HORIA NITULESCU - Poeme şi articole din periodice

Art. din revista "Mesterul Manole", anul I, nr. 5-6, iulie-aug. 1939,
în grupajul  - Eminescu văzut de "Meşterul Manole"

Nu ştiu când l-am cunoscut pe Mihai Eminescu. La vârsta noastră, când n-avem în urmă un prea lung parcurs de reminiscenţe şi de evocări, destăinuirea aceasta a unei adânci intimităţi intelectuale pe care, la acest popas comemorativ, o socotim ca un act necesar de confesiune artistică, ne umple de multă şi nespusă jenă autobiografică.

Nu-mi amintesc bine dacă a existat un anume moment, decisiv şi transfigurant, de revelaţie sau de uimire, nici dacă am avut conştiinţa clară de eveniment şi de sărbătoare, a acestei întâlniri spirituale.
Înaintea lui Eminescu, în anii primei ucenicii şcolăreşti, citeam pe Coşbuc şi Goga, mai ales poeziile de război ale primului, pe care le citeam emfatic, orgolios oarecum, cu patriotismul acela războinic şi naiv al anilor copilăriei.

Noi, posteminescienii - va fi poate, aceasta, o delimitare istorică a noastră, o definiţie care ne va cuprinde nu numai cultural - suferim cu toţii, printr-un destin anume, divina tiranie a Zeului. El ne-a creat un spaţiu spiritual - pentru multă vreme sau, poate, pentru eternitate - şi ne impune condiţii necesare de existenţă, neînduplecate. Suntem născuţi într-un univers spiritual eminescian, suntem aprioric eminescieni. Ne regăsim în spirit prin Eminescu, descoperind treptat anumite reminiscenţe subiacente, cunoaştem retrospectiv, pe un ecran determinat al spiritului, ca în mitul platonic. Noi nu cunoaştem, ci recunoaştem. Nu trăim, noi retrăim, regăsim, ne regăsim. Aşa incât este fatal ca, odată cu lărgirea experienţelor intelectuale să te regăseşti identic în spiritul lui Eminescu, chiar dacă în vremea aceasta ai colindat, pe cât se putea atunci, încă multe literaturi. Fiecare nouă evaziune, consumată în ascuns, ca un delict, ca un adulter, era urmată de o mai aspră penitenţă, de o mai fierbinte pasiune. Iubeşti infinit toţi marii poeţi ai adolescenţei, dar mai presus şi mai exasperat te copleşeşte amorul total al lui Eminescu. După toate trădările urmează însă întoarcerea penitentă şi definitivă.

Am avut impresia, la un moment dat, că-l cunoşteam de când lumea, că-mi fusese întotdeauna prezent în spirit, că nu mai aveam nevoie să-l citesc, fiind asimilat de mai înainte. Îl recitam însă, îl declamam, îl rosteam în gând, îl murmuram. Versurile lui îmi sunau familiar şi intim, prieteneşte, parcă îl auzisem de mult, într-o îndepărtată poveste. Au urmat apoi lecturile frenetice, anii aceia de cumplită beţie livrescă şi n-am mai putut să sting otrava eminesciană.

Totuşi, primele iubiri adolescente, tremurate în vers şi melancolii, au fost pecetluite cu o trădare grea. Le-am petrecut sub luna altor poeţi, cu Musset şi Lamartine mai întâi, cu Heine şi Lenau, cu alţii după aceea. Mă consumă şi acum regretul teribil de a nu fi iubit niciodată alături de Eminescu. Nu este încă prea târziu, deşi, ştiu prea bine, s-au dus de-acum anii sfinţi ai inimii preacurate.

Două amănunte, înduioşător de banale, leagă de un anumit timp amintirea primelor descoperiri ale Luceafărului. O fată frumoasă şi palidă, ca tinereţea ei osândită de tuberculoză - vecina noastră de atunci - cânta adesea "Pe lângă plopii fără soţ", sfâşietor de trist şi plângea întruna. Pentru mine, melodia aceasta săracă era atunci de o supremă, emoţionantă frumuseţe, era poezia. Altădată, într-o oră de clasă, absent la ce se petrecea în jur, devoram sub pupitru "Geniu pustiu", când profesorul de română, abuzând de naiva lui autoritate, năvăleşte spre mine şi-mi smulge pe sărmana Poesis, corpul delict al infracţiunii mele şcolare.

Dar acestea n-au nici o însemnătate pentru întâlnirea cu Eminescu, de dincolo de timp, din totdeauna.

Pentru cine cunoaşte cât de cât poezia universală, de la Homer încoace, de la Baghavadgita, ştie că Eminescu se află printre fiinţele cele mai de sus, printre luceferi. Într-o anumită ierarhie a spiritului - fără nicio normă, dar pe care suntem ispitiţi câteodată să o facem - nu ezităm să-l rânduim pe Eminescu în Olimpul suprem, alături de Homer, de Virgiliu, de Dante, de Shakespeare, Goethe, Dostoievski, marii latifundiari ai poeziei. Ca poet liric, însă, tot Eminescu ni se pare voievodul. Nutrim o adâncă simpatie pentru d-l. Mihail Dragomirescu, de când am aflat că dânsul, cel dintâi, s-a încumetat să facă această afirmaţie.

La loc de frunte în cultura universală, Eminescu este încă necunoscut după rangul lui. Şi nu ştiu dacă va fi destinat să fie. Arta lui, legată inseparabil de limba noastră, pe care el a valorificat-o aşa cum se ştie, nu poate fi cunoscută în haine străine. Legată de virtuţile misterioase ale limbii româneşti şi de magia ei melodică, traducerile o degradează, o corup, o inferiorizează. Destinul eminescian se leagă de cel al limbii noastre, Mai este o salvare: un imperialism spiritual românesc, care să ne pună în atenţia universală şi să ne consacre limba. Dar acesta este un vis prea frumos şi prea mare, deocamdată.

Pentru noi, ca Români, Eminescu este o valoare absolută, o forţă spirituală unică şi inaccesibilă. El semnează,  cum spuneam altădată, primul nostru zapis de boierie spirituală. Cerut de destinul românesc, el ne legitimează prezenţa în istoria culturii, ne potenţează, ne sporeşte. Suntem mari prin prezenţa lui între noi. Toţi suntem rezumaţi în el, ca într-o esenţă ideală, în ceea ce avem noi mai autentic şi mai adânc.
Cu toate acestea, nu îl cunoaştem încă, nu îl avem pururi prezent în noi, viu şi inseparabil. Trebuie să îl merităm, să ni-l apropiem, să ne împrietenim cu el, să ne identificăm. Felul cum a fost sărbătorit anul acesta rămâne o mare tristeţe pentru sărăcia noastră culturală, pentru încă dureroasa lui absenţă în spirit. Lângă teiul lui sfânt nu s-a adunat tot neamul, într-o unanimă procesiune, să-l preamărească prin liturghii şi în tăcere.