HORIA NIŢULESCU

TOAMNA ÎN PARADIS (1943) - ŢARA DE BRUMĂ



ŢARA DE BRUMĂ

Stelele tremură, stelele mint
Calmele funduri, înşelătoare.
Până când unde, până când oare,
Vaste peluze de hyacint!

Colo, pe dungă, pajura, norul.
Cerul invocă heruvii marini.
Neliniştite, la proră s-anini,
Fără vintrele, inima, dorul.

Jos, lângă mume, naşte sideful,
Tot mai departe criptica noimă.
Apele multe mă fură şi-apoi mă
Cufundă în leasă măiestru-i ghergheful,

Târziu şi nu prea foarte, pe la
Culesul meteorilor,
Dintr-un capriciu, ca al norilor.
Marea-şi sfâşie dantela.
Fluxul îşi scrijelă rar
Inscripţii obscure-n calcar.

Vâsle la umăr, încă invoc
Nemărginitul itinerar.
Largule, du-mă! Soarbe-mă iar,
Ţară de brumă, ţară de foc!



BALADĂ

Ţara verde, basarabă,
doarme-n giulgiu de otavă.
Plaiul lin, ciscarpatin,
zarea brazii i-o aţin.
Zodiile calme-şi cern
ritmul dulce, sempitern.
Luna Doamna, rituală,
varsă mir-argint în poală.
Corul ielelor colindă
iezerul aprins oglindă.
Vulturul, Măria Sa,
ca-n hrisov se legăna
şi în noaptea de zăpadă
se urzea-n adânc baladă.

Crai-bălaiul teofor
călărea cu ceata lui,
să găsească loc-sobor
la izvorul dorului.

Trâmbă de alai
Preacuratul plai,
Dulcele chilim
Loc de Rusalim.

Pasul 'nalt de voievod
Sapă-n stemă de izvod,
Aurul lunar să curgă
Peste ceata demiurgă.
Cruce albă-n cer rămas
Legendarul sfânt popas.

Geometrii răsar
albe, din calcar.
Zvelţi pilaştri cresc
lutului ceresc.
Strune dese-ntind
cerului pălind.
Seara, în amurg,
în ţărână curg.
Stele-aprind lumini
doar peste ruini
Meşteri mari se-ntrec;
visul tot ne-ntreg,
De moloz şi var.
Vracii n-au habar.
Şorţuri noi încing
blestem nu-l înving
Pământeanul şopot
nu dă zvon de clopot
nici nuntiri de crai
meşterul bălai.
Se topesc în van
albe de mărgean,
crucea de la sân:
spaţiul tot păgân.

Aurora-n rouă
prinde trudă nouă.
Soarele-n chermese
lacrimi prinde, dese.

Euritmic domn
Vede-n clarul somn
cerul de atlaz,
cruce de topaz,
tabernacol rar.
htonic nenufar.

Meşterul prea clar
toarce-n gând, arar,
Solilocviu-amar:
- dragoste vioară,
zidul viu să doară!
Palid menestrel,
cununat inel,
fu, alesul, el,
cerul viu să-ncuie
raza lui căpruie.
Menestrel în humă,
claustrată mumă.
Menestrel în piatră.
blestemată vatră.
Ape albe-arunc'
biblicul ei prunc.

Schelele-aridic'
vaier fatidic:
- Vânte colăcer,
crainice de ger,
fii-mi grănicer!
Blestemă ponoarele
să-şi mute hotarele;
zările de scrum
fă totemic drum -
din granituri fă-mi
interzise vămi
face-mi-te tu
glacial tabu -
codru de aramă
interzisă vamă!
Fulgere, să-nturni
grabnicii coturni.
Culme de zăpadă
din luceferi cadă,
plaiul să răstorn,
paşii să-i întorn!
Nu cunoaşte vad
misticul răsad.
Strictul augur
vrea destinul pur
viului condur.

Din zenituri, orbi,
vin patetici corbi.

- Staroste senin,
sol primăverin.
arhitect lunar,
lirice gropar,
cum plantezi în var
palul nenufar?
Zidurile-aprind
tristul lor colind:
- stele, surioare,
mijlocul mă doare.
Soră căprioară
zidul mă-nconjoară,
Ciutelor parânge,
zidul greu mă strânge.
Frate căprior,
palid meteor
Sânii crunt mă dor.
Bradule ierarh,
Fă-ţi tulpina arc,
inima-mi străbate
frasinule frate.
Mă săgeată-n brâu
blânde spic de grâu.
Pruncul meu fecior
plângeţi, fagilor!
Puţuri negre fierb,
prea heraldic cerb.
Rocile au stors
mlădiosul tors.
Seva lui rubină
se prelinge, lină.
Melancolic lied,
tremură în zid
stinsele viscere:
- Mire-al meu, ce ger e!

Din sarmatici ulmi,
cresc vâlvori pe culmi.
Oaste cruciată
brazii-n lăncii ceată -
verzile armuri
tremură-n păduri.
Clar prohod tufanii
biblice litanii.
- Meştere prea lin,
cum să-ţi mai alin
transcendentul chin?

Sfintele stigmate
Sângeră-n agate.
Mirul tors în fire
boare de zamfire.
Rouă smaragdie
cer în bagdadie:
Vulturul înalt
stemă de cobalt;
îngerul de brumă,
taurul din humă,
leul alb din plaur,
mistic aurfaur -
umple clarul mir
recele potir.
Albe stalagmite
plaiu-n cer trimite.
Chivotul ceresc
veacuri îl doinesc,
sepulcral Olimp
peste anotimp.

Slovele închid
inima în zid,
lacrima în zid.
Stelele verzi în vraf
tristul epitaf.

Peste gemene arcade,
Cresc balade, cresc balade...



OCTOMVRIE

În împărăţia lui de ambră şi cleştar,
Domnul a sunat prelung din corn, arar.
Cocoşii sălbatici au sunat de trei ori.
Nu! Nu! Mai este mult până la cântători.
Nu este încă vremea de tăgadă
Căci, iată. Or să vie să mă vadă
Nălucile în haine de zăpadă
Cu umbletul de pulbere  şi fum.
Lăsaţi-mă, mi-e greu al vostru drum!
E târziu, e târziu de-acum.
Vulpile roşcate s-au ascuns în vizuini.
Octomvrie jăraticul şi-a stins,
Domnescul cerb este bătrân şi-nvins;
E goală-acum pădurea de jivini.
Cornul Dumnezeiesc răsună, iarăşi, prelung.
Ecourile somnul nu mi-l mai ajung.
Cândva, târziu, va să mă mai doboare
Arcul autumnal strunit în marea vânătoare.



HUMANUM

Cu nişte suple schiuri, să ne-azvârlim în soare!
Atât îmbie, demiurg - peisaj,
Pârtii subţiri se-mbină, în pisc, tremurătoare,
Amplificînd lucidul meu miraj.

Ce pace sus, ce aer pur, ca vinul!
Pe gheaţa asta, calm diamantie,
Alunecăm perechi, perechi în veşnicie.
Departe dorul, jos de tot suspinul.

Planez în marea zilei 'nalt geroase
Să-i spintec, uliu, virginal cristalul.
De dincolo, din văile profunde şi brumoase,
Rumorile topite se umflă lin, ca valul.

Prea clar aici, şi totul prea vădit e;
Nimicul nu-ţi deschide alte feţe -
Absenţi în timp, cu alte peisaje, doar gândite,
Noianul de privelişti nu e să ne răsfeţe.

Deschide noaptea în vale, dintr-un burg.
De ce ţi-e frică, setea mea alpină?
Când paralel ne-ntoarcem acasă în amurg,
În lungi sutane brazii ne-aşteaptă şi se-nclină,

Ce rai, ascultă, colea în cabană -
Voioşi drumeţii cântă Caraimanul.
Belşug de jar şi carnea ta bălană
Invită să parcurgem prea-umanul.

Vezi, rănile acestea, cât impalpabil dor,
De nimeni descifrate în fibră, nici în sânge.
Dă-mi umărul, mai dulce, şi gurii alt fior!
Cuminecă-se robii, cu trupul ce se frânge.



AŞ VREA O MOARTE

Când într-acolo, spre Săgetător,
În ziua hotărâtă ca să fie,
Voi spune taina asta tuturor,
Eu, veşnic ucenic în alchimie.

O, fraţilor, cu glia suferindă,
Să rupem legătura ce ne frânge!
O naştere mai pură ca-n oglindă
Ne-ntâmpină în ţara  fără sânge.

Acest amurg, neverosimil parcă,
Cu flăcări răscolite în bulboane,
Atâtea arderi mute îl încarcă,
Cu iaduri vii, furate din icoane.

Iubesc ideea, singură când arde;
Nimicul fum din sine nu arată
Şi stăruie deplin, atâta clar de,
Aprinsă doar de simpla ei durată.

Această pastă, prea uman fragilă,
De seve grele ce palpită, udă,
Precum tâşneşte apa din argilă,
Curată să rămâie, clară, nudă.

Când mă scufund în styxuri de metale,
Cu săbii reci molozul să mi-l taie,
Ca nişte mari Norvegii boreale,
Mă fură-un verde abur de văpaie.

Aş vrea o moarte-atât geros lucidă,
Să nu încapă-ntrânsa nici o fibră:
Incandescenţă pură, euclidă,
Ca un gheţar, o ritmică febrilă,

Aceste ceruri unanim mă vor
Să mă topesc în marea lor fluidă,
Nu sfâşiat de câinii anilor,
Mereu tâlhar de poamă hesperidă.



APROPIE-TE LIN

Nu mai ţin minte cum s-a întâmplat;
Poate era-n amurg, sau într-o dimineaţă,
Când mi-a trimis în geam trimisul aşteptat,
Cu degetul tremurător, de ceaţă.

Înfriguratul pelerin cu nostalgii
Nu vede-n zare nici un parc, nici un castel.
Pustiul e la fel de vetust, la fel,
Cu-arbuşti ţepoşi şi lacuri sumbre, sălcii.

Mai iute, solitarule, spre Capricorn,
Ori spre alte tulburătoare zodii.
Nici o urmă de ostrov, cu fermecate rodii,
Nici un sunet limpede de corn.

Cerul e brăzdat de fulgere şi condori,
Funingini grele, vastele prerii;
Pe-aicea înserarea e fără reverii,
Fără arome rare şi fragede culori.

Încă un anotimp candid - o, calmă oră! -
Până la cel de-al treilea cântat -
Un fluviu gros de neguri spre cerul depărtat -
Apropie-te lin, mângâietoareo, soră!



PLECARE

Mai grea tristeţea strânsă în pahare
Şi zâmbetul mai silnic, mai amar...
Ne scuturăm mereu: un calendar
Cu file negre şi de sărbătoare.

Nu mă mai doare ceasul şi clipa n-o mai simt.
Crescut din vreme dincolo de fire,
Pornesc de-acum veşnica adormire,
În piept cu luna, scutul meu de argint.

Prea mult mi-am amânat pe-aici plecarea.
Aceeaşi fluturare de batistă
A-ntârziat atât fregata mea cea tristă,
Să nu mai simtă-n pânze, grea, uitarea.

Nici n-oi mai şti pământeasca boală;
Pierdut pe-ntinsul pururi calm şi verde,
N-aud vremelnicia cum se pierde,
În drumul meu etern, fără escală.



SEARA CEA MARE

Ca mâine şi. dar ce să vă-ntristez,
Când clipa clară gâlgâie-n pahare?
Aduceţi vinul acel, bătrân, cyprez,
Să beau cu voi în seara mea cea mare.

Viorile să geamă-ncet! Clavirul
Să-mi tremure durutele sonate!
Mai este mult, e noaptea jumătate
Şi nu-mi astupă gura cimitirul.

Smaraldul acesta vechi ţi-l dau, iubite,
Să-ţi aminteşti de nopţile acele,
Când rătăceam înfăşuraţi în ele -
Doi pelerini cu frunţile trudite.

Iar ţie, bunule, nu am - O, nu-s de vină! -
Decât această caldă mână tristă.
Când inelarul ei va fi de mult rugină,
Să-i strângi  cenuşa vie în batistă.

Nu vă uitaţi că mi se curmă glasul;
Ceva, aici, în piept, mereu îmi spune
Că printre voi eu pururi voi rămâne,
Chiar dincolo, unde-mi va fi popasul.

Lăsaţi perdeaua! Cruntul răsărit
Îmi năvăleşte-n casă. Iar mă doare!
Zdrobiţi, prieteni, cupele-n picioare.
Plecaţi acuma. Balul s-a sfîrşit!



EPILOG

M-am hotărât în mine să m-adun,
Să-mi strâng hotarele aproape, mai aproape.
Mormane de tăcere să mă-ngroape,
Într-un ungher îngust, cu miros bun.

Un spaţiu alb de tihnă şi răcoare,
Tăiat în muchii drepte de amiezi,
Împrejmuit cu linişti de livezi
Şi-adăpostit de streşini mari, de soare.

N-am să mai prind în plasă constelaţii,
Condurul lunii n-am să-l mai sărut
Şi voi uita tot ce-mi va fi părut
Că mă cuprinde-n larg încăpătoare spaţii.

Prietene de visuri şi de cânt
Rămâi acolo, între zodii, sus!
Eu m-am întors cu faţa spre Apus
Ca să adorm aici, lângă pământ.