Data publicării pe site: 13.02.2008



POEŢI DUPĂ GRATII - vol. II

GHEORGHE ARDELEANU

Sonet pentru nunta de argint

Hei, vremea, anii... frunze-n vânt... cuvinte

Să fie-un veac... sau poate-o săptămână,

de când ne-am prins, pe înserat, de mână,

şi-am mers, mereu aşa, de-atunci 'nainte?...

Ne-am fost pe rând, răcoare de fântână

şi miez de pită aburind fierbinte:

ai şti să-mi spui, icoana mea cuminte:

eşti tot ca... ştii tu când, sau mai bătrână?

Din noaptea mea cu semn ca mătrăguna

ţi-am dat şi-un ciob amar de stea măruntă,

să ardă-n tine pentru totdeauna,

ca cel mai fără seamăn dar de nuntă:

cu cât mai sfântă-i peste ani cununa

ce stă arzând pe-o frunte azi căruntă.

Invocaţie

Izvoarele din mine, azi secate,

crestatu-m-au în trepte şi-n istorii:

la ce atunci, pe prispa casei, norii,

mi-atârnă grei ca sacii de bucate?

Fugind de vis pe dârele sudorii,

m-am zăvorât c-o mie de lăcate:

tărâmuri încă nedescălecate

şi-aşteaptă-n mine descălecătorii?

Cuprinde-mă cu ploaia vreme udă,

şi varsă-mi-te apă în izvoare,

să-mi simt în carne iar sublima trudă

şi chinul apelor renăscătoare:

făptura mea pândeşte şi asudă

ce mai aşteaptă Ploaia să coboare?!

Antologie

Războiul meu, cu marginile-n stea,

e ca al unuia ce, tot zburând,

uită c-ar trebui să mai şi stea

şi îşi ajunse steaua prea curând.

Văzându-l toţi că-ntr-una fură cer,

l-au dus 'naintea Sfântului Sobor,

cu gâdea-n spate şi c-un temnicer:

- "Te lepezi de Satana şi de zbor?"

Fu osândit la moarte, ca pervers,

prin lene, prin uitare şi prin somn:

(vezi epitaful lui anume şters)

"Aicea odihneşte întru Domn..."

Loc patriarhal

Pe-aicea credeam toţi în veşnicie,

de când a fost un înger să ne-nveţe:

opreşte-te şi tu din drum, drumeţe,

şi fă-ne, până stai, o prorocire.

Pe-aicea-s toţi la fel în vrednicie,

dar toţi, când se-ntâlnesc îşi dau bineţe:

noi am primit demult, în tinereţe,

un duh bogat în Sfântă sărăcie.

Pe-aicea cresc măslini ca-n Ghetsimani,

şi peştii poartă-n pântec ban de dare:

noi ne-am pierdut demult păcatele şi anii,

iar moartea am gonit-o în uitare.

Stăpâne, noi ce credem în metanii,

Te aşteptăm cu pâine şi cu sare.

Beţie

Hei, da-ţi-mi un pahar de veşnicie,

să-mi coacă sufletul ca focul pita

şi să mi-l simt, sfinţit cu-aşa răchie,

mai veşnic decât moartea, alduita;

de câte-o stea să îmi ciocnesc amnarul

şi-apoi să ard cu steaua dimpreună,

hăţiş de cer să bat, ca păcurarul

ce-şi cată oile pierdute-n lună.

Ah, şapte stropi de viaţă am pe limbă,

amari sau dulci, tot una-i, dar să ardă

să-i simt în cântec moartea că mi-o schimbă,

şi cântecul în ascuţiş de bardă.

Fântânile

De-o vreme-mi ies în drum fântâni cu noapte,

dureri cuminţi ce nu mai ştiu vorbi:

din somnul lor, şi aş, şi n-aş sorbi,

să nu le schimb cumva adâncu-n şoapte.

Sfidându-mă cu răstigniri de cioturi,

mi-azvârle cumpenele ochii-n cer:

eu apă vie nu mai ştiu să cer

şi nici să plâng cu-amar după-nceputuri...

Cântec de pribegie

Străin de toate, singur, mă preling prin veac,

biet mag neverosimil şi uitat de toţi:

pe groapa mea vor creşte ierburi mici de leac,

nu paltini pentru osii tari, ori pentru roţi.

Din loc în loc, în lut, o urmă de picior

aceasta-i toată moştenirea ce o las,

dar nu-i nimic: vor bea din ea, ca din ulcior,

lăstunii-n zori de zi şi sturzii de pripas.

De-acuma-s tare ostenit, dar nu de mers,

căci drumul luminat de stele-i casa mea:

voi sta să hodinesc cu tâmpla pe un vers,

şi poate mâine mă voi deştepta pe-o stea.

Sonet în do minor

Cei duşi se-ntorc prin timp şi prin omături,

căci n-au murit, ci veşnic trag să moară:

de-i vezi, de-i simţi din când în când alături,

e că plecarea n-a-ncetat să-i doară.

Uitarea i-a-nvelit în mii de pături,

dar ei scot vâlvătăi ca de comoară:

de-i vezi, de-i simţi, nu-i da cu palma-n lături,

nici nu le spune vorbe într-o doară...

E numai joc de-a-ntoarcerea la viaţă

o nemurire tot atât de vie

ca nemurirea florilor de gheaţă,

ori ca a veacului ce va să vie...

Dar nu-i nimic: căruntă dimineaţă,

dă-mi clipa să ţi-o schimb în veşnicie...

Gheorghe Ardeleanu

S-a născut în 1929 la Beiuş, dintr-o familie de intelectuali ardeleni care avea în ascendenţă, fruntaşi ai vieţii intelectuale româneşti din Transilvania.

Absolvent al liceului "Iosif Vulcan" din Beiuş şi apoi student la Facultatea de Drept din Cluj.

Arestat în 1948, torturat la securitatea din Oradea, condamnat pentru activitate legionară şi apoi trimis la închisoarea Piteşti. Se îmbolnăveşte de tuberculoză şi ajunge la penitenciarul-sanatoriu Târgu-Ocna, unde donează streptomicina primită de la părinţii săi, unui coleg de suferinţă grav bolnav, legionarul Valeriu Gafencu, dar acesta o cedează pastorului Richard Wurmbrand, evreu creştinat, care datorită acestui medicament, reuşeşte să supravieţuiască.

Eliberat în 1954, reia cursurile la Facultatea de Drept din Cluj, dar este arestat din nou în 1959, din nou anchetat cu brutalitate de securiştii din Oradea şi condamnat la 15 ani muncă silnică.

Eliberat în 1964, securitatea continuă să-l urmărească, nepermiţându-i-se decât servicii care îi agravează tuberculoza contractată în închisoare: portar de noapte, muncitor. Suferind şi de miopie avansată, în 1970, orbeşte.

Lupta spirituală cu destinul rodeşte în poeziile pe care le "gândeşte" după orbire. Apreciat în cercul revistei "Familia" din Oradea, nu i se publică însă decât câteva poezii, şi acestea trecând cu greu de cenzură, fiind suspectat de "misticism".

Ana Blandiana îi scrie o prefaţă pentru un proiectat volum ce nu s-a materializat niciodată, din care cităm: "O aură împăcată cu lumea şi cu ea însăşi, pluteşte peste versurile lui Gheorghe Ardeleanu, o aureolă sub care moartea însăşi este întâmpinată doar cu o dulce mirare, iar durerea este primită cu speranţă şi resemnare. Totul este cald, melodios şi încărcat de iubire în această poezie".

Boala se agravează şi, în 1977 moare, la 48 de ani.

[ inapoi ]  [ sus ]