– Prolog

Pe scenă se plimbă persoane singure, perechi, în grup. Îmbrăcămintea lor este aceea a epocii când se montează piesa. Un singur obiect evocă, prin strălucirea lui, moda celui de-al treilea sfert de veac din secolul al XVIII-lea. Paşii graţioşi ascultă de ritmul unui fragment din opera Bărbierul din Sevilla,transmis în surdină. La câtva timp după ridicarea cortinei.

GLASUL LUI BEAUMARCHAIS (din culise): Am învăţat, da, am învăţat pe spinarea mea, am învăţat… (Apare. Se adresează Primului bărbat întâlnit.) Am învăţat pe spinarea mea, sacrificându-mi odihna, am învăţat cât de periculos este să ai un duşman calificat. Am crezut că ruinându-mi averea aş putea învinge un vrăjmaş bine văzut.

PRIMUL BĂRBAT: Aveţi un adversar care este bine văzut, domnule?

BEAUMARCHAIS: Exact.

PRIMUL BĂRBAT: Bine văzut astăzi?

BEAUMARCHAIS: Doar nu ieri!

PRIMUL BĂRBAT: Şi eu sunt destul de bine văzut şi nu pricep de ce n-aş mai fi. Aşadar mă iertaţi. (Reverenţă. Îi întoarce spatele.)

BEAUMARCHAIS (se adresează unei perechi): Ce aş vrea să vă fac să înţelegeţi este ce-l aşteaptă pe omul singur când trebuie să facă faţă unui atac şi să-l respingă fără nici un ajutor străin.Toţi trebuie să ştim să ne apărăm. Justiţia este împotriva noastră. Oamenii legii ne încalcă drepturile.

AL DOILEA BĂRBAT: Poate dumneavoastră, domnule. Mie, nu…

BEAUMARCHAIS (îi taie vorba):… încă. Nu încă. (Al doilea bărbat îşi trage Însoţitoarea departe de Beaumarchais.)

ÎNSOŢITOAREA (hohote de râs): Nu încă! Nu încă!

BEAUMARCHAIS (opreşte Al treilea bărbat): Nu cer decât dreptate.

AL TREILEA BĂRBAT: Vă referiţi la unul dintre domnii… aceia? (În şoaptă.) Nu v-apropiaţi de mine! (Fuge.)

BEAUMARCHAIS (Celor Trei domni): Nu sunt toţi supuşii Regelui egali în faţa legii? (Îl apucă de rever pe unul dintre ei.) Sau adversarul meu o fi chivotul lui Dumnezeu şi o fi atât de sfânt încât să nu mă pot atinge de el fără să fiu trăznit?!

CEI TREI DOMNI (într-un glas): Nuuu. Dar are… sfinţi! Şi eşti cu-adevărat trăznit dacă uiţi asta! (Se depărtează.)

BEAUMARCHAIS (Doamnei): Duşmanii mei sunt fără număr şi eu sunt singur.

DOAMNA: Sprijinul cel mai sigur al nevinovăţiei este să n-aibă nici un sprijin. Ha-ha-ha! (Pleacă.)

BEAUMARCHAIS (Publicului): Spaima voastră n-o să mă poată opri; mă voi apăra singur. Voi vedeţi în jurul vostru numai oameni; eu văd numai judecători. Voi vă temeţi de răzbunarea lor; (îngenunchează) eu nădăjduiesc în integritatea lor. (Se ridică.) Care dintre noi îi cinsteşte cu adevărat, după părerea dumneavoastră? (Se întoarce brusc. Se năpusteşte asupra personajelor precedente care se retrag ţipând.) Dar chiar dacă aceasta ar fi periculos, prefer să mă expun pericolului decât să dau dovada unei necinstite lipse de încredere. (Îl înşfacă de guler pe Primul bărbat şi-l mână de-a-ndăratelea, de-a curmezişul scenei.) Şi dacă ar fi să dezvălui tot adevărul asupra mea, află că prefer să pierd stima lor şi-a tuturor oamenilor cinstiţi decât, fugind de adevăr, în căutarea securităţii personale, să merit dispreţul universal. (Toţi cei din scenă fug cu strigăte de oroare, îl arată sfidător. Beaumarchais a rămas singur. Când se dumireşte, o ia şi el la goană după ceilalţi. Revine, târând Doamna de mâini; traversează astfel scena; se apleacă în culisele opuse, fără să-i dea drumul, ridică o tobă, i-o atârnă ei pe după gât şi, cu braţul, îi porunceşte să răpăie. Semn de încetare. La fiece nouă bătaie, el este cel care dirijează ritmul şi oprirea.) Pe când oamenii nu discută decât un proces ale cărui detalii îi excită curiozitatea (tobă); pe când gazetarii, vânduţi diferitelor interese, îl desfigurează (tobă); pe când răuvoitorii mă cufundă sub stivele celor mai absurde calomnii şi n-ajung să se certe între ei decât când este vorba să-mi născocească vini noi (tobă); în sfârşit, pe când oamenii cei cinstiţi deplâng mulţimea relelor asaltându-l toate deodată pe un om absolut singur (tobă); să lăsăm lenea să trăncănească, să-i onorăm pe oamenii cinstiţi şi să înfăţişăm următoarele judecătorilor mei (gest de cuprindere a publicului), ca un semn de omagiu public adus înţelepciunii lor, un semn al încrederii mele… (gest de poruncă adresat Doamnei, fără a se întoarce spre ea; Doamna scoate toba, o depune jos, se dezbracă, rămâne într-un maiou alb pe pântecul căruia este lucrat cu paiete un crin, însemnul regalităţii franceze. Beaumarchais se dă un pas la o parte, aplaudă cu discreţie. Se aprinde lumina în sală la capacitatea maximă de iluminare a scenei. Doamna, când pe o poantă, când pe cealaltă, împarte bezele; acorduri muzicale potrivite momentului, în arena unui circ. Beaumarchais reia)… un semn al încrederii mele în… moralitatea lor (a bătut-o pe Doamnă cu palma peste floarea de crin. Se trece la lumina precedentă.) Dacă e o mare nenorocire să fii târât într-un proces din care sper să nu rezulte nici un rău… (se întoarce către Doamnă, dar o descoperă în patru labe, cu spatele la public, căutând ceva. Repede): cel puţin tot îmi rămâne un avantaj; acela de a-mi justifica acţiunile în faţa unui tribunal (gest spre Doamna, fără a o mai privi; Doamna în aceeaşi poziţie) gelos pe stima întregii naţiuni care­-şi aţinteşte privirile asupra judecăţii sale (Doamna a găsit paieta pe care o căuta; a scos din rochia rămasă pe jos un ac cu aţă şi, şezând, cu picioarele desfăcute spre sală şi genuflexate, se străduieşte să-şi coase paieta pe maiou) ; îmi rămâne avantajul de a mă afla în faţa unor magistrţi prea generoşi pentru a se împotrivi… unui cetăţean oarecare, din pricina faptului că cel care-l persecută este confratele lor; în faţa unor magistraţi prea conştienţi în privinţa demnităţii lor autentice ca să ajungă să confunde o ceartă personală ai căror judecători sunt cu o afacere de proporţii naţionale în care întregul corp al magistraturii ar avea datoria să-şi apere drepturile sau onoarea. (Trece în spatele Doamnei. Scoate din buzunar o batistă. Până la rostirea cuvintelor “să ştie”, i-o va lega la ochi. Ea pare complet aiurită şi naivă.) Chestiunea ce preocupă astăzi tribunalul este să ştie dacă necesitatea de a împărţi aur în dreapta şi în stânga şi tuturor celor ce-l împrejmuiesc pe un judecător, în vederea obţinerii unei audienţe indispensabile şi legale, (Doamna a început să-l urmărească prin scenă, ca la baba-oarba; abia acum se poate citi pe spatele ei cuvântul: JUSTIŢIE) intră în categoria “coruperii” şi este vrednică de o pedeapsă aspră sau e o simplă nenorocire, întâlnită la tot pasul şi vrednică de toată mila. (Se apleacă, ridică toba, i-o agaţă Doamnei de gât, ia şi rochia şi şi-o petrece peste braţ. În ritmul de marş funebru al răpăitului, o conduce din urmă pe Doamna care îşi caută drumul ca un orb.)

Pauză fără cortină.