In memoriam Mihai Rădulescu
de Mariana Gurza


Profesorul, scriitorul Mihai Rădulescu a plecat în veşnicie, tăcut, modest, aşa cum a fost o viaţă. Îmi lipseşte dialogul cu dânsul. Dintr-odată, nu am primit nici un semn. Nu ştiam pe cine să întreb, ce mai face prietenul nevăzut, Mihai Rădulescu. Plecase într-o iarnă fără să ne spună. Profesore, cum este acolo, în acea lume în care cei truditori îşi găsesc mântuirea? Cum a fost înâlnirea cu Sandu Tudor şi alţi “oameni mari”? Nu mă certaţi, din acea lume tainică. Parcă v-aş auzi aşa cum mi-aţi scris odată: “De ce mă pui alături de oamenii aceia mari? Nu este corect .Îmi faci un renume păgubitor. Sunt un foarte modest iubitor al lor. Dar de aici, să fiu confundat cu ei!... Habar n-ai ce încălcări morale am săvârşit şi chiar şi acum, când am devenit în parte conştient de ele, încă săvârsesc cu mintea atâtea închipuiri de care mi-ar fi ruşine să vorbesc la lumina zilei! Te rog, nu mă preţui decât pe merit. Ca să nu îţi pregăteşti dezamăgiri neplăcute”. (Mihai Rădulescu) Dar cum să nu-mi preţuiesc prietenul, mentorul? Omul care nu s-a despărţit niciodată de “acest rai românesc”. Plecarea sa a lăsat mult gol în sufletele celor care l-au cunoscut, chiar şi virtual, sau prin revistele sale. Prin dânsul l-am cunoscut mai bine pe Sandu Tudor. Obişnuiam să-i relatez despre expediţiile mele în munţi.” Îţi invidiez curajul, Mariana. Astăzi, a pleca pe munte mi se pare un act de curaj. Mi se pare că toţi au aceleaşi neputinţe ca mine şi că se cuvine să le aplic temerile mele. Te fericesc. Fii fericită şi bucură-te de minunile lui Dumnezeu răspândite pretutindeni în calea noastră. Drum bun. Aştept să-mi istoriseşti fiece amănunt al expediţiei.” (Mihai Rădulescu)
Aşa am descoperit Rarăul şi mormântul Părintelui Daniel, ridicat în cimitirul mănăstirii, ca semn a trecerii prin acele locuri… A urmat şi explicaţia profesorului Mihai Rădulescu. ”Nu, dragă Mariana. Părintele Daniel nu are mormânt. A fost îngropat într-o groapă comună în cimitirul Aiudului. Locul său de adormire este raiul, de aceea nu avea nevoie de un mormânt pentru bietele sale oase anchilozate. Moartea trebuie să-i fi fost tare dureroasă, din pricina acestui reumatism poliarticular ce-l înţepenise. Boala l-a salvat de ispita prin care au trecut toţi întemniţaţii Aiudului. Nu a apucat să semneze de acceptare a reeducării, adică nu a semnat că acceptă partidul ca o forţă legală în România. Dumnezeu l-a salvat. Spune-i că-l iubesc si că mă străduiesc pentru amintirea lui, după puterile mele şi, cu ajutorul lui Dumnezeu să-mi dobândească mai multe puteri şi mai straşnice îndemnuri spre a-i ţine amintirea trează.” (Mihai Rădulescu).
Acum, când Mihai Rădulescu ne priveşte de undeva din altă lume, cele scrise pot rămâne ca un fel de îndemn, de a ţine trează amintirea despre dânsul şi ceilalţi biruitori ai neamului. Ne-a apropiat mult şi prietenia dânsului cu Părintele Adrian Făgeţeanu.
Profesorul Mihai Rădulescu mi-a fost dascăl virtual. Mă corecta ori de cate ori mâna îmi fugea prea repede pe tastatură. Din cauza ochilor, scriu direct şi nu mai verific nimic, mă las pradă sentimentului. Spontani, versificam în timpul corespondenţei. Nu agrea versul alb.
 “E foarte frumoasă poezia ta, ca elan şi ca atitudine. Dacă poţi scrie versuri aproape egale,  ca număr de picioare, aproape clasice, de ce nu mai faci pasul atât de simplu de a căuta şi rime? Este păcat ca un poet talentat ca tine să se autodescalifice refuzând tiparul clasic. Versul alb este pentru aceia care au şi mintea fie prea plină de vlagă, fie descompusă. Ne alegem modul de a ne exprima şi nu-l lăsăm pe el să ne conducă.”
Într-o zi, îi făcusem un acrostih. O variantă, două … Mare a fost surpriza când le-am văzut postate în paginile revistei sale. http://www.literaturasidetentie.ro/detentia/carte_3_2.php
Acrostih, de Mariana Gurza

Mă îndrept tăcut spre mari cetăţi,
În locurile sfinte, prin înţelepciune
Hristos a înviat la noi în munţi
An de an, printr-o minune,
Iertând pe cei pribegi...

Rugul arde sub frunţile albite
Amar e focul vremurilor trecute
Durerea e ascunsă-n frunze ...
Umbra trecutului îmi plânge,
Lumina, simt cum mă străpunge
E vremea  să reclădim cetatea
Sub soare dulce de Rarău
Cu fapte şi înscrisuri, cu dreptate,
Urmaşi ai Sfântului Daniel.


VARIANTĂ a ACROSTIHULUI
Mă îndrept tăcut spre mari cetăţi,
În locurile sfinte, prin înţelepciune
Hristos a înviat la noi în munţi
An de an, printr-o minune,
Iubirea aducând-o prin părinţi.

Rugul arde sub frunţile albite
Amar e focul vremurilor trecute
Durerea e ascunsă-n frunze ...
Umbra trecutului îmi plânge,
Lumina, simt cum mă străpunge
E vremea  să reclădim cetatea
Sub soare dulce de Rarău
Cu fapte şi înscrisuri, cu dreptate,
Urmaşi ai Sfântului Daniel.
Acum, când Mihai Rădulescu nu mai este, îmi pot reproşa multe lucruri… Eram însă copleşită de personalitatea sa. Scriam cu lejeritate despre tot ce se întâmplă, despre istoria familiei mele dezrădăcinate.   

”Mariana, este foarte emoţionant. Astfel de lucruri nu trebuie să dispară odată cu noi. Dacă ai putea pune pe hârtie, mult mai dezvoltat decât ai făcut-o de data asta, şi să publici fie la Agero, fie în altă parte, ţi-ai face o datorie faţă de rudele tale şi faţă de bucovinenii înghiţiţi de Siberia şi astăzi de Ucraina.
Pe site-ul meu am introdus un capitol nou: Cartea Prietenului Meu. Dacă mi te consideri prietenă, scrie pe larg ceea ce mi-ai povestit acum foarte pe scurt. Te voi publica. Acolo intră numai foşti deţinuţi şi neamurile lor, când scriu despre suferinţa lor.
Exista un site: www.gid-romania.com
Are numeroase texte din Basarabia, din şi despre Bucovina. Află de acolo lucrurile ce nu le cunoşti, învaţă altele noi, studiază şi scrie.
Mulţumesc pentru această primă scrisoare adresată ca unui prieten.
Cu drag, Mihai Rădulescu”.

Îmi este dor de profesorul Mihai Rădulescu. Am sperat, că se va scrie mai mult acum despre dânsul. Un model de viaţă şi de corectitudine. Un român adevarat ce va fi mereu  prezent în sufletul meu.
 ,,Un anonim, conştient că, dacă nu duce până la capăt recuperarea literaturii naţionale din detenţie, într-o formă, oricare, organizată, muncă la care s-a înhămat, această memorialistică riscă să se piardă în uitarea unei lumi dezinteresate de rădăcinile proprii. Atât mai ştiu să spun astăzi despre mine. Dacă încerc altă frază, mă sufoc...”(Mihai Radulescu)
Profesore, ai biruit! Temniţa, lupta pentru adevăr, credinţa, dragostea de neam, ţi-au fost veşminte.
“Un popor fără istorie nu poate rezista în înfruntarea cu viitorul. Acesta e marele crez al omului Mihai Rădulescu.“
 Acum, din cortul drepţilor, cu siguranţă te rogi pentru naţia noastră atât de prigonită.


Mariana Gurza
Timişoara
07.03.2011