de rege al istoriei muzicii..." - "Cred că l-ai dat gata!" Wolfgang se îmbujoră şi de data asta nu mă mai cruţă: - "Hermann, eşti un om încântător, dar ai nişte opinii despre viaţă pe care zău dacă ţi le pot înţelege... Cum de-ţi trece prin minte că padre Martini poate fi "dat gata" de careva, mai ales de un copil?... Chiar crezi că tot ce zboară se mănâncă?... N-am fost destul de limpede? Padre Martini e ce am întâlnit eu mai nobil pe pământ până acum! E omul care şi-a dăruit tot Muzicii! Tot! Linişte, energie, plăcere... El nu ştie ce înseamnă bucuria familiei, devoţiunea faţă de soţie, gingăşia faţă de copii... Adică ştie prea bine, dar a renunţat de bună voie la ele pentru o bucurie mult mai mare. Ştii ce înseamnă să ai o casă tapetată cu cărţi, ca el? Oriunde te învârţi să-ţi odihneşti privirile pe un manuscris de preţ? să te numeri printre rarissimii posesori ai autorizaţiei papale de a cotrobăi prin toate bibliotecile şi podurile mănăstirilor din Italia în căutarea Nemuririi uitate de muritori? Aşa îşi aduna datele pentru cele cinci volume ale Istoriei muzicii la care lucra. El e bărbatul pe care-l venerez cel mai mult pe pământ, şi tu zici că...?! A fost cea mai fericită întâmplare din viaţa mea că acest om minunat a găsit că meritam încurajarea şi interesul său. Auzi! Eu să-l "dau gata"!" Dându-şi seama prin ce treceam după câte îl auzisem spunând, mă cântări o clipă din priviri, izbucni în râs, ca în faţa unui copil şi mă plezni peste umăr. La care, mai întâi cu ruşinare, pe urmă tot mai sigur de dragostea lui frăţească, m-am pus şi eu pe râs până când mi-au dat lacrimile. Wolfgang n-are de unde s-o ştie: erau lacrimi de fericire. Căci exista în sfârşit cineva care mă socotea şi pe mine om şi se interesa de greşelile mele. Găsisem un prieten!...
De cum se băgase în sufletul meu, pe când priveam tabloul înfăţişând-o pe soţia lui Mozart, îl şi cumpărasem dintr-o ochire pe şchiop. Ştiam câte îi poate pielea şi nu dădeam eu prea mulţi bani pe cele ce făgăduia să-mi dezvăluie. Oamenii când se apucă să bârfească fără nevoie (iar de aşa ceva cine poate avea nevoie decât ticăloşii şi cei fără căpătâi?), nu sunt oameni, sunt ciuma pământului şi nu merită nici măcar să risipeşti un scuipat pe sufletul lor blestemat.
Atunci de ce i-am dat ascultare şi l-am urmat? Din pricina simplă că Wolfgang îmi ajunsese atât de drag, pe neaşteptate, încât orice l-ar fi rănit mă durea de parcă pe mine m-ar fi sfâşiat. Ce mai, devenise carne din carnea mea: era personajul meu. Să-mi ocărască oarecine personajul? Asta nu se iartă! Deci îl pândeam pe şchiop de parcă ar fi ameninţat însăşi existenţa mea de actor şi dramaturg cinstit, simţindu-l bogat numai în dorinţe de batjocorire şi de umilire.
Umbla după mine, mai scund cu un cap cel puţin: tic-tac; tic-tac; ca limba unui pendul cu reglaj aiurit. Turuia - râşniţă în mâna unui copil căpăţânos...
 - Că mai întâi a căzut mort-copt după Aloisia... I-a sucit capul cu vocea ei. Glas curat, ca la cinşpe anişori... Daaa, grozav! Şi-acum te farmecă încă... Dacă-şi punea mintea s-o formeze un muzician ca Mozart, scotea o privighetoare din ea. Aşa a şi făcut! Pe gratis!
Rămăsese cu gura căscată ca un ceainic fără capac; ochii ai fi spus că-i erau două ceşti aşteptând să fie umplute. Cum sta locului, ca acuma, în mijlocul străzii, nu se mai legăna. reluă, nevenindu-i nici lui să creadă:
- Cadou!
Şi îşi plezni ambii genunchi cu palmele: plici!
- Care Aloisia? mi s-a lungit mie faţa de nedumerit.
- Weber. Fiica lui Fridolin, copistul de note şi suflerul teatrului din Mannheim.
- Păi, zic, Stanzi nu e fiica lui Fridolin Weber, copistul de note şi suflerul teatrului din Mannheim?
Îmi spusese Wolfgang câte ceva. Pe toate le încurcasem. Şi mi se năzărea că nimic nu era de înţeles.
- Ce-ţi zic eu, omule? se mânie el, ajungând ca o sfeclă. Aici e toată încurcătura! Tot fiica lui Fridolin Weber, copistul de note şi suflerul teatrului din Mannheim, este şi Josepha... Înţelegi?...
- Nu, am recunoscut, scărpinându-mă în cap cu sârg de câine flocos. Nu pricep. Cine-i Josepha?
- Cum "cine-i Josepha?! E cea mai mare. Fiica cea mai mare a lui Fridolin Weber, copistul de note şi suflerul teatrului din Mannheim. Sora a mare a...
 - ... a Aloisiei şi a lui Stanzi..., m-am dumirit eu.
- Păi, vezi!
Şchiopul rămase locului ca trăznit. Făcu doi paşi şi iar împietri. Îl frământa ceva ce nu puteam desluşi. privirile sale încremeniseră undeva pe pavaj, înaintea noastră. Uitându-mă şi eu într-acolo, oricât de fudul dumicam întunericul, nu puteam desluşi altceva decât umbrele noastre şi pietroaiele aşternute sub ele. Acum, omul îşi aţinti picioarele. Se aplecă să şi le pipăie. Iarăşi îşi azvârli înainte căutătura prostită. Alţi doi paşi. Altă oprire.
- Ce ai, omule?! m-am răstit. Ce ţi s-a întâmplat?
- Nu... mai... şchioapăt..., gângăvi el.
- Cum nu mai şchioapeţi?! am sărit ars. Şchioapeţi bine de tot, crede-mă pe mine. Ţopăi ca o lăcustă!
- Dimpotrivă. Dacă ai ochi în cap, chiorăşte-te!
Încă doi paşi. Stop.
Într-adevăr, luându-mă după ţinuta lui, adică după umbră, nici nu se mişca din loc... De data aceasta eu am fost acela care am înlemnit ca lovit cu leuca. Deodată mi-a trecut prin minte că ăla de jos nu era el. Era altul! M-am întors fulger şi abia dacă am surprins cum zdupăia o matahală de bărbat- prăjină pierzându-se într-un gang.
- Săi! i-am strigat tovarăşului meu de drum, adeverind că nu avea vedenii.
- Săi! el de colo, şontâc-şontâc după mine, broscoi.
Din câteva salturi eram la intrare. Ce puteai vedea? Beznă ca-n iad. Ne-am holbat cât ne-am holbat şi am cârmit-o din nou prin mijlocul străzii, tăcuţi.
Trecuseră vreo zece minute şi violonistul - aflasem că asta era - şopti, după ce se încredinţă că nu ne urmărea nimeni:
- Curios... Tot uitându-mă eu la umbra mea, mi-am zis: Am început să semăn cu Albrecht, valetul lui Salieri... Dar, nu se poate să fi fost el...
- Oricine a fost, tare aproape de noi se aţinea! Nici nu-i citeai umbra de a dumitale...
- O fi vrut să tragă cu urechea la ce vorbeam. Stăpânu-său îl duşmăneşte pe Mozart... Pesemne că-i pândeşte casa, să vadă cu cine-i prieten, cum trăieşte... Se ţine de denunţuri şi de provocări. Ei, şi mai dă-l naibii! se descotorosi el de icoana străinului. Ce-ţi povesteam?... Mda... Ce şi-a spus neica Fridolin! Dacă-l conving pe puştiul ăsta de geniu - adică pe Mozart, înţelegi? -, dacă-l conving s-o însoţească pe Aloisia la Kirckheim-Poland, la prinţesa d'Orange, te pomeneşti că face... Pasul!
Mă apucase de mânecă, dându-mi semn că trebuie să ascult. Am ciulit urechile.
Nici pâs.
Se convinse şi el de adevăr. Încercă să pătrundă prin desimea neagră din urma noastră (că luna sfredelise şi se chircise în nişte nori groşi cum îi coaja oului de struţ, de nu se mai cunoştea nici urmă de licăr). Ridică din umeri şi mă îndemnă din cot să reluăm mersul. Continuă:
- Te pomeneşti că face pasul...
Înălţă un deget în noapte, grăitor, şi şi-l scutură încetişor şi mucalit, reluând cu poftă:
- Pasul... Şi, îşi zicea pehlivanul de Fridolin, dacă nu face pasul cu Aloisia - s-o ceară de nevastă -, poate-l face măcar cu Josepha, ceea ce-i şi mai bine, că ea-i copilul întâi născut din câţi mi-au rămas. Aşa c-o să mergem şi-n Italia, tustrei...
- Tustrei? am vrut eu să îmi descurce şarada.
- Păi, (acest "păi" cu care nu mă slăbea îmi răzuia auzul ca pila de fier...), îţi închipuiai că Fridolin Weber avea de gând să rămână pupăză acasă, dacă se ocupa Mozart de câştigarea banilor de călătorie?! Şi dacă el rămânea acasă, cine să încurce şi să măsluiască iubirea atât de curată a lui Wolfgang, că nici nu i se potrivea s-o numeşti iubire?...
Şchiopul îşi strecură braţul pe sub al meu. M-am scuturat. Făcându-mă că mă împiedic, m-am desprins cu silă.
- Numai că bătrânul Leopold, leul din Salzburg, stătea de veghe! Nu-i erau pe plac planurile tatălui cu prea multe fete...
- Multe? Trei nu mi se par multe.
- Păi (insistă el ostinato), pe Constanze văd c-ai pus-o la socoteală. Dar pe Sofia ai uitat-o? Sofia, aia de-i cea mai apropiată, singura care-l înţelege, prâslea... Şi-a mai avut una; ba şi-un fiu; s-au dus...
Zvârli în rigolă un ghemotoc de hârtie, jucăria lui de până acum. Sub lumina pustie îngăduită o clipită prin pâclele înaltului, albul boţit  lunecă la vale.
Am urmărit hârtia cu coada ochiului. La un cot pantofii de catifea! pantofii lui! Pantalonii de mătase galbenă, peste ciorapii albi! Haina... Wolfgang! Wolfgang ne aştepta! trăsăturile îi erau aburite de noapte sau de uluirea mea; parcă se pierdeau într-o scorbură cu mierle şi cintezoi primprejur, cu joacă de zboruri şi de praf plutitor, cu senin şi picuri de raze... Surâdea sfielnic şi bătea, ba nu, flutura din aripi... Apoi se depărtă, fără să se întoarcă, fără să clintească, doar aşa numai, atras de ceva fără de seamăn. Ajunse astfel la capătul străzii, al oraşului, al lumii, pe o geană de nimic şi...
Priveliştea aceasta a închipuirii îmi spălă cugetul de vorbele băloase ale tovarăşului meu. Mă liniştisem. Şchiopul îi dădea înainte:
- Însă el pe Aloisia o iubea.
Se referea la Wolfgang.
- O iubea? l-am pus să repete. Ştiam că întrebarea n-avea rost. Aşa mi se întâmpla când aud pomenindu-se despre dragoste. Doresc să aflu cât mai multe. Am adăugat:
- Era frumoasă?
- Este. Este, dar nu-i frumoasă, răspunse el cu o cimilitură. Ştii cum e? Păi (aha! se putea să nu revină ţicneala?!...), numai nuri, nuri, nuri... şi numai zvelteţe de trestie, zvelteţe, zvelteţe!... Ştii cum urcă gâtul din pieptul ei? Uite-aşa!
Desenă în aer ceva ce voia să închipuie unduirea lină a unui gât de lebădă.
- Şi de ce nu s-a căsătorit cu ea şi a luat-o pe sora ei mai mică? l-am întrerupt din visarea lui ce-mi era tot mai scârboasă.
- De ce? Ha-Ha! de ce! Păi, când s-a-ntors Mozart de la Paris, ştii ce ajunsese Aloisia? Cine avea scară să i se urce pân-la nas? S-a strâmbat ca o contesă şi i-a amintit că poartă livreaua slugilor de la curtea arhiepiscopului din Salzburg...
Mă trase înapoi şi îmi duhni din nas, cu glasul lui scăzut, de parcă l-ar fi putut auzi careva:
- Cred c-ai aflat că a fost valetul arhiepiscopului - conte Colloredo... Mânca la masă cu servitorii! Şi nu-n capul mesei, îţi închipui!... Mai pe la coadă... Hă-Hă! Mai pe la coadă! He-he-he!...
Râs nechezat.
Din nou m-am văzut îndrituit să-l îmbrâncesc şi am făcut-o fără să-mi scape că-l pomenise pe arhiepiscop; din nou mi-am însemnat în minte să mă străduiesc a afla cine era acela. Aşa că i-am dat un ghiont zdravăn, ca să-l constrâng să-şi schimbe vorba; i-am amintit:
- Te-am întrebat de ce s-a însurat cu Constanze şi nu cu Aloisia.
- Constanze!... rămase el visător. Păi, păi...
Îmi stârnea atâta sfântă de mânie că simţeam cum mi se urcă sângele la cap.
- Păi, şmecheria vulpoaicei ăleia de Frau Weber... După ce a rămas văduvă l-a luat în gazdă pe flăcăul nostru. Când s-a trezit el să spele putina, era prea târziu.
- Se-ntâmplase ceva?...
Încercănă aerul cu o mişcare îndoită a palmelor, închipuind un trup de femeie.
- Parcă poţi şti...? Le venise sorocul.
- Au hotărât să se căsătorească?
- Se deciseseră ei de mult. Dar lui Wolfgang îi era frică de babacu'. Cotoiul bătrân se încăpăţânase să nu-şi lase inima să i se moaie cum nu se moaie copitele de vacă la fiert. Hi-hi-hi! Leopold nu se pleca decât înaintea mărimilor, dar nu şi-n faţa dorinţelor lui fii-su. Vulpoaica văzând că amorezul nu zicea nici câr, nici mâr, ce şi-a spus? Ia să-l rog pe Herr von Thorwart să facă niţică ordine...
- Von Thorwart?
Toate acestea erau atât de noi şi se năpusteau în număr atât de mare asupră-mi încât mă simţeam năuc.
- Tutorele fetelor, bre! De când o mierlise Fridolin, el - mă-nţelegi - avea grijă de... vreau să spun că ea recurgea la el când avea nevoie... pricepi?... Ţinea loc de bărbat în casă...
Şchiopul bătu o dată din palme, cu înţelesul că totul s-a lămurit; apoi îşi frecă mâinile foarte fericit:
- Toate s-au rezolvat în doi timpi şi trei mişcări! Domnul von Thorwart l-a luat pe nepregătite şi Wolfgang a ajuns să semneze o ţidulă. Cică ori se-nsura cu Stanzi, ori se angaja să-i dea 300 de florini pe an, despăgubire până s-o mărita.
- Despăgubire? Pentru ce?
- Întreabă-mă să te-ntreb! Adevărul este că şi după semnătură, ori mai ales după ea, Wolfgang tot n-avea curajul...
Şchiopul întorsese capul de parcă ar fi fost tăiat. Într-adevăr şi mie mi se năzărise că alţi paşi se furişau îndărătul nostru.
Din nou a trebuit să recunoaştem că fusese doar părere. Cât era strada de lungă, nu zăreai ţipenie.
- Ce-ţi spuneam? reluă el, clătinând din cap cu ciudă, de ca şi cum abia atunci şi-ar fi dat seama cât îi era mintea de slabă.
- Că Wolfgang n-a avut curaj, nici după ce a semnat...
- Păi, vezi... Tot n-a avut curaj să-i vorbească tatălui său limpede: "Uite, asta, şi asta, şi asta..." Şi atunci s-a pus mama lui Stanzi să o chinuie, că de ce lasă timpul să treacă, dacă o să rămână nemăritată, că băiat de viitor ca Wolfgang nu se mai găseşte, ascultător, cuminte, harnic... A tot bătut-o la cap până ce a fugit fata de-acasă la baroana von Waldstädten, "prea scumpa, prea buna, prea frumoasa, prea onorata şi prea preţioasa nobila doamnă baroană, de aur, de argint, de zahăr", cum o alinta Mozart, una de se mutase de la bărbatu-su. Frau Weber a lăsat-o cât a lăsat-o să lâncezească acolo pe Constanze şi pe urmă şi-a expediat servitoarea la suspinătorul Mozart, după ce a speriat femeia straşnic - ca să se sperie şi el văzând-o - a expediat-o să-l încunoştiinţeze că hotărâse să-şi aducă fiica acasă cu poliţia. Aşa că, pentru a nu păţi Constanze ruşinea de a fi luată pe sus cu surle şi tobe şi cu sprijinul autorităţilor, bietul băiat a cerut-o de nevastă fără binecuvântarea lui Leopold! Dar ce! crezi că asta i-a şters admiraţia pentru glasul Aloisiei?! Nici nu se-nsurase bine Wolfgang şi iarăşi compunea arii pentru sora mai mare...
Când apucă să-şi tragă sufletul de ticălos, şchiopul îşi aminti de ceva:
- Ţi-o fi istorisit şi ţie tâmpenia aia cu tabloul pe care i-l arăta tat-su în copilărie... Nu? Chestia aia cu un tânăr înconjurat de o mulţime de fete şi de o hoaşcă, toate grijulii să-i sucească minţile nătăfleţe de flăcăiandru... Ei? vezi legătura?...
Era peste puterile mele. Acea pictură nu mai aparţinea sufletului lui Wolfgang, nici pictorului, nici stăpânului ei... ERA A MEA... Datorită descrierii ei, mă îmbogăţisem, mă îmblânzisem, devenind altul, simţeam cât de multe îmi lipseau, cât de multe mai aveam de învăţat...!
Neisprăvitul acesta voia să-mi poticnească paşii, să mă înglodeze iar, să mă zvârle din nou în mocirlă... ucidea tot ce cunoscusem mai frumos...
Am simţit că nu era om. Dracul gol strecurat prin casa fiecăruia, cu o glumă nevinovată, la început; cu una fără perdea, mai apoi; cu o linguşire bine adusă din condei; cu un dar de două parale; mai puţin băgat în seamă ca un păianjen, dar ţesându-şi tihnit tortul otrăvitor în colţul său întunecos, o pânză a intrigăriei şi a murdăriei ce până la urmă nu lasă să-i scape nici o suflare... un astfel de Iago în casa lui Wolfgang?! dacă el nu l-a ştiut da-n vileag, o să-l scap eu de ponegritor! Îi vin eu de hac!
Am văzut buhai negri prin faţa ochilor. L-am înşfăcat de piepţii hainei şi am început să toc cel mai apropiat zid cu căpăţâna lui nenorocită. Nu mă mai săturam de măcel...
Deodată, pe zid, mi-a apărut iarăşi Wolfgang. Aşa cum îl văzusem la pian cu câteva ceasuri înainte, înălţat cu un cap pe deasupra tuturora, deşi pe taburet, cu un licăr de mândrie ştearsă de blândeţea privirilor depărtate, cu un surâs în colţurile buzelor uşor înălţate, curmat pe neaşteptate de câte o dungă mică a amărăciunii iscată de neisprăvirea noastră, a semenilor săi, cu fruntea strălucitoare vegheată, de pe lângă tâmple, de câte două bucle lungi străbătând, una peste cealaltă, latul capului, subţiate către înainte, cu acea uşoară unduire a sprâncenelor care-i dădea atâta siguranţă de sine...
Mi-am scăpat din mână păpuşa de carne cu care mă jucasem atâta de... Cu mare chef să vărs, am împins-o cât mai departe în întuneric şi m-am tot dus fără să mai întorc privirile. Doar că l-am auzit pe tovarăşul meu căzând ca un butuc. Chipul lui Wolfgang rămăsese lângă el, pe perete, alb ca de bură, de veghe.
Tare m-am mirat, ziua următoare, aflând că pe strada aceea fusese găsit mort un şchiop între două vârste. Te pomeneşti, mi-am spus, că, îmbrâncindu-l, s-o fi împiedicat şi s-o fi lovit de ceva...
Ca să nu fie pricină, i-am vestit pe Hugo şi Gretl, actorii mei, să-l pună pe ţâncul de la cortină la treabă, să înhame caii la repezeală, că hotărâsem să plecăm într-un turneu în Franţa, să mai vedem şi noi ce se petrece prin lume."

- Schultz mi-a devenit simpatic; chiar foarte simpatic. Nu reţinusem de la prima lectură acest gest al lui. Foarte simpatic, zâmbi doamna Didal.
După o mică pauză, continuând să contemple, bine dispusă, un gând încă nemărturisit, se explică.
- Şi eu l-aş fi luat de rever pe şchiop - râse ea încetişor - şi l-aş fi izbit cu capul de pereţi! (Ochii îi sclipiră). Omul murdar pe cine cruţă? El de ce ar fi cruţat? N-are nimic sfânt! Isolda, mai mult ca sigur că i-a făcut pe marinari să rânjească de câte ori se apropia Tristan de ea, strecurându-se prin ceaţă...
Figura i se asprise. Citeai pe ea o mare amărăciune, o silă de câte întunecă existenţa omului, de prostie, de răutate, de neînţelegere.
- În definitiv, dacă poate interesa pe cineva un lucru atât de intim ca iubirea dintre Wolfgang şi Constanze - ceea ce nu mi se pare deloc firesc, pentru că e ceva prea personal -, n-are decât s-asculte Răpirea din serai. Mozart şi-a mărturisit acolo toate sentimentele, îşi redobândi ea cumpătul.
- Deci există o şansă de a înţelege mai bine creaţia, legând-o de viaţa autorului..., nu se putu împiedica Misail să remarce argumentul oferit în favoarea tezei sale, necruţându-i trăirea abia depăşită. Străbătu încăperea, se aşeză pe alt scaun.
Doamna Mela Didal nu ridică piatra; în ea clocoteau pasiuni mai mari ce se cereau descătuşate:
- De ce soţiilor, părinţilor, fraţilor unor creatori de artă sau de ştiinţă nu li se văd, prin lentila anilor scurşi, decât defectele? de ce sunt ei judecaţi numai în comparaţie cu el, CREATORUL? Fiece gest mărunt al lor e amplificat până la extrem şi din nişte oameni simpli, cumsecade, oarecare, apar de sub pana biografilor ca nişte monştri, cum e cazul şi cu surorile Weber, aici. Despre Constanze se uită că e principala restituitoare a operei soţului ei, dintâi, Mozart. Posteritatea putea fi lipsită de lucrări minunate, de n-ar fi fost ea şi al doilea bărbat al ei.
- De ce ţii cu tot dinadinsul ca figura ei să fie impecabilă? Ştii prea bine, e lucru dovedit că a falsificat sau distrus, împreună cu cel de-al doilea soţ, parte din corespondenţa primului; erau acolo multe scrisori ale lui Leopold.
- Nu e nici cea dintâi, nici ultima văduvă care s-o facă. Poate ai fi vrut s-o scrie Schultz şi pe asta!
- Poate c-a şi scris-o către finele cronicii...
- ... de dragul ponegririi...
- De dragul adevărului... Trăim prea puţin conştienţi că facem parte din istorie! Misail se ridică iar; se întoarse cu spatele la ea, prefăcându-se interesat de  cărţile din bibliotecă.
- La ce ne-ar folosi să fim mai conştienţi de asta? Nişte cătuşe în plus!
- Sau un sprijin suplimentar al curajului de a trăi cu demnitate, nu crezi? Câţi dintre noi au fost cutremuraţi de ideea că, oricât de anonimi, înfruntă un destin unic care poate deveni exemplar, dacă e trăit cu totală dăruire?
- Fără nici o problematizare atât de preţioasă, Constanze a ştiut să fie ceea ce-i dicta soarta ei să fie.
- Anume?
- Nu uita rolul jucat de gustul ei în evoluţia creaţiei mozartiene; da, de excelentul său gust muzical.
- Adică?
- Gustul ei a reaprins interesul lui pentru contrapunct şi pentru muzica serioasă, profund intelectuală.
- După câte mi-amintesc această redeşteptare a interesului, Mozart a datorat-o baronului van Swieten.
- Aşa crede toată lumea. Aşa vrea toată lumea să creadă. Asta fiindcă istoria e scrisă de bărbaţi despre bărbaţi şi pentru bărbaţi!
Privirile lui Nucu Misail inspectară peisajul de cărţi dinaintea sa, ca un moşier satisfăcut de pământurile posedate, care nu vede frumosul descoperit de ele ci numai venitul făgăduit. Era încântat de întorsătura promisă de discuţie în urma ultimei ei observaţii. "Urmează omilia feministă", se bucură bărbatul.
Întâlnirile cotidiene cu ea îl ajutaseră să-i cunoască destul de amănunţit gândirea, cu piscurile, cu versantele ei abrupte, cu prăpăstiile şi cu podişurile ei netede ca în palmă. O vorbă a lui, ori a altcuiva, trebuia să declanşeze iminent mecanismul unei reacţii date. Ritualul nu putea fi eludat. În cazul când un element neprevăzut întrerupea lanţul cauzal stimul-răspuns, cel din urmă era stocat, urmând să explodeze cu şi mai multă forţă deîndată ce perturbarea avea să-şi înceteze activitatea. Îndârjirea cu care doamna Didal se găsea totdeauna în aceeaşi poziţie faţă de lume şi de idei era, de fapt, singurul lucru neprevăzut din personalitatea ei şi, prin aceasta, atracţia ei majoră. Într-o lume unde fiecare individ încearcă, în felul lui, să fie cât mai difuz cu putinţă, cât mai versatil şi cât mai cameleonic, aşa cum erau cei din mediul frecventat de Nucu Misail, apariţia din senin a acestei stânci de granit numită Mela Didal, se instituia pentru el ca un centru magnetic extrem de robust: omul care nu se schimbă niciodată, OMUL SIGUR.
Dar reacţiile de răspuns ale acestui om puteau fi de temut, dacă atingeai anumite butoane vopsite cu roşu, culoarea predilectă a alarmei şi a unui înalt grad de periculozitate. Misail se învăţase să ocolească acest moment critic. O lua pe conlocutoarea sa cu vorba şi o ducea departe. Curiozitatea ei o îndemna să urmeze slalomul practicat de el. Ea nu uita de unde plecaseră, dar îi trebuia energie ca să se poată întoarce la atac, energia lipsindu-i prea adesea, căci Nucu Misail ştia să vireze cu viteze ameţitoare pentru "lipsa ei de imaginaţie", cum zicea ea. Atunci ei nu-i rămânea decât cea de-a doua sau a treia zi să-l acuze că nu îi îngăduia niciodată să-şi ducă expunerile până la sfârşit. Bărbatul se exersase în a survola şi această canonadă, fără a se lăsa atins de tirul bateriei. Anume, când o socotea rătăcită bine, revenea el singur de unde plecase, la subiectul iniţial, atrăgând atenţia cu o glumă, că terenul era minat şi că nu discutau ca să se certe, punând-o astfel în gardă împotriva ei însăşi. Câteodată curtoazia lui diplomatică de a-i da dreptul la replică - oricât de târziu - avea oarecari roade: se întâmpla să nu se despartă decât froasaţi. În astfel de clipe era esenţial ca Nucu Misail să nu se lase antrenat afectiv; dinamita din replicele sale putea astfel "hrăni" energia doamnei Didal şi scânteile declanşau catastrofe.
- Baronul van Swieten! pufni ea indispusă.
- Baronul van Swieten! insistă el.
De data asta cu bună ştiinţă o provoca, deoarece intuiţiile sau deducţiile ei îi erau necesare ca aerul proaspăt, sufocat cum era de lunga coabitare în aceeaşi minte cu modul de a privi lucrurile al lui Hermann Schultz. Or - Misail şi-o repeta într-una - , refuzul doamnei Didal în faţa mentalităţii actorului reprezenta, poate, refuzul unei ample categorii umane şi era de datoria lui să se deprindă în mod cât mai minuţios cu acest punct de vedere, pentru a cântări cât mai exact şansele manuscrisului.
De  altfel nu putea nega: ea avea dreptate - ca-n atâtea alte rânduri: istoria o scriu bărbaţii. Bărbat era şchiopul lui Hermann Scultz, bărbat era Schultz, bărbat era Misail. Numai o femeie, numai o femeie feministă ştia să spele ultragiul adus lui Stanzi. Cum deseori Mela Didal, din dispreţ pentru opiniile adversarului ori pentru lipsa lui de tact în discuţie, se zăvora în tăcere, preferând să se roadă pe dinăuntru, Nucu Misail nu voia să o lase să-şi aplice şi de data asta dreptul la izolare, frustrându-l de luminile ei.
- De ce foloseşti tonul ăsta când e vorba de baronul van Swieten? Van Swieten este bărbatul care a impus conştiinţei europene moderne muzica lui Bach şi a fiilor săi, ca şi opera lui Haendel. Jura pe numele lor. Şi-a adunat o bibliotecă alcătuită numai din partiturile semnate de ei. L-a introdus pe Wolfgang în acest templu. L-a ajutat să-şi realizeze şi el o mică bibliotecă de fugi. Asta n-ar fi nimic. Van Swieten este adaptatorul libretelor lui Josef Haydn pentru Creaţiunea şi pentru Anotimpurile. Şi tot lui îi dedică Beethoven Simfonia I-a. E acest bărbat un oarecare?
Fitilele erau aprinse şi flăcările lor înaintau sfârâind către lada cu dinamită.
- Dacă vrei să ştii, la nimic n-ar fi folosit biblioteca baronului dacă acea Constanze, mult iubită de fapt şi mult hulită în aceste însemnări numai pentru că e femeie, iar femeile sunt în mod obligatoriu vrednice de dispreţul bărbaţilor, acea bibliotecă n-ar fi făcut doi bani dacă logodnica, apoi soţia lui Mozart, n-ar fi pledat că acolo se ascundea muzica adevărată. O mira, da, o mira cum de putuseră renunţa compozitorii la vechea măreţie şi la gândurile cele mai înalte de dragul galanteriilor muzicale.... Constanze - cea acuzată a fi uşuratică, tocmai ea a tras semnalul de alarmă în inima geniului în care credea cu tot sufletul, tocmai ea i-a atras atenţia că era pe punctul de a uita mesajul încredinţat de padre Martini!...
- Poate că nu-i fals ce spui, însă fără biblioteca...
- Fals?!! Aşa faceţi toţi! Zvârliţi cu uşurinţă cuvinte mari şi credeţi că puteţi inventa adevărul cu câteva adjective de care sunteţi încântaţi pentru că sună incriminator! Dacă ar fi fals ceea ce afirm, de ce imediat după căsătorie, începând din august 1782, Mozart va scrie până-n primăvara lui 1783 o mare misă în stilul sever de odinioară?
- Cine ştie... vreo comandă...
- Nici o comandă. O făgăduinţă. Şi-a făgăduit s-o scrie dacă ajungea să se căsătorească. Era un dar princiar făcut gustului Constanzei pentru stilul fugato. Auzi! Baronul van Swieten!... Aşa că iubirea Constanzei pentru Wolfgang trebuie descifrată altfel; complet altfel. Ce să mai vorbim? Mozart însuşi a descris-o în termeni de o mie de ori mai apropiaţi de adevăr, în Răpirea din Serai.
- Parcă-i mai spune şi Belmont und Konstanze, nu?
- Fără-ndoială. Şi chiar acesta este titlul principal. Wolfgang Amadeus Mozart a dorit  ca numele lui Stanzi să apară în titlul operei la care lucra atunci. Compunerea nici uneia dintre operele anterioare nu l-a preocupat atâta şi nu i-a stârnit atât de mari entuziasme. I-a dedicat aproape integral a doua jumătate a anului 1781, cu întreaga vigoare şi prospeţime ale celor 25 de ani ai lui. Îi scria tatălui său asupra tuturor detaliilor muncii la libretul lui  Stephanie cel Tânăr. Pe de o parte era fericit că avea prilejul să creeze un nou Singspiel german - pasiunea lui pentru muzica naţională! Pe de altă parte a găsit prilejul să cânte tot ce-i frământa sufletul. Există exegeţi care văd în Belmont un adevărat Werther goethean...
- Toate câte mi le spui mi se par curioase. Ştiam despre Răpirea din Serai că e o poveste foarte oarecare din lumea cadânelor şi a eunucilor ce le păzeau. Un subiect convenţional ca atâtea altele... Constanze, roaba paşei Selim, e iubită de Belmont. Intriga născocită de acesta pentru a o slobozi e dibuită de paznicul ei "cumplitul" Osmin. Atunci când cei doi iubiţi par pierduţi, paşa recunoaşte în Belmont pe castilianul care i-a salvat viaţa cândva; astfel ajung cei doi să fie eliberaţi. Ce ţi se pare original şi mai ales ce ţi se pare atât de personal încât să fie o mărturisire mozartiană? Dacă-mi aduc aminte bine, lumea turcă invadase scena muzicală încă din 1696, cu Mohamed al II-lea de R. Keiser. Abatele Vogler şi după el Stegman au compus ulterior muzica la Neguţătorul din Veneţia de Chamfort. J. Ad. Hiller ne-a lăsat: Paşa din Tunis şi Mormântul muftiului, Nicolo Jommelli şi Joseph Schuster au lucrat, pe rând, asupra textului lui Martelli Sclava liberată şi însuşi marele Gluck oferise publicului Pelerinii Mecăi.
Îi azvârlea datele una după alta, s-o îngroape sub mormanul de erudiţie - pentru dobândirea căreia îşi pierdea nopţile studiind dicţionare de specialitate; scopul trudnicelor insomnii era să-i dovedească Melei că informaţia nu poate înlocui viaţa, impresia, carnea, visul.
- Adevărat. Numai că în cadrul acestui interes general spre exoticul şi pitorescul unui orient convenţional, Mozart aduce elemente populare şi arhaice germane şi o pasiune câteodată barbară, nemaiîntâlnită la alţi compozitori anteriori sau contemporani lui, replică doamna Didal, prea puţin impresionată de focul de artificii al cunoştinţelor lui; ea însăşi pricepuse încotro băteau strădaniile bărbatului şi, în taină, depunea acelaşi zel de a şti din ce în ce mai multe despre compozitor.
- Dar ce legătură au toate astea cu iubirea sa?
Mela parcă ar fi vorbit despre sine:
- Aşteptarea istovitoare a nunţii mereu întârziate, melancolia neîmplinirii lui Belmont, ne înfăţişează un Mozart ostenit, trăind totuşi cu intensitatea maximă a tandreţei şi a poeziei, cu un suflu cavaleresc de o rară nobleţe. Revolta Constanzei - pe scenă - este revolta Constanzei Weber, cum o visa tânărul compozitor ca posibilă în viaţă, strigăt percutant, plin de demnitate şi de forţă izbânditoare ... însă trebuie ascultată opera, ştiind cât ascunde ea din sufletul celor doi îndrăgostiţi, şi abia atunci se revelează întreaga amplitudine a iubirii lor...
- Amplitudinea autobiografică..., ţinu Misail să câştige bătălia.
- Autobiografică, acceptă doamna, deschizându-şi chipul către mai adânc, într-un surâs de împăcare.
"Cât de mult îmi place cum ştie să piardă uneori...", se simţi Nucu brusc înmuiat şi apropiat de ea. Era fericit de câte ori izbuteau să cadă de acord asupra vreunei idei. "Raţiunea nu ne e dată să pândim greşelile de gândire ale celuilalt şi să dovedim cu orice preţ că avem dreptate", îşi spuse, "ci e menită să ne ajute să găsim o cale către celălalt, o modalitate de înţelegere, deschiderea unei porţi a bucuriei, a comunicării... Ce bine îmi pare că tocmai Wolfgang Amadeus Mozart e cel care mijloceşte pacea minţii noastre..."
- Aminteşte-ţi fluxul vieţii dintre cele două degete... îl trezi doamna Mela Didal din trăirea sa.
- Cele două degete? nu pricepu Misail referirea ei.
- Degetul creatorului şi al lui Adam... Capela Sixtină... Misail aştepta mai mult.
- Epoca Răpirii din Serai este aceea când din vârful degetului fin şi rece al Constanzei se scurge viaţă nouă şi adierea viitorului către mâna întinsă a rugăminte de Wolfgang...
Misail simţi un impuls necontrolat în braţul dinspre doamna Didal, ca o dulce renunţare a sângelui de a mai circula; era un fel de ameţeală a muşchilor. Palma i se deschise către cer. Mâna i se mută din loc; plutea în spaţiul dintre ei, în aer.
Femeia îşi odihni palma dreaptă peste a lui, fără să i-o cuprindă. Adăstară îndelung, privirile contopindu-li-se într-o căutare neîntreruptă de vreo clipire.
Cu alt prilej, când cei doi porniseră mână în mână:
- Ascultam aseară, la radio, Für Elise, şopti Mela Didal intimidată de prezenţa de alături; era un simţământ nou şi care le sporea intimitatea. Ce ştii? Beethoven a fost iubit?
- Vezi? Vezi că te interesează şi pe tine! Nu ştiu dacă a fost iubit.
- Parcă nimeni nu ştie...
- Şi socoteşti că e puţin lucru să nu afle nimeni dacă cel mai mare cugetător al muzicii simfonice din lume şi un om care a iubit atât de mult a fost şi el iubit, la rândul său?! Suntem indiferenţi la toate câte îi privesc pe artişti! Tocmai pe artişti, sensibilii prin excelenţă şi cei ce ne dăruiesc clipă de clipă dragostea lor, imensa lor dragoste... E extrem de grav lucru această indiferenţă la suferinţa creatorilor; ei ne lasă o moştenire incalculabilă; de pe urma acesteia ne hrănim şi ne vom hrăni sufletele mii şi mii de ani; ei ne fac educaţia sentimentală; datorită lor iubim mai mult, mai statornic, mai subtil, mai bogat...
- Oare numai dragostea ne învaţă?
- Puţin e să fii îndemnat să concentrezi Existenţa într-o singură femeie? Să slăveşti universul în trupul, mintea şi sufletul fiinţei adorate?
- Crezi că toate astea sunt posibile?
- Simt că nu îmi lipseşte decât Clipa Aceea, Unică, pentru a mă putea topi definitiv în altcineva, pentru a uita că sunt bărbat şi a deveni Ea...
- Crezi că astfel de trăiri concrete pot preocupa compozitorii când gândesc la modul cum vor elabora o simfonie, un concert?
- Nu. Gândesc tehnic, legi ale genului, ale instrumentelor, ale armoniei, ale ritmului.
- Atunci?
- Gândesc, însă, cu un anume ritm şi cu o anume stare lăuntrică ce se manifestă în fraze muzicale. Mela, fiece celulă are un ritm al ei de existenţă, fiece organ; circulaţia sângelui, respiraţia, procesele metabolice, sunt marile ritmuri coordonate ale trupului. Iar ele sunt dictate de suflet şi câteodată şi de ritmul gândirii...
- Câteodată?
Misail zâmbi misterios:
- Atunci când gândim. Numai că se pare că nu gândim cu adevărat, cu maximum de încordare a puterilor minţii, decât în cel mai bun caz vreo 10 ceasuri, una peste alta, în toată viaţa.
- Aşaaa... Ziceai că sufletul dirijează ritmurile...
- Bioritmurile sunt psihologic dependente. E destul să fi atentă la ce se petrece în inima ta când eşti nervoasă, când eşti fericită, când ţi-e teamă, când eşti exasperată. De fiecare dată bate altfel.
Mela căută cu mintea dincolo de sân, mai adânc. Încercă să-şi vadă, măcar să-şi imagineze propria inimă pulsând. N-o putea contura; în schimb îi resimţea pripirea zvâcnetului, nemotivată fizic - era foarte odihnită - , ci doar prin acest sentiment nou şi cald.
- Da. Ai dreptate.
Îşi aminti dangătul tulburător al aceleiaşi inimi străduindu-se să-i spargă coşul pieptului cu prilejul frecventelor ei mânii în faţa minciunii şi a nedreptăţii. Era altă mişcare, alt puls. Şi într-un caz şi-n altul îi venea să creadă că din aşa ceva poţi muri. Numai că acum şoapta inimii grăbite îi spunea că e plăcut să mori vorbind despre iubire.
- Cu cât sunt mai viguroase aceste modificări ale ritmului inimii, care răsună până în ultima fibră de carne, până la ultimul atom al trupului, la un artist - plantă senzitivă prin excelenţă...! Şi ritmul revine, printr-o mişcare inversă, ca de la carne la suflet şi îşi amplifică vibraţia. Înţelegi că nu putem rosti un cuvânt, nu putem născoci nici un fragment de motiv muzical fără să ne depunem în întregime în el?... Suntem prezenţi în orice creaţie autentică, dimpreună cu toată istoria noastră personală şi cu împrejurările noastre imediate.
- Toţi?
- Toţi, pentru că oameni suntem. Artiştii, spre deosebire de noi, îşi pot alege şi descifra mai exact ritmurile fiinţei şi ştiu să le transpună astfel, mijlocind regulile creaţiei, încât preschimbate în marmură, pictură, dans, roman sau poem simfonic, noua unitate materială născută să devină rezervorul permanent al energiei declanşate cu prilejul trăirii ce a dus la geneza respectivei opere de artă.
- Şi aşa sute şi sute de ani omenirea va putea retrăi trăirea creatorului... Ce frumos vezi lucrurile!
- Frumosul, binele şi adevărul sunt una...
- Tot ce spui e atât de nobil, atât de... Dar... aş fi vrut ca lucrurile acestea să apară în manuscrisul pe care intenţionezi să-l publici... Pentru numele tău... Pentru imaginea despre preocupările tale... te lupţi de atâta timp ca această imagine să te reprezinte în toată seriozitatea ce te caracterizează...
- Manuscrisul e şi el rezultatul unei strădanii cinstite de a suprinde propriile trăiri ale actorului ambulant...
- Ba e o carte despre Mozart! Prima de largă circulaţie în limba română. Toţi vedem în compozitor...
- Ştiu... Ştiu... O repeţi de atâtea ori încât am ajuns să-mi fie ruşine de mine că nu izbutesc să mă desprind de această muncă...
- Nu trebuie să te ruşinezi de munca ta, nici de zel, ci să încerci să te apropii cu alţi ochi...
- Nu mă pot elibera de credinţa că omul care nu are formaţie muzicală...
- Nici eu n-am! se grăbi Mela.
- Ba ţi-ai făcut-o în timp, ascultând enorm de multă muzică şi citind atât de mult. Cunoştinţele se imprimă fără să ne dăm seama...
- Ce spuneai de cel care nu-i pregătit să înţeleagă muzica?
- Tocmai intenţionam să-ţi amintesc de inginerul de care ţi-am vorbit. Şi el e azi un meloman pătimaş, ca tine. A ajuns la asta numai datorită unui coleg de cămin, când era student. Îi povestea despre câte o împrejurare din viaţa unui compozitor şi abia pe urmă îi punea să asculte discul. Îi atrăgea atenţia asupra sentimentelor. Se zbătea să-i traducă frazele muzicale în fraze ale vorbirii.
- Istoria muzicii rezolvă cât de cât necesitatea asta, pe care acum încep s-o înţeleg.
- Nu dintr-o lucrare de istorie vei vedea ţâşnind viaţa!
- Dar nici din impresiile înguste ale unui Hermann Schultz!
- De ce nu? Ele sunt viaţă.
- Literatura nu e viaţă. Tu o spui.
- Aşa este. Dar o poate face intuită mai limpede ca orice altceva.
- De ce?
De câte ori ajungeau la această etapă a discuţiei, tâmplele lui Nucu Misail începeau să bubuie pe dinăuntru. Cum să explici ceva ce ar trebui să se impună cugetului de la sine? "Nu-i frumos ce e frumos; e frumos ce-mi place mie". Zicătoarea rezolva dilema printr-o ironie.
Ştiind că tot ceea ce urma să-i spună putea fi şi jignitor - or, acum mai puţin ca oricând ar fi vrut s-o rănească - , vorbi cât de prevenitor era în stare:
- Un roman bun conţine răspunsul, Mela. Totul e să citim, să citim neîntrerupt, până când, într-o zi minunată, se deschid cerurile... şi... simţim că aşa este...
- Sunt sigură că un roman bun mi l-ar înfăţişa pe Mozart integral, însă paginile astea...
- Ce le lipseşte?!
- Muzica!
- Ce vrei, Mela?! Luna de pe cer?! Cum să traduci muzica în cuvinte?!
- Doar tu spuneai că acel coleg din cămin al...
- Ştiu şi eu cum putea vorbi acela?! Dacă Mozart ar fi pictat, dacă ar fi făcut literatură, dacă ar fi, mai ştiu eu ce... nimic mai simplu ca Schultz să descrie ce vedea, ce citea, să participe cu emoţiile lui la poveste. Toate pot fi explicate prin rostire, dar muzica nu! E un limbaj paralel; o altă lume; o mişcare pură şi, simultan, sunt tot atâtea mişcări suprapuse câte voci participă la naşterea piesei muzicale din tăcere. Poţi afirma: iată un dialog despre furtună, iată unul la gura sobei, despre copilărie, iată altul despre răsăritul soarelui... Ce spun aceste voci? Trăiri în stare născândă aproape întocmai celor din piept, plăpânde - oricât de clare ar fi - ca respiraţia, aşa cum vibrează înainte de a ajunge la acel mecanism al raţiunii ce le mută în cuvinte. Limba omului poate descrie fiece unduire a penelului pe pânză, fiece umbră a culorii, poate participa la orice mister artistic. E exclusă, însă, din jertfelnicul muzicii. Ca să pătrundă în taina acestuia, sufletul se cade să se dezbrace de tot ce se poate cuvânta. Gol ca flacăra cuprinsă şi mistuită într-un incendiu peste fire...
Ajunşi acasă la doamna Didal, pe când pregătea cafelele, o pâclă neagră ce se risipea rapid, ca iar să se îngroaşe, dansând patetic sub nivelul pervazului, împroşcând din când în când înalt cu fuiori de întuneric, de rotocoliri de funingine curând spulberată îl atrase pe Misail către fereastra lată cât aproape întreg peretele, ce da spre curtea de alături.
- Mela!!
Speriată de strigătul lui, veni lângă el.
Prin norii opaci zbucnea ici şi colo un cuţit lat, incandescent, despicând sufocarea murdară, în căutarea aerului oxigenat. Cuţitul se făcea fălci hulpave, roşii-aurii, muşcând din văzduh, ca să se retragă apoi, satisfăcute, în infernul ascuns dincolo de cetatea de fum ce se împânzea tot mai sus, câştigând teren şi în planul orizontal. Limbile de foc forfecau prin ţesătura grosolană cu înfăţişare de dulamă flocoasă şi duhnitoare, se îndeseau, strângeau rândurile, se încurajau una pe cealaltă, se sprijineau între  ele, se devorau ca o haită de lupi turbaţi de foame şi tot creşteau. Depăşiseră plafonul de bezne ce păruse iniţial impenetrabil şi se zvârleau, sălbatice, spre clădirile din jur, încercându-şi norocul, ca nişte piraţi barbari, să se agaţe de zidurile lor civilizate. Le izbeau cu odgoane de flăcări, să le ancoreze oriunde, oricum; acestea sclipeau verde şi violet, se izbeau de beton şi recădeau în patima ce tălăzuia furtunos mai jos. Totul era troznet, pocnet, bufnitură, bubuitură şi măcinat sinistru, de parcă nori de milioane de lăcuste ar fi ros un câmp mănos şi plin de roade.
- Trebuie făcut ceva!
Pălălaia se îndreptă către geamul în spatele căruia se ascundeau, ca şi când cuvintele lui Misail at fi atras atenţia incendiului că dinspre ei îl ameninţa un pericol. Valuri de foc lingeau canatul.
- Fugi! Caută un telefon! Anunţă pompierii!
Îl mira lipsa ei de iniţiativă, torpoarea neaşteptată ce o cuprinsese, inerţia surprinzătoare.
Desmeticită de el, Mela ieşi în grabă. Nu întârzie mult. Reveni lângă bărbat. Spectacolul era cumplit şi fascinant. Se apropiară unul de celălalt înfioraţi. Nucu o cuprinse pe după umăr. Mela îşi întoarse faţa către el; îşi scoase ochelarii. Îl privi supusă şi cu multă, foarte multă încredere. Cu pace.
Pompierii sosiră. Şuvoaie de apă sfâşiau văzduhul.
Se depărtară de fereastră. Înserase. N-au aprins lumina. S-au cunoscut în penumbra caldă aşternută pe pat.


[ inapoi ]  [ sus ]  [ inainte ]