Un poet uitat: Horia Niţulescu

Între creatorii de poezie ai generaţiei sale, Horia Niţulescu (1914- 1982)  este de menţionat printre primii. Pot fi mulţi (critici literari chiar) cei care azi, neauzind şi neştiind nimic de acest nume, să suspecteze veracitatea acestui anunţ, dar valoarea poetică a poeziei lui e în afară de orice discuţie. Colaborator, în perioada interbelică, la reviste dintre cele mai importante, ca "Gândirea", "Revista Fundaţiilor regale", "Convorbiri literare", "Universul literar" etc., Horia Niţulescu s-a bucurat de un foarte bun şi un meritat  renume între cunoscătorii de poezie ai vremii. Autor, la scurt interval, a doua cărţi de poeme - "Toamnă în paradis" (Bucureşti, 1943) şi "Drumul soarelui" (Bucureşti, 1944) -, el anunţa în anii războiului o carieră strălucită, dar împrejurările unui destin nefericit au făcut ca, la treizeci de ani, să-şi înceteze activitatea.

Fizionomia liricii lui Horia Niţulescu s-a conturat cu claritate dintru-nceput, în numeroasele poeme pe care acesta le-a publicat în presa vremii, înaintea debutului în volum, creaţia ulterioară nefăcînd decît să accentueze liniile deja trasate. Individualitatea poeziei lui în ansamblul creaţiei generaţiei de care a ţinut e conferită de două elemente: de fragmentele de gândirism încorporate, şi de ceea ce s-ar putea numi "cuminţenia" acestei poezii. Sub primul aspect, trebuie spus ca gândirismul a luat, la Horia Niţulescu, forma unor date de ortodoxism ce amintesc de Vasile Voiculescu, explicabile acestea prin formaţia teologică a poetului. Cel de-al doilea element vizează tonalitatea şi atmosfera poeziei. Versurile lui Horia Niţulescu, de un remarcabil rafinament artistic, sunt expresia unui temperament viguros. Emanaţie însă a unui autor din familia de spirite a celor ce pun surdină emoţiilor, poezia sa îşi învolburează arareori apele, lăsându-se abia atinsă de aripa unei discrete tristeţi sau de exuberanţă. Cu o caldură de miere în ochi, lirica lui Horia Niţulescu se conturează ca o zonă de linişte şi calm, specifică spiritelor superioare. Parcurgând-o cu atenţie, descoperi în magma versurilor frământări şi febre, dar acestea sunt filtrate şi estompate, astfel că "spunerea" este întotdeauna potolită. Citind poemele lui Horia Niţulescu, iţi laşi creştetul mângâiat de soarele blând al toamnei.

Monologuri pe felurite subiecte ale unei sensibilităţi care crede în viaţa şi în frumuseţea morală a omului, poeziilelui Horia Niţulescu manifestă un interes special pentru erotică. În planul expresiei, deşi de o incontestabilă modernitate, aceste monologuri nu ţin să violenteze în vreun fel, lasând în schimb să se vadă, in desenul precis şi în influenţa melodioasă a versurilor, "şcoala" celei mai înalte poezii a marilor maeştri din epocă.

Volumul "Toamnă în paradis", conţinând 38 de piese (dispuse în trei cicluri), poartă însemnul specific al liricii aici in discuţie. Primul ciclu, "Întâia chemare", consacrat motivului iubirii, arată că, manifestare a unui senzitiv delicat, erotica poetului cultivă gestul suav şi metafora stilizată cu fineţe. Aceasta e o erotică spiritualizată, de tonalitate cvasiluminoasa, şi cu o largă claviatură afectivă. Pe un fundal de solemnă şi delicată celebrare a feminităţii, ea cunoaşte frenezia vieţii, dar şi fiorul perisabilităţii. Fiinţa iubită  - "cristal","suavă albină","umbra dintâi","floare alpină" etc.- e o prezenţă acaparatoare "ca aerul, ca zarea" şi devine un partener în aspiraţia la idealitate. O arată poeme precum: "Mai lasă, fată", "Tulpina ta subţire", "Ce 'naltă-n vânt", "Ierbar", "Cântec de seară" etc. Prima, care merită citată în întregime, e o invitaţie emoţionantă la împlinirea dorului de iubire, şoptită de un suflet urmărit de ideea stingerii. Scena erotică, închipuită ca un prelung moment al dezmierdării, nu exclude deliciile senzoriale şi gestica tandră:

Mai lasă, fată, slovele subţiri!
Ca mâine aştrii noştri se vor stinge
Şi n-or mai vede ochii-aceşti safiri,
Decât ţărâna umedă, funinge.
Dă gura-ncoa şi părul lasă-l lung,
Să legene din creştet la călcâie.
Brumarii ochi şi gleznele mi-ajung.
Zi ceasului fugar să mai ramâie!
Iubite-voi mai clar ca un sărut
Ce pus.a tainei noastre căpătâi!
Mai fraged sânul îmi va fi părut
Ca-n strălucirea ceasului dintâi.
Aşa, mă leagănă încet, mai lină,
Cu degete prelungi, de catifea
Şi mă dezmiardă, precum nimenea,
Dezmiardă-mă, suava mea albină.

In ordinea imnurilor închinate fiinţei iubite, poezia "Ce 'naltă-n vânt" este, de asemenea, o piesă memorabilă. Textul ei, edificator pentru tensiunea la frumos şi transpunerea acesteia în versuri, e degajat de orice urmă de convenţionalism. Fluid liric al unui ins rafinat, cu simţurile vii la semnele candorii, ea conţine câteva accente de senzualism delicat şi o suită de inspirate comparaţii şi metafore. Deasupra tuturor - imaginea densă de sens a inimii care adastă dupa nişte "firimituri de lună".
Aceeaşi ţinută elegantă e de identificat şi în eroticele rememorării, printre care şi "Ierbar", poezie de acorduri fine, turnată în tipare precise. Plonjarea în trecut strecoară în acest caz în versuri un amestec de plăcere şi melancolie temperate. Interogaţiile abia rostite ale unui suflet surprins de alunecarea vremii şi imaginile aureolate ale trecutului se împletesc armonios, degajând o muzică aparte - îmbinare sensibilă de laudă la portretul tinereţii şi de litanie la trecerea timpului:

Şuviţele pe tâmple şi genele, ca noaptea.
În şorţul acela, albastru - Notre-Dame de Sion -
La gât un fir de aur şi-un Christ, medalion.
Pe ce trimestru oare eram, în clasa a şaptea?
Mai ai tu ochii aceia? Dar mâna de iris,
Care presa garoafe în cărţi, ca-ntr-un ierbar? 
Ce rece ţi-era mâna pe fruntea mea de jar,
Cînd recitam în friguri "Sărmanul Dionis"!
Mai tremură viora inimii! Ce sfinte zile,
Când căutam în zare ce navă s-o ivi
Noi doi, tăcuţi şi singuri, pe ţărmul din Antile -
Şi ne chemam, fireşte, eu Paul, tu Virginie!
Din toamna-aceea brună, noi nu ne-am mai văzut.
Mai tristă înserarea pe ultimul cuvânt.
Atâtea, peste inimi, frunzişuri au căzut,
Când tu, statuie-n soare şi hârb eu, în pământ.

Conţinutul celui de-al doilea ciclu, "Drumul argonautului", eterogen ca tematică, capătă unitate prin viziunea antică ce-l guvernează, aspect care l-a apropiat pe Horia Niţulescu de poeţii de la revista "Litoral". Într-o poemă ca "Histria", stimulate de ambianţa vechii cetăţi greceşti, această viziune potenţează idea perenităţii operei de artă şi a forţei acesteia de a da viaţă unei lumi:

Vecia adormită în argilă
Desface-un braţ de marmură, tăcut -
Şi astăzi de fiorii străbătut
Al trudei născătoare şi fragilă.
Putrezitoare, degetul şi dalta -
Zburate pulberi, vântului, de mult.
În braţul viu, înmărmurit ascult
O lume nouă cum tresare, - alta.

În "Callatis", mică şi graţioasă schiţă peisagistică, verificând simţ cromatic şi putere de esenţializare, dominantă este imaginea mitologică a zeului marin, din final. La rândul ei, poema "Tristia", pe tema exilului lui Ovidiu la Tomis, dezvăluie aplicaţia pentru notaţia sobră, laconică, plină de culoare şi vibraţie. Confesiune ce concentrează starea de spirit a celui exilat, versurile sunt încălzite interior de o largă undă de omenesc.

Mărturisind legăturile acestui autor cu locurile natale, ciclul cuprinde şi câteva poeme de inspiraţie marină, de foarte bună calitate. La Horia Niţulescu, ca şi la alţi poeţi ai acestei perioade, marea nu este atât un factor pictural, cât mai ales spaţiul unei plenare existenţe sufleteşti, o certitudine spirituală intimă. Este citabilă în acest sens poema "Târziu, adâncul", în care poetul, receptiv la glasuri enigmatice, se arată iniţiat în datele  unei realităţi marine fascinante, ce scapă simţurilor obişnuite. Evocând cântecul adâncurilor, "cerescul lichid" şi "subacvaticele nunţi", versurile îşi constituie sâmburele emoţional din plăcerea scufundării în al "mărilor somn".

O piesă interesantă din acest grupaj este şi "Medievală", în care, ca Mihail Crama puţin dupa aceea, asocierea istoriei concură la punerea în ramă a unor scene şi realităţi crâncene, mai mult sugerate, dar memorabile, din vremurile de urgie ale năvălirilor medievale. Exclamaţia de rezonanţă folclorică din ultima strofă conferă finalului spontaneitate şi vigoare:

Opreşte, cavaler spre Miazănoapte!
Amarnice veşti ţi-aduc, ce se-aud.
Uite, tainice vâlvori în noapte.
Întorce-ţi roibul spumegat spre Sud.
Priveşte, din zenituri, orbi,
A moarte vin patetici corbi,
Otravă, fânul; flacără pe sâni;
Pucioasă, otrăvitele fântâni.
Uhu, ihu! Auzi, Muma-Pădurii!
Şi luna, ca un cap de ienicer...
Întoarce calul! Zodii grele-n cer -
Fă cruce dreaptă coifului şi-armurii.

Cel de-al treilea ciclu, cu un titlu - "Ţara de brumă" - care el singur e un poem diafan, este alcătuit din texte menite a contura o zonă geografică, dar şi afectivă. Poema liminară, ce dă titlu întregului ciclu, oferă dovada capacităţii lui Horia Niţulescu de a "citi" datele realului prin filtrul trăirilor proprii. Stampa rezultată astfel e o proiecţie impregnată de emoţie a ţinutului dobrogean, o definiţie alegorică şi foarte personală a acestuia, la modul imnic. Transcrierea elogiului e facută în versuri muzicale, cu ritmuri şi sonorităţi ce dăinuie, cu interogaţii răscolitoare:

Stelele tremură, stelele mint
Calmele funduri, înşelătoare.
Până când unde, până când oare,
Vaste peluze de hyacint!
Colo, pe dungă, pajura, norul.
Cerul invocă heruvii marini.
Neliniştite, la proră s-anini,
Fără vintrele, inima, dorul.
Jos, lângă mume, naşte sideful,
Tot mai departe criptica noimă.
Apele multe mă fură şi-apoi mă
Cufundă în leasă măiestru-i ghergheful,
Târziu şi nu prea foarte, pe la
Culesul meteorilor,
Dintr-un capriciu, ca al norilor.
Marea-şi sfâşie dantela.
Fluxul îşi scrijelă rar
Inscripţii obscure-n calcar.
Vâsle la umăr, încă invoc
Nemărginitul itinerar.
Largule, du-mă! Soarbe-mă iar,
Ţară de brumă, ţară de foc!

Ciclul şi volumul se incheie cu un grupaj de poeme pe ideea morţii. Izvorul afectiv al acestor versuri se află în substratul de linişte interioară şi de împăcare superioară cu perspectiva extincţiei. Nefiind însoţit de disperare şi sfâşieri, presentimentul dispariţiei se converteşte aici în imagini cu trimitere în metafizic. Aşa în "Plecare", frumos-duioasa poemă în care trecerea în nefiinţă devine o alunecare cu fregata pe un drum fără escală. O poezie cu stihuri grele de omenesc, asemenea unei grădini încărcate de rod, este "Seara cea mare", de un timbru aparte, în care apropierea morţii provoacă setea aprinsă de viaţă, sugerată adecvat, stare ce se metamorfozează în final în resemnare şi în figurarea despărţirii sensibile de prieteni.

Latura gândirist-ortodoxistă a poeziei lui Horia Niţulescu e reprezentată de poeme precum "Caligraful", "Rugăciune profană", "Ospitalitate". Metaforă la ideea romantică a Poetului - Demiurg, "Caligraful", realizată în cadenţări argheziene, este o poemă de o rară vigoare imaginativă.

In cealaltă poemă,"Ospitalitate", remarcabilă este vibraţia interioară, bucuria nestavilită a spiritului, convertită în poezie prin expresia directă, frustă, de mare efect, care trimite la obişnuinţele tradiţionaliştilor:

Bine-aţi venit, prieteni, aici, în pragul meu!
Brumată zace-n feţe prelunga voastră cale.
Să vă dezleg, acuma, cureaua la sandale.
V-oi omeni, pe urmă, cu ce-o da Dumnezeu.
Pentru neveste-am lapte, muls proaspăt în şiştar
Şi faguri noi în străchini, din florile de-acum;
Iar pentru noi, o bute cu flăcări de cotnar:
Să stingem crunt arşiţa pârdalnicului drum.

În fine, "Rugăciune profană", poema de autodefinire, este transpunerea poetică în versuri a unui ideal de viaţă liniştită, desluşind opţiunea pentru ceasul visării şi al dialogului.

Cu un titlu rupt parcă din vechile texte indice, volumul "Drumul soarelui", circumscris tematicii războiului, reuneşte 27 de poeme, distribuite în trei cicluri: "Marşul în cer", "Marea înseninare" şi "Lauda de seară". Prin ele, deşi desfăşurând un alt registru poetic, placheta întărea, la data apariţiei, imaginea creatorului înzestrat, sensibil şi modern, impusă de cartea de debut. Ceea ce atrage cu deosebire atenţia în acest caz este căldura, fondul omenesc, tremurul din  glasul poemelor. Versurile de război ale lui Horia Niţulescu sunt versuri de inimă şi suflet, lipsite de orice notă de livresc ori intelectualism, în care poetul se predă cu totul sensibilităţii. La rădăcina lor se află sentimentul complex al cuiva care e părtaş la starea soldaţilor de pe front, la suferinţa acestora. În consecinţă, strofele dezvăluie esenţa tragică a încleştării şi ecoul faptelor în conştiinţa poetului-combatant.

Egal cu sine, Horia Niţulescu rămâne şi în aceste poeme acelaşi poet delicat din "Toamnă in paradis". Configurând un univers de tenebre, "rostirea" e severă, gravă, în "Drumul soarelui". Poetul nu-şi ţipă durerea şi, dintr-o materie dură, el scoate sunete şi forme armonioase.

Volumul contureaza mai decis doua momente. Primul - cel al plecării în campanie -, surprins în aspecte într-adevar expresive, e aşezat sub steaua setei de viaţă. Percepută ca o dureroasă rupere de cei dragi - petrecută simplu -, plecarea pe front este evocată în stihuri lungi, pletoase, dar limpezi, în care psihologia soldaţilor e sugerată prin intermediul feluritelor elemente ale realităţii exterioare. Aşa în poezia "Plecare", în ale cărei vene pulsează o neagră amărăciune şi unde tronează o viziune numai în aparenţă calmă. Faptul că Horia Niţulescu e un poet ce se exprimă cu naturaleţe şi plastic este confirmat încă o dată de poezia "Ultimul drum prin ţară". Panorama ţării, pictată cu nobilă patimă, în tuşe groase, în primele trei strofe, este dublată în partea a doua a acestei poezii de spovedania unui suflet alertat de necunoscut:

Se mai văd doar munţii, ca o boare
Brumărie peste-nalte metereze.
Lasă ochiu-ntreg să mai viseze,
Beat de-aceste lanuri şi ogoare.
Cîmpurile ce se-alungă-n urmă,
Crînguri şi zăvoaie şi cirezi;
Satele-ngropate-ntre livezi,
Drumuri albe, lungi, un car, o turmă;
(.)
Ochii-nchide-i, să păstrezi sub gene
Aburul de lună din poiene,
Cînd va fi, în ţara cea deşartă,
Să le scrii cu lacrima pe hartă.
Cum mai frige, inimii, pojarul!
Nordic plouă-n trista dimineaţă -
Şi-mi părea, cind am trecut hotarul,
Că intrăm cu mîinile în ceaţă.

Setea de absorbţie a chipului ţării ascunde, în asemenea versuri, obsesia mortii. O arată poeme cum sunt cele intitulate "Când se lasă noaptea", "Nimeni nu se mai întoarce" s.a., în care gândul sfâşietor al morţii capătă accente dintre cele mai convingătoare, poeme de dureroase răsuciri lăuntrice. Micile balade din acest volum propun însă altceva faţă de cele realizate, cam în acelaşi timp, de poeţii Cercului de la Sibiu, căci baladele lui Horia Niţulescu rămân cantonate, prin spirit şi manieră, în zona folclorică. Poeme ca "Ţara nimănui","Cântec" etc. mizează pe acurateţe în eufonia versurilor, pe adâncimea de sens şi emoţie a semnelor lingvistice. Sunetul lor, cristalin şi trist, răsună în pagină asemenea unui glas de clavecin în noapte:

Bate vînt amar, sîlhui
Dinspre "Ţara nimănui".
(.)
De la noi pîn' la vecin,
Ca o baltă de venin,
Între maluri de reţele.
Blestemul şoptit de ele
Spînzură, sleit, pe buze.
Două stele călăuze
Priveghează jucăuşe
Casa neagră de cenuşe.

O privelişte sumbră, de explozii şi sânge, şi o atmosferă de ţinut al spaimelor şi al morţii proiectează în carte cel de-al doilea moment conturat de poet - cel al frontului. Versurile cultivă acum poezia instantaneului, consemnând faptul nud şi notaţiile aride, sugestive, dar cel aflat pe câmpul de luptă nu se preocupă să acumuleze întâmplări, ci mai ales sa filtreze starea de spirit. Lirismul se alimentează din încordarea psihologică a combatantului aflat în tranşee şi din reacţiile unei conştiinţe sfâşiate de amintirea celor de acasă.

Versurile alunecă astfel într-un suspin prelungit, cu intonaţii de plângere.Cântecul de cuceritoare frumuseţe şi distincţie al acestui remarcabil poet a fost întrerupt mult înainte de a se fi încheiat. Cum să nu te întristezi!?

Enache Puiu