Data publicării pe site: 03.05.2007


Amintiri - de Elisabeta Ionescu Miron

O amintire care revine  iarăşi şi iarăşi, ca o durere. Eram în Iaşi, după război, în anul acela pustiit de secetă, 1946. Găsisem, la întoarcerea din refugiu, casa devalizată, ne furaseră până şi geamurile şi uşile. Eram copleşiţi de sărăcie, dar mai ales de absenţa celor doi fraţi ai mei care nu mai erau - sau poate erau încă?
Cel mic plecase spre Vest, odată cu retragerea nemţilor, cel mare era dat "dispărut" pe frontul din Răsărit. Îi aşteptam mereu, adică nu piedusem speranţa că vor apărea într-o zi, ca printr-un miracol. Mai ales mama, cu inima sfâşiată de durere, cădea în fiecare zi în genunchi în faţa icoanei şi implora pe Maica Domnului să-i aducă acasă băieţii. O auzeam rugându-se încet: "Maică Preacurată, şi tu ai fost mamă, şi prin sufletul tău a trecut sabia... ajută-mă!"
Eram, aşadar, în anul 1946 şi se întorceau acasă o parte din prizonierii din Rusia. Ştiam când sosesc în gară, fiindcă o alarmă stridentă de locomotivă suna de multe ori, repetat, prevestind parcă o nenorocire, un pericol. Sunetul acesteia se deosebea de semnalul lung, dureros, răguşit al altei locomotive pe care ieşenii o botezaseră "vaca lui Stalin". De ce? Fiindcă în fiecare seară pleca târând după ea zeci şi zeci de vagoane cu grâne. Destinaţia era Ungheni şi mai departe Rusia. Da, ne-au "muls" ani fără de număr, "datoriile de război" creşteau, în loc să scadă.
Dar revenind la acel prim semnal alarmant, repetat aşa, ca o ameninţare, ... acesta provoca o stare de nelinişte şi spaimă între noi: "Au sosit prizonierii", ne transmiteam unii altora şi toţi cei care aveam pe cineva dispărut în război, fugeam spre gară. Trenul cu prizonieri era oprit departe, pe câmp şi alergam cu sufletul la gură peste şine ca să ajungem cât mai repede. Prizonierii erau aduşi în vagoane de marfă, uşile se desfăceau larg, iar ei şedeau buluciţi în faţă şi ne priveau cu aceeaşi neîncredere şi curiozitate ca şi noi. Începea dialogul: "Din ce regiment sunteţi?", "Din ce lagăr veniţi?". Aveam în mână fotografia fratelui meu (sublocotenent în rezervă, avocat) şi mergeam de la vagon la vagon, întrebând: "Nu sunteţi cumva din regimentul X? N-aţi întâlnit undeva, în vreun lagăr, pe acest om?". Fotografia mergea din mână în mână, dar toţi clătinau din cap. Câteodată unul privea mai lung chipul din fotografie şi spunea: "Parcă îl cunosc, cred că l-am întâlnit într-un lagăr". O licărire de speranţă, care se stingea curând. Toţi cei care veniserăm acolo după ştiri, ne întorceam după câteva ore istoviţi, cu capetele plecate, secătuiţi de efort şi desnădejde. Mai ales mamele erau cele mai înlăcrimate, cu feţele descompuse de suferinţă şi zadarnică aşteptare.
Nu mai ştiu de câte ori am făcut drumul acesta spre gara improvizată, le duceam ţigări şi ceva alimente, erau alte vagoane şi alţi prizonieri şi alte speranţe.
Într-o bună zi n-au mai sosit trenuri cu prizonieri! Rămăseseră acolo, în funduri de Siberii, cei mai inflexibili, cei mai rectilinii, cei mai.... români. Aşa că noi încă am mai sperat câţiva ani (o rudă a noastră s-a întors în 1951), până când am abdicat şi l-am trecut pe fratele meu pe pomelnicul celor "adormiţi întru Domnul".
Deşi n-am crezut niciodată că acel tânăr frumos, puternic, dârz, fratele meu Geo Miron, ar fi putut fi răpus vreodată de cineva. Cel mai strălucit elev al Liceului "Nicu Gane" din Fălticeni unde, înfiinţând un cuib al Frăţiilor de Cruce, era atât de admirat şi respectat, încât până şi colegii-camarazi i se  adresau cu "bădie".
Student la Drept şi Litere, remarcat de profesori, apoi înscris la Baroul avocaţilor din Iaşi, tatăl a două fetiţe care erau pentru noi ca două stele.
Nu, nu putea să dispară niciodată acest om puternic şi plin de tinereţe şi vigoare!
Şi totuşi, n-a mai răspuns niciodată la strigătul inimii noastre. Osemintele lui sunt risipite în pământ străin, fără o cruce la căpătâi. Dar în amintirea noastră a rămas veşnic tânăr. Am în ochi imaginea lui, care stăruie: un tânăr înalt cu fruntea luminată de o privire hotărâtă, cu braţul drept ridicat spre Ceruri, pentru salutul legionar.

Elisabeta Ionescu Miron