detentia     teologie     stilistica
  home   noutati   evenimente   contact
 
 
  Postume, de Daris Basarab
 
  De vorba cu Dimitrie Grama,
despre prietenia cu Mihai Radulescu
 
  Din lumea lor, care-i şi-a noastră
Tiţa şi "Sălbatica
 
  Mihai Rădulescu - un apostol
al scrisului
 
  Ganduri dinspre viitor spre trecut
 
  O experienţă literară unică
Prefaţă la romanul "Condamnat să
învingă" de Mihai Rădulescu
 
  Mihai Rădulescu şi nonviolenţa
energetică
de George Anca
 
  Marele crez al omului Mihai Rădulescu
de Pr. Lect. Dr. Gheorghe Holbea
 
  In memoriam Mihai Rădulescu
de Mariana Gurza
 
  In memoriam: Prof. Mihai Rădulescu
de Pr. Prof. Dr. Al. Stănciulescu Bârda
 
  In memoriam Mihai Rădulescu
de Pr. Dr. Dorin Octavian Piciorus
 
  Scrisoare din tarile calde
catre "tatal randunelelor"
de Monica Levinger
 
  Semnale către Monica sau
Cântecul lebedei
(spus mai pretenţios)
de Daris Basarab
 
  Esti fericit prietene?
Monica Levinger
 
  Cele mai reale convorbiri imaginare
Monica Levinger
 
  Aurel State, de Cicerone Ionitoiu
Cicerone Ioniţoiu
 
  Un om cat un veac: Petre Tutea
Cicerone Ioniţoiu
 
  Calvarul
Vadim Pirogan, Valentin Serbacov
 
  Amintiri
Petru Talpes
 
  Amintiri - Petru Talpes
(format pdf)
 
  Biblioteca de imprumut
Monica Levinger
 
  Conacul lui Radul
 
  Cuvânt de introducere
 
  Arhivă foto
 
  Toamna în paradis - Horia Niţulescu
 
  Drumul soarelui - Horia Niţulescu
 
  - Marşul în cer
  - Marea înseninare
  - Lauda de seară
 
  Câteva cuvinte despre poetul
Horia Niţulescu
 
  Un poet uitat: Horia Niţulescu
 
  Horia Niţulescu - Poeme şi articole
din periodice
 
  Horia Niţulescu - Prolegomena
la o anumită durată românească
 
 

Horia Niţulescu - Sentimentul cosmic
în spiritualitatea ortodoxă

 
 

Maica Teodosia Laţcu

 
  Arhivă foto - Maica Teodosia
 
  Amintiri
de Elisabeta Ionescu Miron
 
  Constantin (Tinu) Măruşcă
de Cornelia Măruşcă
 
  Parintele Ioan Iovan, Marturisitorul iubirii, de Nelu Baciu
 
  Amintiri despre Parintele Arhimandrit Vartolomeu Dolhan de Luminita Vartolomeu
 
  Amintiri din zarea vremii
de Mircea Nicolau
 
  Poeţi după gratii - vol. I
Antologie de
Constantin-Aurel Dragodan,
publicată de AFDPR
 
  Poeţi după gratii - vol. II
 
  Monahul de la Corod,
de Nelu Baciu
 
  Mâna lungă a securităţii
de Cicerone Ionitoiu
 
  Inchisoarea in Romania comunista
ca realitate memorialistica
(1948-1964)
Catalina Marza
 




HORIA NIȚULESCU

DRUMUL SOARELUI
(1944) - LAUDA DE SEARĂ


"Lilia minibus date plenis!"



CEATA UMBRELOR

A crescut o nouă primăvară peste ei.
Sunt niște flori ciudate pe aici,
Cum stepa n-a mai văzut niciodată
Și pământul se-nfioară când le simte crescând
Din ființa lui, străine și tulburătoare.
Până și cerul le privește cu mirată-ntristare,
Aplecându-se peste aceste corole fragile și stranii.
Nu sunt mari, dar roșii toate, de purpură și de amurg
Și-au un parfum amar, stăruitor, ca târziile garoafe
Ce agonizează în singurătate.
Nici cicoare nu sunt florile acestea albastre și mici,
Ca niște ochi plini de amintirea munților îndepărtați,
În care se scaldă luceafărul de dimineață.
Au crescut așa, într-o bună zi, din lutul care tresare
Mereu, ascultându-și șoaptele de la fund.
De atunci nu mai are astîmpăr, nici somn.
E un cântec, un freamăt profund,
Care amintește învolburarea apelor adânci.
Toate aceste tulpini tremurătoare
Arată fiecare câte-o răstignire,
Cum întind spre țară, spre Sud,
Brațele lor chemătoare,
Și-adorm mereu, de fiecare dată,
Cu fața înclinată spre Apus.
Peste șanțurile noastre de altădată
Au crescut bălării, mătrăgună și mohor.
O șopârlă se-ncălzește la soare
Pe groapa sergentului Pripor.
Nimeni nu mai umblă prin  rețele.
Ghimpii ruginiți s-au ascuns sub liane de rochia rîndunicii.
Doi fluturi se aleargă în coloratele lor tunici -
Lîngă o gamelă dau tîrcoale o mie și ceva de furnici.
Pe-aici am umblat odată noi,
Plini de mirare și de chin.
Tinereasca noastră grea văpaie!
Nimeni nu ne mai întreabă dacă inima noastră de atunci
A rămas înfiptă în vreun spin,
Sau s-a risipit printre dudaie.
Câți ne-am întors, privim inapoi, ca-n niște iazuri fără fund.
Alții își mai caută și acum, fără nădejde,
Mâinile uitate prin iarbă, surâsul împietrit,
Piciorul zvâcnit în salt, ochiul care s-a desprins
Cu lacrima din urmă.
Toți ne căutăm inima prin mărăcini.
Poate-i aici, poate s-a dus,
Cine știe unde, colo sus,
Lângă stelele ce scapără lumini.
N-o mai găsim, vai, unde s-o găsim!
Toți am murit pe-aicea, toți mereu, murim, murim.
Cei mai cuminți nici nu s-au mai clintit;
Au căzut cu pieptul plin de răsărit.
Peste ei s-a așternut uitarea, ca o zăpadă.
Iată-i, neclintiți, în cimitirele de campanie,
Peste marea lor paradă.
Degeaba mai asteaptă caștile aliniate,
Fiecare pe omul ei de dedesubt, stingher.
Orice comandă este de-acum de prisos.
S-a șters  și numele și leatul și gradul,
Crucile vor intra și ele în pământ, tot mai jos,
Căci regimentul a trecut, într-o noapte,
Din ultimul salt, drept în cer.
Îi cunosc pe toți acești nevăzuți,
Deși nu le mai țin minte numele, nici obrazul.
Triștii, palizii mei camarazi!
Se desfac ades din somnul lor de scrum
Și vin în cete mari lîngă mine,
Lângă masa, lângă scaunul meu.
Umbrele lor mă-nprejmuie tăcut,
În lungile mantale de fum.
Sunt osteniți de trudă și de drum.
Miros a noapte, a țărână, a celălalt tărîm.
Aș vrea să-i ospătez, să le spăl picioarele.
- Chipuri familiare, umbre dragi, camarazii mei,
Cum să vă cinstesc, spuneți-mi?
- Am venit numai așa, lasă, e târziu, vine soarele.
- Sunt robul vostru, graiul vostru mut -
Vai mie, vai mie!
Dați-mi graiul, spuneți-mi cântecul de dincolo, îngeresc.



ÎNTÂIA CHEMARE

Toți am plecat sub un soare străin,
În căutarea soarelui, minunatul.
Drumul soarelui, ah, drumul amar!
Pe ce hartă oare stă scris tristul itinerar?
Vara agoniza glorios, în frunzele salcâmilor,
În platanii încă verzi de pe bulevarde,
În neuitate amurguri când ne plimbam gravi,
Plini de întristate aduceri aminte.
Femeile mai în vârstă ne priveau cu fereală,
În uniformele noastre noi, care miroseau a naftalină.
Fetele însa habar n-aveau ce-nseamnă războiul.
Una, cea mai dragă mie, îmi spunea mereu:
Ce frumos trebuie să fie pe-acolo!
Să-mi aduci și mie ceva din Rusia.
Ne plictiseam de zor așteptând ordinul nevăzut,
Din cine știe ce mape ale destinului.
Eram totuși veseli nevoie mare și
Mesele noastre se țineau lanț,
Uneori până spre luceafărul de dimineață.
Plutea parcă un aer de sărbătoare.
Speranțele ne învăluiau ca niște steaguri.
Fluturau în preajma noastră numai zile de aur.
Ah, tinerețea noastră juca în scumpele baniere.
N-aveam timp să fim triști.
Ne lustruiam armele, cuminți.
După deal făceau ultimele trageri cei de la mitraliere.
Când ne-a chemat domnul colonel în birou -
Parcă-l văd, cu fruntea luminată de lampă -
Privea o hartă. Dar eu știu că nici n-o vedea,
Așa cum sta descifrând alte hărți,
Mai tainice, ale zilei de mâine.
De-odată a tresărit, și-a scos ochelarii:
- Băieți, peste două zile plecăm!
Și ne-a întins o mână mare și caldă.
Noaptea, plânsul locomotivelor din gară
Răzbătea până la fereastra mea,
Ca țipătul unei păsări speriate.
Vântul se umfla în perdele și arome tari
De călătorie veneau dinspre mare.
Mă ridicam prin întuneric și închideam
Ușor fereastra dinspre lume.
Și așa, am plecat îmbrăcați numai în fier
Să culegem luna, ca pe-un trofeu, în baionete -
Drumul ne era scris, ca într-un oracol, sus pe cer...
De ce plângeau, oare, nemângâiatele mame, tristele fete?



THRENOS
(CORUL FEMEILOR)


Vai nouă, vai nouă!
Ce vânt a bătut prin frageda, fermecata dumbravă
Și paltinii subțiri și cruzi i-a rupt în două?
O, maică bună, Precistă curată,
Trimite-ne un semn, doar unul, vino și ne-arată!
Trimite muntele, și stelele și marea
Să ne arate ele cărarea.
Trimite-ne paserile cerului și vântul,
Să le găsim pe urma lor mormântul.
Cine v-a scăldat, cine v-a ținut lumânarea?
Pruncilor, dragilor, feciorilor,
De când ați plecat, totul a plecat;
Cerul s-a golit, ziua s-a-nnegurat,
A nins cu funingine peste pajiștea zorilor.
Nici lumina parcă nu mai e lumină.
Pâinea s-a făcut de zgură, poemele de rugină.
V-am așteptat mereu pe țărmul apelor,
Seara, la fântână, în pridvor,
Noaptea, să veniți călărind pe Calea Robilor.
Dar n-ați venit, n-ați mai venit
Din hăul negru de la Răsărit.
N-a mai venit pe drumul lui de aur soarele.
Curgeți lacrimi, plângeți ochilor,
Poate-or crește izvoarele
Amare pân' la ei, să le răcorească frunțile,
Să le spele picioarele.
Hainele de nuntă v-așteaptă în întristata cămară.
Calul nechează cu dor, fetele s-au ofilit de astă-vară.
Ce cumplite săgeți, ce vrăjmașe urgie
Inima de maică o sfâșie?
Inima noastră smulsă din rădăcini.
Plutim spre voi pe apele de rouă.
Vai nouă, vai nouă!



EPINIKEON
(CORUL BĂRBAȚILOR)


Dormiți, dormiți, feții noștri luminați!
Odihna prinde bine ostenelii voastre de bărbați.
Steagurile nu s-au plecat,
Visul a rămas ne-ngenunchiat.
Ajungă pân' la voi mulțumitele murmure
Ale străbunilor cu chivără și cu secure.
Pământul nu-n zadar s-au fost desțelenit
Cu pasul vostru de metal și de granit.
În vinele noastre șubrede, bătrâne,
A mai rămas ceva din voi și mai rămâne.
Simțim ades cum gâlgâie, măreț, nestăvilit șuvoi,
Sângele țâșnit ce curge de departe, de la voi.
Mâna asta veștejită nu mai tremură,
Începe iar să ardă
Și fiecare braț, nou răzvrătit, se face bardă.
Pruncii pe care i-ați lăsat niște lăstari - Domnul se-ndure! -
Cresc ca-n poveste, până mâine sunt pădure.
Țara își întinde mâinile pe la fund,
Caută pe sub răzoare străine
Să vă mângîie-n somnul vost' profund.
Și-oricât de adânc ar fi, parcă tresare
Trunchiul neputrezit, ca sub o sărutare.
Toți, într-acolo, toți fugim mereu
Și-n adâncul marei noastre vetre, ca-n fund de eleșteu,
Se scurge tot ce-a fost odată viu,
Întru același mare subteran sicriu.
De-acolo suie ca o sevă groasă-n glie
Și holda soarbe hrană, nădejde și tărie.
Decât putred de viu, cerșind morții-ndurare,
Mai bine fulgerat năpraznic, precum steiul tare.
Din osul vostru umilit și țărănesc
Țara-și hrănește osul ei domnesc
Și marginile ei până acolo se întind,
Până unde simte oasele voastre tresărind.
Când nu tresar morminte dedesubt
Țara se spulberă, hotarele s-au rupt.
Lăsați femeile să tot bocească-n legea lor!
De un' să știe ele că moartea-i o altă primăvară
Din adâncuri, o năvală, un zăvor?
Somnul răpune osteneala voastră de bărbați -
Dormiți, dormiți, feții nostri luminați!



CÂNTEC

Pe sub geană de colnic,
Bate brandul inamic
Și mi-ți rupe d-un voinic,
Subțirel cum e secara,
Ochii-adânci, ca cerul vara.
Fierul roade, focul mușcă
Voinicel culcat pe pușcă  -
Nu mai plânge, camarade,
Fierul mușcă, focul roade.
Mâna-ntinsă-n rugăciune,
Sfâșiată de tăciune;
Pieptu-n iureș azvîrlit,
Sfârtecat și zdrențuit.
Pe sub cască, binișor,
Un fir roșu, un bujor.
Peste fața lui bălană
Crește-o lună, ca o rană,
Valea fumegă și arde.
Camarade care sângeri,
Iată, vine-un stol de îngeri
Cu năframe și brancarde
Și te-or duce la spital,
În cetatea de cristal,
Colo sus, cu nori în salbă.
Ca-n pruncie, maică-ta
Precista cu rochie albă
Te-o griji și te-o căta.
Ochilor în asfințit,
Cine le-o mai fi grăit?
Și pe frunte, peste pleoape,
Ca un somn adânc de ape.
Pământia dimineață
L-a târât cu ea în ceață.
Jos, pe pajiștea de scrum,
S-a topit un trunchi de fum
Și din holda de pelin
A zburat un serafin.




[ inapoi ]  [ sus ]