Data publicării pe site: 31.07.2008



Inchisoarea in Romania comunista ca realitate memorialistica (1948-1964) - Catalina Marza

1. Braţul înarmat al dictaturii comuniste

Această frică pe care mii de oameni o consideră  insurmontabilă,
această frică înscrisă cu litere  de purpură pe cerul plumburiu al
Moscovei, frica teribilă de stat.

Vasili Grossman


Unul dintre marile mituri ale istoriografiei contemporane de pretutindeni este acela care defineşte revoluţia bolşevică din Rusia ca fiind revolta populară a maselor oprimate împotriva detestatei clase conducătoare din jurul ţarilor. Deşi în istoria contemporană se obişnuieşte să se vorbească de două revoluţii ruse în 1917, cea din februarie şi cea din octombrie, numai una merită să poarte denumirea de revoluţie, deoarece evenimentele care au urmat în Rusia nu au izbucnit în mod spontan. Răsturnarea Guvernului Provizoriu a reprezentat rezultatul unei conspiraţii pregătite cu grijă. Conspiratorii au avut nevoie de timp îndelungat pentru a determina poporul rus să se supună (1). Revoluţia din 1917 apare ca un accident care a deturnat de la cursul său firesc Rusia prerevoluţionară, o Rusie bogată, harnică şi pornită pe drumul cel bun spre democraţie (2). Dacă lovitura de stat bolşevică din 1917  a fost doar un accident, atunci poporul rus nu a fost decât o victimă inocentă. Evenimentele petrecute în 1917 în Rusia se confruntă cu diferitele interpretări ale istoriografiei comuniste (3).

Astfel, una dintre teorii susţine că Revoluţia din Octombrie a dorit realizarea sensului istoriei, a luptei pentru emanciparea poporului aflat sub sfera de influenţă a Marilor Puteri.
Un alt curent istoriografic ilustrează că Revoluţia din 1917 a putut fi atât o revoltă a masei, dar în aceeaşi măsură şi participarea unui număr redus de oameni, ceea ce presupune că acel grup restrâns a pus la punct aceste manifestări, că mişcarea s-a făcut din interiorul sistemului (4). Ceea ce ne determină să credem că a fost lovitură de stat este tocmai confiscarea autorităţii  de către acest grup restrâns, cu o participare de faţadă a maselor, pentru a-şi putea justifica gesturile pe cale democratică, deşi populaţia nu  s-a implicat direct (5). În eseul Imperialismul, studiul cel mai înalt al captalismului, Vladimir Ilici  Ulianov  explica faptul că revoluţia urma să izbucnească într-un stat mai puţin dezvoltat economic, exemplul elocvent fiind Rusia şi nu ţările capitaliste. De asemeni, într-o scrisoare adresată la 17 octombrie 1914 lui Aleksandr Şliapnikov (6), Lenin susţinea că:

     Răul cel mai mic care se poate întâmpla în viitorul apropiat ar fi înfrângerea ţarismului în  război. Întrega esenţă a muncii noastre este urmărirea transformării războiului într-un război civil. Trebuie să aşteptăm momentul în care lucrurile s-au copt şi să le forţăm să coacă în mod sistematic. (7)

Deducem că se dorea prin orice mijloc dezvoltarea unui război civil, ţara destinată fiind Rusia, iar planul a început să se deruleze chiar înaintea Primului Război Mondial.
În studiul Paradoxuri şi neînţelegeri ale lui octombrie, Nicolas Werth se întreba de unde a apărut violenţa socială care preceda o violenţă politică atăt timp cât poporul, care era împotriva statului  a determinat ascensiunea unei puteri politice dictatoriale şi etatiste? (8)

Răspunsul la problema abordată de autor este acela că tulburările sociale au fost create şi controlate. În aceste condiţii, la data de 7 noiembrie-25 octombrie, de unde şi numele de Marea Revoluţie din Octombrie, Armata Roşie ocupă diverse puncte de interes strategic din capitală. În seara de 8 noiembrie, soldaţi din Garnizoana Petrograd conduşi de bolşevici şi gărzile roşii muncitoreşti au asaltat Palatul de Iarnă, care era slab apărat de tinerii din şcolile militare, lipsiţi de experienţa confruntărilor directe. Guvernarea sovietică a fost instituită în Petrograd şi în întreaga Rusie (9). Astfel, Imperiul Rus s-a prăbuşit în 1917.
Teroarea roşie  şi-a fixat adânc rădăcinile începând de la acea dată. Printre primele victime s-au numărat membrii familiei imperiale. Până la momentul asasinării, ţarul Nicolae al II-lea, împreună cu familia sa, s-a aflat în arest la domiciliu, la Ţarskoie Selo (10). Pentru a împiedica formarea unui complot monarhist s-a hotărât mutarea familiei Romanovilor  departe de capitală, în Tobolsk, din vestul Siberiei (11).  Ignorată pentru o perioadă, familia imperială, care între timp a fost predată Sovietului din Ekaterinburg, a intrat în atenţia lui Lenin, care a început să se teamă de o eventuală punere în libertate a ţarului, ceea ce ar fi simbolizat rezistenţa antibolşevică. Pentru înlăturarea oricărui risc, liderul rus a decis ca ţarul să fie executat.

Astfel, Ceka (12) a plănuit să îi asasineze pe membrii familiei Romanov înscenând o încercare de evadare. Familia, a fost pentru început încrezătoare în mesajele primite, pe care le considera autentice. Însă, de teama unei capcane, ţarul Nicolae al II-lea a hotărât să nu fugă, ci să aştepte ca posibilii salvatori să vină să îi elibereze.

În contextul menţionat, agenţii Ceka din Ekaterinburg au decis o execuţie în masă. Deşi nu există documente care să ateste veridicitatea informaţiilor, deoarece Lenin era un conspirator mult prea încercat în a încredinţa hârtiei un astfel de ordin, se cunosc mărturii ale lui Troţki (13) că hotărârea i-a aparţinut într-adevăr lui Lenin.
Ultimele clipe din viaţă ale familiei imperiale ruse au fost petrecute în mod obişnuit, aşa cum susţinea ţarina în jurnalul său. Nici unul dintre ei nu bănuia ce urma să se întâmple. Pe 17 iulie, noaptea, la ora unu şi jumătate, membrii familiei ţariste au fost treziţi şi anunţaţi că vor fi mutaţi în subsolul clădirii date fiind tulburările din oraş şi focurile de arme. Cei şapte Romanovi, împreună cu doctorul lor, doamna de onoare a ţarinei şi doi servitori, au fost nevoiţi să coboare, supravegheaţi de o pază severă, al cărui comandant era cekistul Iakov Iurovski. Întreaga "procedură", cum o numea Iurovski, a durat douăzeci de minute. Corpurile au fost încărcate într-un camion şi duse în afara oraşului, într-un loc special ales. Corpurile au fost stropite cu acid sulfuric şi kerosen şi apoi li s-a dat foc. Rămăşiţele au fost îngropate la mică adâncime, locul fiind descoperit abia în 1989 (14).

Richard Pipes conchidea că fapta săvârşită la adăpostul întunericului, a fost mai degrabă un asasinat gangsteresc decât o execuţie în înţelesul legal al termenului.

Asasinarea ultimei familii ţariste reflectă o simbolistică aparte. De la bun început, actul  în sine provocat de către bolşevici a fost inutil, deoarece dacă se temeau că ţarul ar fi ajuns de partea  cealaltă a baricadei, în mâinile contrarevoluţionarilor, ar fi avut timp să-l transfere împreună cu familia sa în Moscova. Acolo nu puteau fi eliberaţi de către nici un adversar. Însă scopul aşa numitei execuţii cunoaşte o conotaţie politică, sistemul monarhic fiind considerat un cadavru viu, supus atacurilor din toate direcţiile. Troţki recunoştea acest fapt. Decizia de a-i executa pe fostul ţar şi pe membrii familiei, scria el era:

... nu doar oportună, ci şi necesară. Severitatea acestei pedepse era menită să arate tuturor că aveam să continuăm lupta fără cruţare şi fără a ne lăsa opriţi de nimic. Executarea familiei ţarului era necesară nu numai pentru a îi înspăimânta şi descuraja pe duşmani, ci şi pentru a-i zgudui pe partizanii cauzei noastre,  pentru a le demonstra că nu există cale de întoarcere, că nu avem alte alternative decât victoria totală sau condamnarea definitivă. (15)

Masacrul de la Ekaterinburg anunţa campania de teroare roşie care urma să se declanşeze şase săptămâni mai târziu şi ale cărei victime urmau să fie ostatici executaţi nu pentru că ar fi comis crime, ci pentru că aşa cum afirma Troţki, moartea lor era necesară. Cu cât numărul victimelor nevinovate era mai mare, cu atât membrii partidului erau obligaţi la obedienţă, având pe conştiinţă miile de victime ale sistemului. Această operaţiune depăşea sfera genocidului. Modul în care bolşevicii s-au manifestat faţă de Romanovi avea să fie aplicat şi pentru milioanele de fiinţe, a căror  simplă vină era aceea că stăteau în calea planurilor noii ordini mondiale (16). Pe acest considerent, bolşevicii, în propria lor viziune, au putut instala puterea sovietelor (17).

Un partid politic care în alegerile democratice nu a reuşit să obţină decât aproape un sfert din voturi, care vedea un adevărat adversar în oricine nu accepta să-i recunoască dreptul de a guverna, care considera nouă zecimi din rândurile populaţiei, ţăranii şi burghezii, drept duşmani de clasă, un astfel de partid nu putea reprezenta dezideratele cetăţenilor şi din acest motiv trebuia să recurgă la teroare (18). Teroarea impusă de către bolşevici avea să însoţească regimul comunsit de-a lungul existenţei sale. Din cauza atitudinii ostile care se manifesta nu doar prin asasinate sumare, ci şi printr-o atmosferă care inspira teroare şi neputinţa omului de rând de a-şi exprima starea sufletească, minoritatea conducătoare deţinea  astfel pârghiile puterii. Din interiorul partidului se resimţea o împotrivire pasivă. Isaac Steinberg, socialist revoluţionar de stânga, o perioada deţinând funcţia de comisar pentru justiţie în guvernul bolşevic, descria teroarea ca pe o plasă grea, strivitoare, aruncată de sus peste întreaga populaţie, o plasă ţesută de neîncredere, vigilenţă ameninţătoare şi dorinţă de răzbunare (19).

Cuvintele cheie întâlnite în acest citat, şi anume: plasă grea, strivitoare, neîncredere şi dorinţa acerbă de răzbunare subliniau faptul că teroarea afecta întreg nivelul societăţii. Atmosfera apăsătoare de zi cu zi crea panică, frică, deşi era considerată o regretabilă necesitate, aşa cum afirma Angelica Balabanov, prima secretară a Internaţionalei Comuniste (20): Din nefericire, teroarea şi represiunea inaugurate de bolşevici au fost provocate de intenţia străină şi de reacţionarii ruşi, care erau hotărâţi să îşi apere privilegiile şi să restaureze vechea ordine. În urma acestui paragraf ne întrebăm cu ce scop  bolşevicii au creat Ceka, principalul agent al terorii, încă din decembrie 1917, când nu avusese loc nici o intervenţie din partea străinilor şi nici din rândul populaţiei nu exista opoziţie?

Lucru firesc în mediul bolşevic era acela de a conduce din spatele cortinei întregul proces al terorii. Ulianov Ilici era cel care semna decrete, lua deciziile relevante pentru partid. Încerca să-şi convingă colaboratorii în a acţiona cu o violenţă necruţătoare faţă de duşmanii de clasă, faţă de reacţionari, prin îndemnuri de a spânzura şi împuşca. Lenin avea o înclinaţie spre  teroare, sesizată de unii dintre membrii partidului, printre care şi Isaas Steinberg, despre care am amintit, care critica prevederile decretului Patria socialistă în pericol (21): se instituiau execuţii sumare pentru un număr de delicte vagi, precum agitaţia contrarevoluţionară : agenţii inamici, speculanţii, spărgătorii, huliganii, agitatorii contrarevoluţionari, spionii germani vor fi executaţi pe loc (22). În acest context, decretul dădea organului de securitate Ceka, liberatea de a ucide. Teroarea trebuia să fie nu dor necruţătoare, ci şi oarbă (23). Ca răspuns, Lenin a replicat:

Dimpotrivă, credeţi că putem învinge fără a recurge la o teroare revoluţionară dintre cele mai necruţătoare? Lenin se arăta contrariat de opoziţia mea, care pleca de la principiul justiţiei revoluţionare. Am exclamat exasperat: Atunci de ce ne mai pierdem timpul cu un Comisariat al Justiţiei? Să-i spunem pur şi simplu Comisariatul pentru Exterminare Socială şi să terminăm!

Răspunsul lui Lenin  a venit imediat: Bine gândit, exact asta ar trebui să fie ... dar nu putem spune aşa ceva (24).
Rusia Sovietică a fost primul stat care a scos în afara legii normele de drept şi le-a înlocuit cu aşa numita conştiinţă revoluţionară, măsura aceasta permiţând autorităţilor să elimine pe oricine le-ar fi stat în cale. Este astfel subliniată definiţia pe care liderul bolşevic o dăduse dictaturii proletariatului : o guvernare neîngrădită de lege, dar cu un simţ socialist al justiţiei. (25)

Milioanele de oameni care trăiau sub regimul bolşevic s-au aflat încă de la început într-o situaţie nemaiîntâlnită în istorie, chiar şi cele mai primitive societăţi respectând anumite reguli, cutume, chiar dacă nu se pot defini cu termenul de legi.

Între 1917 şi 1922, Rusia Sovietică, din 1922 Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste, în titulatura căreia nici nu există cuvântul Rusia (26), a avut tribunale separate pentru delicte obişnuite şi delicte împotriva statului, însă nici una dintre ele nu dispunea de legi după care să se ghideze; judecătorii nu aveau exprienţa cuvenită, iar delictele judecate nu erau definite nicăieri în mod precis.   

Principiile nici o crimă fără  lege şi nici o pedeapsă în afara legii (27), principii după care jurisprudenţa internaţională se orienta, au devenit nefolositoare pentru sistemul rusesc. Instituţia care odinioară era menită să împartă dreptate, s-a transformat într-un agent al terorii, fapt dorit de Lenin care oferea Comisariatului pentru Justiţie sarcina de a justifica teroarea, nefiind menit să o elimine ci din contră să o legitimeze, să o fundamenteze.

Deoarece judecătorii încă nu se familiarizaseră cu noul sistem şi ezitau în multe cazuri să se pronunţe în sentinţe care ar fi condus la pedeapsa cu moartea, Lenin a început să se bazeze din ce în ce mai mult pe actele săvârşite de către cekişti, oameni lipsiţi de orice scrupule, proveniţi de la periferia societăţii. Au existat momente în care liderul bolşevic nu a fost mulţumit de serviciile conaţionalilor săi, deoarece, afirma el: Blând, mult prea blând e rusul.

Pe acest considerent a numit în funcţia de conducere  al Ceka pe polonezul Felix Dzerjinski, revoluţionar, crescut în spiritul naţionalismului polonez, care suferise în închisorile ţariste şi era plin de resentimente faţă de responsabilii care îi provocaseră necazuri. Noul şef al Ceka îşi exercita meseria cu un sumbru simţ al datoriei, trimiţând oamenii în faţa plutonului de execuţie aşa cum inchizitorii din Evul Mediu îi trimiteau la rug pe eretici.

Punctul culminant în declanşarea terorii roşii l-a constituit atentatul din septembrie 1918 (28) la viaţa lui Lenin. Într-o notă manuscrisă în arhiva centrală a partidului, datând cu aproximaţie din  acea vreme şi adresată lui N.N. Krestinski, secretar al Partidului Bolşevic, Lenin susţinea: Sugerez constituirea imediată a unei comisii care să propună măsuri excepţionale ... Să pregătească în secret teroarea:  este vital şi urgent. Iar marţi vom hotărî: fie o oficializăm prin intermediul Sovnarkom-ului (29) fie găsim altă formulă (30). La 4, respectiv 5 septembrie, au fost emise două decrete al căror conţinut îi viza pe duşmanii regimului, astfel:

Toţi cei cunoscuţi de autorităţi ca socialist-revoluţionari de dreapta vor fi imediat arestaţi. Trebuie luaţi cât mai mulţi ostateci din rândul burgheziei şi ofiţerilor. Cea mai mică încercare de rezistenţă sau agitaţie în cercul Gărzilor Albe va fi întâmpinată cu execuţii în masă... Nici o ezitare, nici o şovăială în aplicarea terorii (31).

Decretul din 5 septembrie ordona internarea duşmanilor de clasă în lagăre de concentrare şi executare sumară a persoanelor implicate în organizaţiile, conspiraţiile şi acţiunile de răzvrătire ale Gărzilor Albe (32). Deşi Lenin susţine faptul că persoanele care aparţin unor medii conspirative ar trebui excluse din societate, Richard Pipes sublinia în studiul său prin glasul Kaiser-ului Hindenburg, că tocmai bolşevicii ar fi fost membri ai unei conspiraţii iudeo masonice universale (33).

Revenind la măsurile cuprinse în decrete, Ceka şi organele ei locale au trecut la luarea de ostateci şi împuşcarea lor. Zinoviev (34) a ordonat executarea unui număr de 512 ostateci, în majoritate persoane asociate cu fostul regim, care petrecuseră luni întregi în închisoare şi astfel neavând nici o influenţă sau legătură cu cele întâmplate împotriva lui Lenin. În acelaşi timp au fost executaţi şi miniştri, inclusiv Protopopov (35). Nici un socialist-revoluţionar nu a fost împuşcat de teama unei eventuale replici din partea socialist-revoluţionarilor. Bolşevicii erau cuprinşi de o adevărată psihoză criminală. Circulau în presă mesaje care instigau populaţia la ură împotriva reacţionarilor. Astfel de note sunt întâlnite şi în organul de presă al Armatei Roşii:

Fără milă, fără cruţare, ne vom ucide duşmanii cu sutele, cu miile dacă va fi nevoie, îi vom îneca în propriul sânge. Pentru sângele lui Lenin să curgă în valuri sângele burghezilor, mai mult sânge, cât mai mult cu putinţă. (36)

Apfelbaum afirma în cadrul unei întruniri comuniste: Vom merge mai departe cu 90 de milioane dintre cele 100 de milioane de locuitori ai Rusiei. Cât despre ceilalţi, nu avem nimic să le spunem. Trebuie lichidaţi. Cuvintele rostite de unul dintre cei mai înalţi responsabili ai regimului echivalau cu  condamnarea la moarte a 10 milioane de fiinţe umane. Teroarea roşie devine de necontrolat, comuniştii ucigând orbeşte, pentru a se apăra împotriva adversarilor reali sau imaginari. În aceste circumstanţe, vinovăţia nu mai era semnificativă în actul crimei. N.V. Krîlenko, funcţionar al Comisariatului pentru Justiţie, afirma fără vreun resentiment: Trebuie să îi împuşcăm nu doar pe cei vinovaţi. Executarea celor care nu au nici o vină va impresiona şi mai mult masele. (37)

Mărturiile zguduitoare ale unui agent Ceka din Kiev relevă rezultatul la care se ajungea prin aplicarea filosofiei bolşevice mai sus amintite.

Atunci când unul dintre cei deţinuţi în închisoarea Lukianov era trimis pe neaşteptate la Ceka, toată lumea ştia care sunt motivele grabei. Oficial, persoana respectivă afla de soarta care i se rezervase abia atunci când, în jurul orei unu noaptea, celula începea să răsune de strigătele gardienilor, care citeau lista deţinuţilor "chemaţi la interogatoriu". Cel chemat era dus la cancelaria închisorii, unde semna într-un registru, de obicei fără a şti pentru ce semnează. După ce condamnatul semna, în registru se adăuga: cutare a luat la cunoştinţă sentinţa. În realitate totul era o minciună, pentru că după ce erau scoşi din celulă, deţinuţii nu erau "menajaţi", ci li se anunţa cu mare plăcere soarta care îi aştepta. Prizonierului i se ordona mai apoi să se dezbrace şi era condus afară, pentru executarea sentinţei. Execuţiile se făceau într-un loc special amenajat, o grădină din curtea casei de pe strada Institutului, numărul 40, noul sediu Ceka. Călăul, comandantul sau locţiitorul lui, uneori unul din adjuncţi sau din când în când, un amator din rândurile Ceka, scotea victima în grădină şi îi ordona să se întindă la pământ. Apoi o împuşca cu un glonţ în ceafă. Pentru execuţii se foloseau revolvere, de obicei Colt-uri. Focul fiind tras de foarte aproape, craniul victimei era cel mai adesea sfărâmat. Urma un alt condamnat, pus să se întindă lângă cel dinainte, care de obicei agoniza încă. Când numărul celor împuşcaţi devenea prea mare, noii sosiţi erau aşezaţi peste cadavrele celorlalţi, sau erau executaţi la intrarea în grădină. Victimele se lăsau de obici purtate fără să opună rezistenţă. Groaza prin care treceau nu poate fi închipuită. Mulţi cereau să fie lăsaţi să îşi ia rămas bun, nefiind altcineva de faţă, îi îmbrăţişau şi îi sărutau chiar pe călăii lor.

Activitatea cekiştilor lua amploare. Susţineau că nu ascultă ordinul altcuiva în afara propriei organizaţii. Astfel, ei considerau că sunt îndreptăţiţi să aresteze pe oricine doreau. Oare aveau puterea de a-l aresta pe însuşi Lenin, cel care avea o poziţie favorabilă faţă de serviciile făcute de către Ceka? La începutul anului 1919, actele necugetate ale cekiştilor au scăzut, dar practica de luare  de ostateci nu cunoaşte limita. Eşecul asasinării lui Lenin a avut drept consecinţă începutul politicii de venerare a liderului bolşevic, transformată după moartea acestuia într -un adevărat cult al personalităţii. În 1924, corpul i-a fost îmbălsămat şi expus într-un mausoleu. Importanţa istorică a personalităţii lui Lenin se datorează nu talentului său de om de stat, ci unor calităţi care ţin mai mult de arta războiului. Poate fi considerat unul dintre marii cuceritori ai istoriei, deşi ţara pe care a cucerit-o era de fapt propria ţară. Era imposibil de cucerit o ţară mare, cu o civilizaţie de tip european, altfel decât provocând disensiuni în interiorul ei (38).

După 1920, deoarece vechile cutume nu mai erau respectate, se instituţionalizeaza, neoficial, statul poliţienesc. Poliţia secretă îşi întindea tentaculele pretutindeni, controlând activităţi care în mod obişnuit nu aveau legătură cu securitatea statului: administrarea economiei de stat. Printre nenumăratele sarcini , Ceka se ocupa şi cu organizarea şi administrarea lagărelor de concentrare, instituţie pe care nu bolşevicii au creat-o, însă căreia i-au dat un înţeles nou, sinistru. Lagărele de concentrare, statul poliţienesc, partidul unic au semnificat pricipala contribuţie a comunismului la strategiile politice ale secolului XX (39).

Istoria lagărelor de concentrare a început la sfârşitul secolului al IXI-lea în timpul 1. războiului      armatei engleze împotriva burilor; 2. cu prilejul insurecţiei cubaneze a spaniolilor şi 3. de către   americani în Filipine. Diferit de caracterul pe care îl vor avea lagărele sovietice, scopul primelor lagăre era acela de a ţine izolate gherilele rebele de restul populaţiei sau erau îngrămădiţi prizonierii, ostatecii şi populaţia civilă a căror izolare era dorită drept pedeapsă pentru solidaritatea cu rebelii sau pentru a le priva de posibilitatea de a  o exprima. Un astfel de tip de lagăr de concentrare va exista, între 1955-1962 în timpul războiului din Algeria (40). Lagărele bolşevice nu erau construite pentru a ţine la distanţă inamicul din afară, ci pentru oponenţii interni, cei care nu erau de acord cu noul sistem totalitar. Lagărele, în acest caz, constituiau instituţii permanente, cu rol economic, deoarece asigurau regimului forţă de muncă gratuită. Cuvântul lagăr de concentrare a dobândit nuanţe noi între anii 1930-1940 (41).

În 1918, Trotki a fost cel care a menţionat pentru prima dată într-un document sovietic oficial informaţii privitoare la aceste lagăre de concentrare, în contextul revoltei Legiunii Cehoslovace (42) şi al recuperării foştilor ofiţeri ţarişti (43). Convoaiele dezarmate cu forţa trebuie să fie plasate în lagăre de concentrare (44).  În paginile autobiografiei sale, Troţki amintea de momentele neplăcute petrecute într-un lagăr de prizonieri germani din Canada (aprilie 1917). Episodul nefast din viaţa  acestuia a fost intitulat O lună într-un lagăr de concentrare. În acel lagăr se aflau 800 de prizonieri, îngrămădiţi pe două rânduri de paturi suprapuse cu trei niveluri, hrana era mizerabilă. Majoritatea prizonierilor, aşa cum afirma Troţki, jucau cărţi, făceau diferite exerciţii fizice. Autorul menţiona că timpul petrecut în acel lagăr a reprezentat un continuu miting (45). Oare a dorit Troţki să se răzbune pentru  suferinţele din aprilie 1917 sau doar să-şi impună autoritatea, influenţat fiind de cele văzute în Occident?

Astfel, primele lagăre de concentrare au fost construite în vara anului 1918, la iniţiativa lui Lenin şi Troţki, reprezentând instrumentele unei lupte pe viaţă şi pe moarte. Decretul din 5 septembrie asupra terorii roşii prevedea în mod explicit salvgardarea Republicii Sovietice în faţa atacurilor duşmanilor de clasă, prin izolarea acestora în lagăre de concetrare (46). Scopul lagărului era de a "izola" indivizi sau grupuri considerate ca duşmani.

Dallin şi Nikolaievski în Munca forţată în URSS, le califică drept un fel de abces al războiului civil, care nu trebuie să servească nici unui scop economic (47). În războiul civil, social sau politic, scopul urmărit este acela de a zdrobi adversarul, însă ceea ce se urmărea prin teroarea nou instituţionalizată nu se baza pe acest criteriu, ci pe intimidarea elementelor ezitante, neţinându-se cont dacă erau din exterior sau din interiorul sistemului.
Pentru unii istorici, totuşi, aceste lagăre reflectă punctul de plecare al sistemului concentraţionar modern. În epocă era obişnuit să fie numit lagăr de concentrare un lagăr de internare sau de prizonieri. Era termenul utilizat de reprezentanţii amiralului monarhist Kolceak (48) pentru a desemna lagărele din Siberia, unde, în 1919, încă se mai aflau 166.000 de prizonieri germani şi austrieci din Războiul Mondial terminat, ostateci ai unui război civil la care nu participaseră, loviţi de tifos şi de foame. Girantul Ministerului Afacerilor Străine al amiralului, răspunzând unei misiuni a Crucii Roşii care vroia să repatrieze aceşti prizonieri, a calificat, într-o scrisoare redactată în franceză, locurile unde erau ei îngrămădiţi drept lagăre de concetrare,  termenul desemnând locurile concetrărilor.

S-au luat măsuri pentru o funcţionare  cât mai bună a lagărelor. Toate oraşele de provincie au primit în acest sens directiva de a construi spaţii de detenţie care să poată găzdui fiecare cel puţin 300 de persoane. Prizonierii urmau să muncească pentru a acoperi cheltuielile de funcţionare ale lagărelor: Responsabilitatea deficitelor va cădea în sarcina administraţiei şi a deţinuţilor (49). Tentativele de evadare erau sancţionate cu severitate: pentru a descuraja asemenea acte, autorităţile lagărelor erau împuternicite să instituie principiul responsabilităţii colective, constând în responsabilitatea prizonierilor care răspundeau cu viaţa pentru abaterile comise de colegii de detenţie (50). Deşi se dorea o funcţionare corespunzătoare, condiţiile de trai în aceste lagăre puteau fi execrabile, determinând o mare mortalitate ca urmare a insuficienţelor de aprovizionare, de apă, de îngrijire medicală, ceea ce avea drept consecinţă răspândirea epidemiilor. Astfel, situaţia prizonierilor din lagărele sovietice din Primul Război Mondial a fost îngrozitoare.
În Jurnalul meu din Siberia, germanul Edwin Eriche Dwinger descria astfel de lagăr unde a fost internat:

Lagărul nu avea nici măcar o infirmerie, dar el cuprindea 24.000 de oameni. Nici cuverturi, nici pansamente, nici rufărie, nici săpun, nici apă, nici lemne. Sufeream de o sete chinuitoare, dar nimeni nu găsea apă pentru a şi-o potoli (51).

Subalimetarea şi murdăria favorizau tifosul şi dezinteria, care s-a declanşat: la sfârşitul lui ianuarie 1916,  au murit 100 de oameni pe zi în lagăr; două luni mai târziu, 250 pe zi.

 Administraţia lagărelor lasă cadavrele în barăci sau afară. Zăpada topită pe care prizonierii o beau era îmbibată cu scuipăturile tuberculoşilor şi de dejecţiile suferinzilor de dizenterie (...). În faţa uşilor barăcilor, morţii formau doi pereţi. Pentru a ieşi, trebuia urmat un drum printre cadavre (52). 

Numărul supravieţuitorilor din acest carnagiu a fost infim.

În studiul Rapoarte secrete sovietice, Nicolas Werth lega apariţia lagărelor de lupta de clasă: Proiectul leninist, întemeiat pe lupta de clasă şi dictatura proletariatului, implică excluderea.<< Ei şi Noi, Cine nu e cu noi e împotriva noastră, acestea sunt maximele noului regim>>. Din 1918 îşi fac apariţie primele lagăre.(...) Din 1929, lagărele se înmulţesc. Puţin mai departe, într-o notă despre lagărul din insulele Solovski, el precizează: Pornind de la aceste mici insule din Marea Albă (...) a început să se structureze, la sfârşitul anilor douăzeci, Arhipelagul Gulag.

Ne întrebăm ce reprezintă Gulagul? Definiţia pare a fi relativ simplă: Gulagul, substantiv format din iniţialele cuvintelor ce numesc în limba rusă Direcţia principală a lagărelor, Glavnoe Upravlenie LAGerei constituia reţeaua de lagăre şi colonii de muncă forţată care au existat în Uniunea Sovietică.

Epurare din anii '30 a contribuit la popularea lagărelor de muncă forţată. A constituit şi exterminarea de către Stalin a întregii opoziţii, chiar şi a celor care erau doar bănuiţi a fi împotriva sistemului. Stalin îşi impunea puterea absolută. Adevărata epurare a început în decembrei 1934, odată cu asasinarea unuia dintre membrii marcanţi ai partidului din Leningrad, Serghei Kirov. A cunoscut o intensitate ridicată între 1936-1938 când a fost îndreptată împotriva membrilor de partid.  Asasinul lui Kirov a fost împuşcat împreună cu aproape o sută de presupuşi complici. A urmat o epurare de partid. Acuzaţiile erau de asociere cu Troţki, conspiraţii contrarevoluţionare, sabotaj şi alianţe trădătoare cu duşmanii. (53)

Marea teroare a atins apogeul în timpul lui Nikolai Ejov (54). A lovit în toate păturile sociale, începând cu activiştii de partid şi terminând cu cetăţenii obişnuiţi, aresteţi în stradă. Motivul îl reprezenta îndeplinirea planului de represiune a elementelor contrarevoluţionare (55). Perioada ezovşcină s-a manifestat printr-o teroarea fără egal în istoria sovietică.

Reluând principalele teme ale lucrării lui Troţki, Revoluţia trădată, apărută în 1936, în paginile cotidianului francez Le Temps era scris, la 27 iulie 1936: Visul său (a lui Stalin) este probabil un despotism luminat, un soi de paternalism care nu are nimic cu capitalismul, dar nici cu himerele comunismului. De asemeni L'Écho de Paris exprima, la 30 ianuarie 1937, aceeşi idee, dar în termeni mai puţin politicoşi:

Gruzinul cu frunte îngustă se apropie fără să vrea de Ivan cel Groaznic, de Petru cel Mare şi de Ecaterina a II-a. Ceilalţi, pe care i-a măcelărit, sunt revoluţionarii rămaşi credincioşi unor idealuri diabolice, nişte nevrozaţi cuprinşi de o poftă nestăvilită de a distrugea (56).

Numărul total al celor luaţi de către poliţia politică a fost estimat la cel puţin opt milioane. Chiar Ezov şi mulţi dintre partizanii săi au căzut victime terorii, după ce Lavrenti Beria, un georgian ca şi Stalin, a preluat controlul NKVD.

Marea epurarea i-a asigurat lui Stalin controlul absolut asupra partidului, al guvernului şi al ţării. Se instalase dictatura personală. Stalin conducea maşina guvernamentală şi controla populaţia Uniunii Sovietice prin intermediul Partidului Comunist, a câtorva milioane de membri şi a poliţiei politice. Categoriile cele mai importante de victime, cadre periculoase din punct de vedere social, spioni, conturează principalele semnificaţii ale trimiterii la moarte a şapte sute de mii de persoane în numai doi ani.


2. Aspecte din spaţiul concetraţionar rusesc

Cei ce nu au făcut închisoare nu ştiu ce înseamnă Statul

Tolstoi

Totul s-a schimbat, scriu Dallin şi Nicolaievski, când guvernul sovietic s-a angajat în primul plan cincinal şi a început să realizeze, în câţiva ani, programul său de colectivizare completă a agriculturii. Începând din acest moment s-a găsit o modalitate cu totul neaşteptată de a ieşi din impasul în care ajunsese întregul sistem penal de închisori şi de lagăre, după 10 ani de regim sovietic. În acest moment a fost adoptată şi exploatată ideea lagărelor de muncă forţată.

Simpla cartografiere a lagărelor din vara anului 1929 subliniază locul pe care Stalin îl atribuia acestor lagăre în industrializarea ţării.

În 1930 Biroul Politic a creat în cadrul GPU, o Direcţie principală a lagărelor, responsabilă numai cu lagărele acelei instituţii, rebotezate lagăre de munci corecţionale (57).

Soljeniţân afirma că în Arhipelag există o legendă durabilă, şi anume că lagărele au fost ideea lui Frenkel. Astfel, atribuie ideea muncii sistematice a deţinuţilor acestui Naftali Frenkel, evreu din Turcia, deţinut la Solovki din 1927 şi menit unui viitor strălucit în sistemul concetraţionar. În jurul lui 1929, un avion soseşte de la Mosova să-l caute şi să-l ia pe Frenkel pentru o întrevedere cu Stalin, care avea să dureze trei ore. Deşi o steneogramă a conversaţiei nu a existat este limpede că s-a discutat dspre un plan al construirii socialismului graţie muncii deţinuţilor. Autorul susţinea că Frenkel a propus deasemeni să se renunţe la măsura de a hrăni pe bază egală deţinuţii. Pe aceste consideraţii, evreul de Turcia ar fi adevăratul părinte al sistemului, cel puţin în trăsăturile sale relevante. Însă documentele atestă faptul că nu a existat cu adevărat o vizită între cei doi ceea ce denotă faptul că informaţia nu este veridică.

Pentru a răspunde sarcinilor fixate de Gulag de Biroul Politic, numărul deţinuţilor a fost triplat în decurs de trei ani (de la 268.700 la 1 ianuarie 1932 la 816.000 la 1 ianuarie 1935). Alte statistici arată că pentru 1 ianuarie 1935 cifra de 965.000 de deportaţi, dintre care 725.000 în lagăre de muncă şi 240.000 în colonii de muncă, unde erau internaţi deţinuţii condamnaţi la pedepse sub trei ani. Universul lagărelor se dezvoltă numeric, dar nu şi economic.

Deţinuţii care aveau şansa de a nu fi trimişi la beciurile de execuţie ale Securităţii erau  deportaţi într-un lagăr de muncă de corecţie. Codul muncii corecţionale definea trei tipuri de lagăre:

1. Fabrici şi colonii agricole unde oamenii privaţi de libertate sunt instruiţi şi disciplinaţi". (Articolul 33).

2. Lagăre pentru munca maselor, inclusiv a celor din regiunile îndepărtate destinate elementelor de clasă periculoase, care au nevoie de un regim mai sever. (Articolul 34).

3. Lagăre punitive pentru izolare strictă a celor deţinuţi anterior în alte colonii şi care dau în continuare dovadă de nesupunere. (Articolul 35) (58).

Sintetizând opt ani de cercetare ai Comisiei Internaţionale împotriva universului concentraţionar, Paul Barton, în Instituţia concentraţionară în Rusia, 1930-1957 sublinia:

Lagărele de muncă corecţională (ispravitelno-trudovâie lagheri sau ITL), denumirea oficială a lagărelor de concentrare, fac aparent parte integrantă din sistemul penitenciar sovietic. În acest context, unii autori le consideră ca o instituţie comparabilă cu alte locuri de detenţie inchisori şi izolare, colonii de muncă corecţională, colonii speciale şi colonii de muncă.

Autorul avanseaza trei argumente ce afirmă specificitatea fenomenului concentraţionar, şi anume:

Lagărele găzduiau o fracţiune atât de importantă a populaţiei ţării, încât, prin simpla lor întindere mai degrabă constituiau un stat în stat decât un sector al sistemului penitenciar.... Apoi izolarea deţinuţilor nu este decât una din funcţiile încredinţate acestor lagăre, care asumă, în plus, un rol de primă importanţă în producţia industrială, în colonizarea şi edificarea economică a regiunilor îndepărtate şi în politica de rusificare urmărită de guvern faţă de toate naţionalităţile minoritare. Cel de- al treilea argument se baza pe faptul că lagărele sovietice servesc de asemeni (...)  la exterminarea deţinuţilor. Sistemul concentraţionar apare astfel ca o instituţie sui generis (59).

După Nicolas Werth,

... distincţia dintre aceste tipuri de lagăre rămâne în mare parte teoretică: toate sunt lagăre de muncă, verigă împortantă a economiei militarizate a comunismului de război. Lagărul nu trebuia să coste statul, astfel întreţinera şi administrarea lagărelor trebuiau să fie asigurate prin munca deţinuţilor. Obiectivul era autofinanţarea (60).

Deţinutul lucra pentru lagăr şi astfel recupera totalitatea produselor muncii sale, până la norma fixată. În cazul în care o depăşea, primea o remuneraţie, calculată după grila de salarizare a lucrătorilor liberi. În Manualul Gulagului, Jaques Rossi preciza că aceste măsuri aplică deţinuţilor norme generale de muncă şi de educaţie care sunt controlate de secţiunile interesate din comitetele executive ale sovietelor locale. Afirma în legătură cu mortalitatea din cadrul acelui infern sovietic că mortalitatea depindea, între altele, de alimentaţie, de nerespectarea anumitor norme sanitare şi de condiţiile de muncă. Deşi aveau de prestat munci grele, deţinuţii primeau 225 grame pâine, 7 grame carne, 10 grame de zahăr.

Definiţia pe care o propune Jaques Rossi în privinţa sarcinilor Gulagului acoperă funcţia economică şi represivă ale Gulagului: a. izolarea elementelor mai puţin sigure şi suspectate şi exploatarea lor ca mână de lucru; b. Asigurarea transportului mâinii de lucru în cantitatea voită în orice loc al imensului teritoriu naţional; c. Construirea de noi ansambluri de lagăre; d. Lichidarea periodică a anumitor categorii de deţinuţi (61).

Obiectivele vizate în cadrul regimului lagărelor erau exterminarea de grupuri întregi şi utilizarea muncii forţate. Au fost înăsprite condiţiile de detenţie. În raportul lui Ejov, care deţinea funcţia represivă în Gulag, către Comitetul Central, din 2 martie 1937, el compara locurile de detenţie ale epocii cu centre de recreaţie: Deţinuţii din izolatorul politic din Celiabinsk jucau volei, criket şi tenis. Când mingea trecea peste zid, în altă curte sau stradă, garda de permanenţă era cea care trebuia să alerge să o caute... (62). Aceste mărturisiri camuflau adevăratul chip al evenimentelor care se petreceau în interiorul sistemului represiv.

Anii 30 au cunoscut un flux ridicat de arestări. Aproape 140.000 de deţinuţi lucrau deja în lagărele aparţinând GPU. La începutul anului 1932, peste 300.000 de deţinuţi lucrau din greu pe şantierele GPU. Rata mortalităţii era ridicată, astfel încât 10% pe an din populaţia Gulagului pierea fie din cauza frigului, a foametei, fie din cauza diferitelor boli. În 1934, GPU a devenit NKVD. Sunt luate sub administrare 780.000 de colonii penitenicare mai mici, în care se aflau aproximativ 212000 de deţinuţi. Astfel, în timpul lui Stalin, Gulagul a devenit esenţial pentru economia ţării.

În 1935, în interiorul Gulagului se aflau peste 965000 de deţinuţi, dintre care 725000 în lagărele de muncă, iar 240000 în coloniile de muncă, unde ajungeau persoanele mai puţin periculoase din punct de vedere social, condamnate la pedepse sub 3 ani.

Printre marile lagăre de muncă forţată se numărau: BAM- Beikalo Amurskaia- Maghistral, cale ferată ce urma să meargă în paralel cu Transiberianul, apoi un complex de lagăre Sevostlag, (lagărele din N-E) în care se lucra pentru un combinat cu importanţă strategică, Dalistroi. Acolo se producea aurul care odată ajuns în Occident oferea ocaziaachiziţionării utilajelor necesare industrializării. Acele zăcăminte de aur puteau fi descoperite într-o zonă greu accesibilă, Kolîma, care a devenit reprezentativ pentru Gulag. Încă din 1935, guvernul rus a propus înfiinţarea unui mare combinat de nichel la Norilsk, dincolo de cercul polar. Numărul deţinuţilor din acel complex concentraţionar va număra în anii 50 peste 700000 de deţinuţi (63).

Încă din a doua jumătate a anilor 30, populaţia Gulagului s-a dublat, astfel încât de la 965000 de deţinuţi la începutul anilor 30 s-a ajuns la 1930000 de deţinuţi la începutul anului 1941.

Din cauza afluxului de deţinuţi, s-a creat dezordine şi astfel economia ţării a stagnat. Din acest motiv, Lavrenti Beria (64) a luat măsuri pentru reorganizarea Gulagului. Pentru a îndeplini planul, Beria a propus îmbunătăţirea raţiei de hrană, a desfiinţat eliberarea înainte de termen, a prelungit programul de lucru la 11 ore pentru a exploata la maxim calităţile fizice ale deţinuţilor.

Mare parte a deţinuţilor nu erau decât cetăţeni obişnuiţi, victime ale terorii instaurate de bolşevici.

Nicolas Werth a încercat o trecere în revistă a diverselor aspecte ce au caracterizat represiunea
sovietică. Peste 6 milioane de oameni (65) au avut de suferit din cauza foametei din 1932-1933, determinată de politica de colectivizare forţată şi de acaparare a recoltelor de către stat. În anii 1937-1938, ca urmare a unor procese judecate de către tribunale ale GPU-NKVD, au fost executate 680000 de persoane. Între anii 1934-1940 au fost înregistrate peste 400000 de decese, fără a pune în calcul persoanele decedate între momentul arestării şi înscrierea lor în bazele penitenciarelor. În ceea ce priveşte situaţia deportaţilor s-au înregistrat aproximativ 600000 de victime, 2200000 de strămutaţi şi colonişti speciali. Numărul victimele Gulagului a ajuns la 7 milioane de persoane între 1934-1941, cu date insuficiente pentru perioada 1930-1933 (66).

La începutul anilor 40, se aflau 1670000 de deţinuţi în cele 53 de complexe de lagăre de muncă corecţională şi cele 425 de colonii de muncă corecţională, iar după un an numărul ajunge la 1930000.

După ce URSS a ocupat două treimi din Polonia, NKVD şi-a intrat în drepturi. Polonezii care erau consideraţi drept elemente duşmănoase au fost arestaţi şi deportaţi. În acele condiţii, numărul victimelor Gulagului a crescut, astfel, între februarie 1940 şi iunie 1941, 381000 de civili au fost deportaţi. Într-o scrisoare secretă către Stalin, la 5 martie 1940, L. Berea susţinea că toţi duşmanii neîmpăcaţi ai puterii sovietice, plini de ură faţă de sistemul sovietic, sunt în prezent deţinuţi în lagărele de muncă ale NKVD din URSS şi în regiuni ale Ucrainei şi Bielorusiei. Comisarul Poporului pentru Afaceri Interne afirma că mare parte a deţinuţilor urmau să primească pedeapsa capitală, moarte prin împuşcare (67).

Nu dispunem însă de statisticile care ar demonstra câţi oameni au fost închişi în perioada 1939-1940. Documentele din arhivă sugerează trei tipuri de arestare- deportare, la 9-10 februarie, la 12-13 aprilie, la 28-29 iunie 1940 (68).

Anul 1940 are o semnificaţie aparte pentru că România a primit ultimatum de la Uniunea Sovietică, prin care i se cerea guvernului român renunţarea la Basarabia, în favoarea URSS-ului, aşa cum era menţionat în pactul secret dintre Molotov şi Ribbentrop, încheiat la 23 august 1939. Nordul Bucovinei, deşi nu făcuse parte din Imperiul ţarist, a fost deasemeni cerut de către sovietici. A fost încorporat Ucrainei, împreună cu o parte din Basarabia. Restul Basarabiei a devenit Republica Socialistă Sovietică Moldovenească, proclamată ca atare la 2 august 1940. Au fost date noi ordine pentru deportarea de elemente antisovietice din regiunile româneşti încorporate RSS Ucrainiene. Prin urmare, România Mare  a încetat să mai existe.

Numărul deportaţilor, a deţinuţilor şi prizonierilor de război din Gulag a atins apogeul. Astfel, la 1 ianuarie 1941, în cadrul sistemului carcerar se aflau 1930000 de deţinuţi.

Instructorii Comitetului Central menţinau în rapoartele lor despre starea materială şi spirituală oamenilor, de incertitudinea şi disperarea care dominau viaţa cetăţenilor.

Din 1941 până în 1949, numărul deţinuţilor a crescut alarmant. În timpul războiului, Gulagul număra 2300000 de deţinuţi, iar la 1 iulie 1944 numărul acestora era cu 1100100 mai puţin. Odată cu sfârşitul războiului, condiţiile de trai din Gulag s-au înăsprit, oamenii fiind însărcinaţi cu obligaţii din ce în ce mai mari (69).

În anul 1949 s-a hotărât arestarea elementelor duşmănoase şi de origine socială nesănătoasă a moldovenilor. Rata mortalităţii în timpul strămutării a fost de aproximativ 7% din numărul de 120000 de deportaţi (70).

Arhivele Gulagului atestă faptul că începutul anilor 50 s-a evidenţiat atât prin numărul deţinuţilor care a ajuns la apogeu, cât şi prin criza din interiorul sistemului concetraţionar. În 1953 aproape 2750000 de deţinuţi se aflau în Gulag. Erau repartizaţi în trei tipuri de structuri aproape 500 de colonii de muncă, 60 de mari complexe penitenicare sau lagăre de muncă, 15 lagăre cu regim special.

În lagărele cu regim special politicii sosiţi în 1945 erau mult mai curajoşi decât duşmanii poporului din anii 30. Motiv îl constituia condamnarea la 20-25 de ani, fără speranţa de a mai ieşi, ceea ce determina pe deţinuţi să aibă o atitudine recalcitrantă faţă de sistem. Se mai adăuga şi izolarea în lagăre cu regim special, care îi ferea de deţinuţii de drept comun. Ipoteza convieţuirii deţinuţilor politici, fără prezenţa deţinuţilor de drept comun,consideraţi aristocraţii lagărelor (71) care a creat o solidaritate puternică a fost susţinută de către Alexandr Soljeniţân, fost deţinut politic. S-au format puncte de rezistenţă împotriva regimului. Lagărele sunt instrumente secrete de comunicare. Oamenii nu mai ieşeau să lucreze, au fost declanşate greve, care s-au finalizat prin reorganizarea sistemului din cadrul Gulagului (72). Paza lagărelor  nu suscita interes deosebit. Lipsa de personal era motivată de nivelul moral şi politic scăzut al gardienilor. Disciplina era slabă şi s-au înregistrat cazuri când gardienii îşi preluau serviciul în stare de ebrietate. Numeroşi gardieni trăiesc cu deţinutele stare de lucruri reflectată într-un raport trimis conducerii Gulagului în 1941 (73).

După moartea lui Stalin, în 1953, Gulagul a fost reorganizat. La 28 martie, pe baza unui decret promulgat de către Prezidiul Sovietului Suprem erau amnistiaţi aproximativ 1200000 de deţinuţi, aproape jumătate din populaţia lagărelor. Decretul nu prevedea punerea în libertate a politicilor, fapt care a condus spre declanşarea unor revolte. Drept urmarem programul de lucru a fost redus la 9 ore, iar condiţiile de viaţă s-au ameliorat. O mare parte a contrarevoluţionarilor a fost pusă în libertate abia în 1954-1955. În 1956-1957, aproape 310000 contrarevoluţionari au părăsit lagărele. Mai rămăseseră circa 11000 de politici. Eliberarea nu presupunea şi reabilitarea. Mulţi dintre deţinuţi au aşteptat ani de zile până să fie repuşi în drepturi. În nuvela Panta rhei, Vasili Grossman descria marea întoarcere din lagăr, printr-o tăcere deplină, care a tulburat sufletele societăţii ruse determinând o trauma de proporţii.

Lagărul de muncă a reprezentat unul dintre pionii sistemului stalinist. Ascunderea adevărului în această privinţă a constituit un triumf în faţa Occidentului. Însă, rolul Gulagului în colonizarea şi exploatarea bogăţiilor naturale, dar şi a capacităţii omului, au scăzut. Uriaşele complexe s-au fărămiţat în unităţi mai mici. O privire de ansablu asupra hărţii Gulagului sublinia noua schimbare. Deşi la început aceasta acoperea zona de importanţă economică din URSS, treptat, s-a ajuns ca închisoarea să deţină funcţia pe care o a avea în orice societate, dar cu caracteristici proprii. (74)

3. Imaginea gulagului sovietic din perspectiva memorialistică

Frâul memoriei mele de deţinut mă trage de zăbale de-mi
sângerează gura: în pragul nopţii să lauzi ziua  şi-n cel al morţii viaţa

Alexandr Soljeniţân

Alexandr Soljeniţân (75) considera potrivită utilizarea termenului Gulag pentru desemnarea ansamblului sistemului penitenciar şi represiv sovietic. Cuvântul Gulag a trecut dintr-o terminologie  birocratic- funcţionărească Gulag-Direcţia Generală a Lagărelor de Muncă din URSS într-una simbolică, reprezentând spaţiul detenţiei comuniste sub toate formele: închisoare, lagăr de muncă, colonie; exilul şi deportările semnifică la rândul lor o formă a Gulagului, deşi nu sunt strict legate de încarcerare.
Infernul concentraţionar apare descris în multe dintre operele supravieţuitorilor care au avut puterea să-şi reamintească  momentele de groază  trăite în sistemul carcerar. Alexandr Soljeniţân face parte din această categorie. Soljeniţân a fost arestat în 1945 pentru spiritul recalcitrant de care a dat dovadă faţă de sistemul comunist. A primit 8 ani de lagăr. A fost eliberat în 1953 şi reabilitat în 1957. A început să scrie primele sale cărţi, considerându-se un Tolstoi al Gulagului (76). 

Lucrarea în care este dezvăluită imaginea Gulagului are o importanţă deosebită. Arhipelagul Gulag s-a bazat pe amintirea şi memoriile a 227 de foşti deţinuţi (zeki). Arhipelagul, în cazul de faţă, era un spaţiu al corupţiei morale şi al dezumanizării, al decăderii umane. Soljeniţân compara acel spaţiu cu o ţară a închisorilor, a  zidurilor şi a sârmii ghimpate. Totul părea a fi o mare forfotă, un haos provocat de numărul mare de deţinuţi. Numerotarea deţinuţilor urmărea depersonalizarea acestora, astfel încât ei să-şi piardă identitatea. Este reliefată de altfel şi condiţia de sclav. Închisorile de tranzit erau considerate adevărate pieţe de sclavi. Convertirea psihologică a liderilor comunişti a condus spre adaptarea rapidă la teroare. Faptul acesta sugera gradul de dezumanizare, care explica indiferenţa asupra represiunii faţă de deţinuţi. Scopul principal al torţionarilor era  acela de a lichida o cantitate uriaşă de elemente sociale nesănătoase.

Arhipelagul Gulag face parte din harta Occidentului, deoarece tocmai Occidentul i-a fost complice. François Furet vorbeste despre impactul Gulagului asupra Europei Occidentale ca o întoarcere a refulatului (77).

Marele filosof ungur, de origine evreiască György Lukács (78), care încă din primele momentele ale apariţieie Partidului Comunist în Ungaria s-a numărat printre membrii de nădejde, cu multe cunoştinţe la Kremlin, a ajuns să intre în contact cu viaţa din lagăr,  la Lubianka. Cazul său  a suscitat diverse controverse, privind arestarea sa, în vara anului 1941, care a reprezentat un ecou întârziat al unei ascutite lupte fracţioniste din interiorul partidului comunist ungar în anii 1920, la care Lukács luase parte activ (79). Prin cunoscutul termen epurare, bolşevicii renunţau repede  la potenţialii duşmani sau chiar numai de elementele suspecte. Originea burgheză, legăturile cu lumea veche, a foştilor, colaborarea lui la revistele necomuniste, propagarea, câţiva ani la rând, a unor orientări mai mult sau mai puţin departate de linia oficială a partidului - toate puteau servi oricând drept material din care, pas cu pas se creiona un caz de spionaj în favoarea unui serviciu secret străin (80).

Degeaba încercaţi să vă prezentaţi drept comunist, marxist. În teorie aţi fost idealist, iar practic - un oportunist, un fracţionist. Pur şi simplu, aţi fost în slujba serviciilor secrete străine (81)- aţi fost un spion, acestea fiind cuvintele adresate de către anchetator.

Datorită relaţiilor de prietenie cu oameni de încredere ai Sistemului, filosoful ungur reuşeşte să scape din temniţă. Astfel de cazuri au fost întâlnite la mai mulţi emigranţii politici unguri (82). Chiar dacă o bună parte a populaţiei se baza pe ideile utopice comuniste, luptând pentru acele idealuri, interesul Partidului era deasupra, astfel încât oricine putea ajunge în spatele gratiilor.

De o călătorie spre gulagul sovietic, lume carcerară cu  legi proprii, au avut parte mulţi români, cu precădere prizonieri de război. Tănăsuc Vasile a cunoscut îndeaproape viaţa din lagăr. Afirmaţiile dânsului privitoare la ceea ce se întâmpla în cadrul lagărelor din Siberia au consituit o noutate, deoarece prezintă într-o lumină pozitivă momentele petrecute acolo. Se ocupa cu încălzirea centralelor, cu răsăditul diferitelor plante sau cu tăiatul lemnelor. Susţinea că era bine îmbrăcat, având o vestimentaţie adecvată acelor temperaturi, alimentaţia şi asistenţa medicală nu lăsau de dorit. Domnul Tănăsuc îşi amintea că s-a împrietenit repede cu un cadru medical, o doctoriţă, Olga, de care s-a şi îndrăgostit, ulterior având un copil cu aceasta. Tot din relatările domnului Tănăsuc aflăm că termenul desconvoiat presupunea că deţinutul câştigase încrederea gardienilor, astfel putând să îşi organizeze munca fără a fi supravegheat.

Am putea conchide din aceste mărturii faptul că domnul Tănăsuc fie s-a bucurat de ceea ce primea, limitându-se strict la nevoile personale, fie, de ce nu, să fi colaborat cu sistemul bolşevic. (83)

Aurelian Gulan a fost unul dintre prizonierii care a îndurat calvarul lagărelor siberiene timp de unsprezece ani. Datorită educaţiei primite în familie în legătură cu asumarea datoriei faţă de patrie şi a responsabilităţii morale, autorul a rezistat cu demnitate în închisoare. Cartea-document Mărturii din Iadul Roşu  constituie mărturia sa despre cei unsprezece ani petrecuţi în lagărele bolşevice, dar şi despre cei 8 ani din gulagul românesc. Autorul susţinea că educaţia deosebită în numele corectitudinii şi a credinţei l-au ajutat să înfrunte capcanele lagărelor.

Colaborarea sub orice formă (cu NKVD-ul) reprezenta cel mai dezonorant act, cea mai infamă acţiune a unui om, umilirea cea mai insultătoare, pentru că, renunţând la demnitate, poţi renunţa la principiile morale ale poporului tău (84). 

Deoarece cunoştea limbi străine, autorului i-a fost uşor să intre în contact cu deţinuţii străini, de la care să mai afle veşti în legătură cu situaţia nou creată. A trecut prin diferite închisori, a opus rezistenţă prin greve, s-a împrietenit cu diferiţi deţinuţi politici şi prizonieri de război care au reprezentet un sprijin moral deosebit în a înfrunta chinurile temniţelor. Autorul susţinea că prietenia dintre deţinuţi a constituit "singurul aspect sublim în acea lume murdară (85). Condiţiile din închisoare erau cumplite, nu numai din cauza tratamentului dat de autorităţi, dar şi din cauze naturale, frigul, îngheţurile veşnice. Majoritatea lucra 12 ore pe zi. Pentru a înţelege mai bine spectrul foamei ce stăpânea pe cei aflaţi în lagăre, Aurelian Gulan a ilustrat fenomenul prin exemple concrete. Obsedat de foame, un deţinut a mâncat cojile terciului lipit, prins de cazane, care i-a adus moartea prin ocluzie intestinală, în timp ce alt deţinut a mâncat pe furiş cartofi cruzi până când s-a umflat şi a plesnit. Aceşti oameni, chinuiţi de foame au murit în ideea de a simţi plăcerea saţietăţii, neţinînd cont de consecinţe. Timp de trei ani, scriitorul a dus o luptă acerbă cu natura şi cu legile sistemului carcerar, până când a fost mutat într-un alt lagăr, unde a cunoscut noi oameni, dar s-a lovit şi de alte greutăţi. S-a hotărât chiar o evadare în masă, fără să fie dusă la bun sfârşit.

În noiembrie 1955 a părăsit lagărele criminale din Siberia, acolo unde, alături de mulţi prizonieri, şi-a irosit cei mai frumoşi ani ai tinereţii. A supravieţuit acelor monstruase crime împotriva omului, închis pe considerentul că nu a admis sub nici o formă trădarea de patrie. Şi-a salvat demnitatea de ofiţer român, dar mai ales aceea de om.

Captivitatea sovietică a urmărit nu doar sechestrarea libertăţii exterioare a prizonierului. A urmărit constant, metodic şi prin toate mijloacele (frigul , foamea, munca silnică, molima ucigaşă, dar mai ales teroarea şi delaţiunea) să-i anexeze şi libertatea lui interioară, spre a-l transforma din om în unealtă (86).

Ajuns în libertate, şi-a reîntâlnit familia. Părăsea o luma dezumanizată de crime şi teroare, încercând să se integreze noilor schimbări, luptând în continuare. Deşi era încadrat ca element naţionalist, periculos pentru noua orânduire, ceea ce putea conduce la arestare şi condamnare, Aurelian Gulan s-a înscris la Facultatea de Litere, şi-a întemeiat o familie, dorind să lase autorităţilor impresia unei încadrări oneste în societate. Însă nu a fost aşa, deoarece în 1958, pe 13 februarie, a fost luat de securişti şi adus la penitenciarul Ministerului de Interne.

Autorul afirma că intensitatea torturii la care erau supuşi deţinuţii depăşea cu mult pe cea din Rusia. Astfel, în timpul anchetelor erau bătuţi şi chinuiţi. Predomina o atmosferă de groază. Orice mişcare, orice şoaptă erau interpretate. Sub acestă  teroare a trăit până în 1964, când a fost eliberat datorită decretului de graţiere aprobat în acel an. Încurajat de familie a reuşit  Prin ceea ce a scris, a dorit să ilustreze trecutul său zbuciumat şi al semenilor săi. Datorită voinţei şi demnităţii de care a dat dovadă în bezna temniţelor comuniste, Aurelian Gulan rămâne figură marcantă în lupta împotriva terorii roşii.

Gulagul îşi face simţită prezenţa şi în afara sârmii ghimpate. Lumea presupusă a fi liberă constituia de fapt o extensiune a Gulagului. De aceeia mulţi dintre deţinuţi au văzut în închisoare o adevărată binecuvântare. Descompunerea sufletelor putea avea loc atât în interorul închisorii, cât şi în afara ei. Pentru a evada din sfera amăgirii şi a laşităţii, mulţi dintre deţinuţi au mers pe calea credinţei şi a iubirii aproapelui, trecând mult mai uşor de barierele impuse de călăii din închisori.

1. Richard Pipes, Scurtă istorie a Revoluţiei Ruse, Bucureşti, 1998, p. 113.

[ inapoi ]  [ sus ]  [ inainte ]