Data publicării pe site: 13.02.2008



POEŢI DUPĂ GRATII - vol. II

ŞTEFAN VLĂDOIANU

Preludiu

Cuvintele cestea banale

din har decăzute şi pale,

le-aş vrea herghelite-ntre cer şi pământ

cu nările-n vânt;

le-aş vrea numai lamură pură,

desprinse de zgură;

le-aş vrea - purpurii şi albastre -

să ardă-n adânca-nălţime,

brăţări nebuneştilor ştime:

Visele noastre!...

Sângele lui Nessus

Aprins de goana-n haturi şi coclauri

cu Orion - grea cucură - la şold,

înghimpe-l pururi otrăvitul bold

pe-acela care săgeta centauri!

Tu, sânge-al meu de-azur şi soare,

încinge-mi-l, sandale dă-i, de ducă!

cutreiere-l nestinsa mea nălucă,

frământă-mi-l cu steanuri şi zăpoare!

Netihnă alungându-l fără preget

la neplinirea vrerilor să-l poarte

desfoaie-i-se-n gol, pe moarte,

luceferii ajunşi la vârf de deget,

iar setea osânditului strigoi

aline-i-o prea multa frumuseţe

cât duhurile sihlei, pădureţe

abia mijindu-i, tragă-se-napoi

şi-n sinea-i crească-şi rugurile vaste

chemări! Chemări!... Ogoi să nu-l atingă-n

blestemul ce-l înfăşură paingăn,

Olimp cu izbăviri să nu-l adaste

ci treapăd ostenindu-le şi pândă

să-l sfâşie-n haotică pădure

impulsurile-i, fremătând obscure

ca haita-n colţi pe Acteon, flămândă!

Balada corsară

Tristeţi

Fecioară sfântă! Nicio caravelă

pe zarea mai posacă, mai rebelă...

Ne-mpotmolim în timp ca-ntr-o băltoacă,

la gabie plantonul doarme dus

de aşteptări zadarnice răpus

şi săbiile ruginiră-n teacă

Ni-i veacul slut, hâit, cu josu-n sus!...

Ptiu!... Ăştia clică de împuşcă-n lună?

Iată-i: molâi cu mutrele mofluze,

umflaţi de somn, căzuţi pe archebuze,

meduze!...

De ne-am ciocni, încaile cu-o furtună

să le ţesale niţeluş aghioasele,

să le mai zătonească oasele

că prea-s de tot pleoştiţi şi-ntorşi pe dos.

Păi, ăştia-s căpcăunii, astea ni-s comorile,

de oful lor plâng văduve spânzurătorile

din Spania şi Ţările de Jos?

Ce cobe tristă-n zboru-i leşinat

coclelile amare şi-a lăsat

pe suflet şi-n rachiul din balerci?

(Căzuţi la nostalgie şi oftat,

cum să te-ndemni? Abia de-l mai încerci!)

Tot rătăcind la dracul pe pustie

Pe apele de plumb, narcotizate,

ni se-necară stelele, măi frate,

de-mi scuip năduful peste copastie.

Ah, fie orice-o fi, numai să fie!...

Un timp

ne-au târnuit atâtea uragane

de sub Septentrion la Capul Horn

şi-atâtea pânde-am risipit şi-atâtea goane

oriunde-n jurul meu mă-ntorn;

Am luat în piept tornade tropicale

(ziceam că os de os ni se descheie)

şi-am vânturat paragini australe

şi ne-am pierdut de-a-ntregu-n curcubeu

şi, traversată după traversadă,

pe apele deşarte nicio pradă!...

În pribegia asta pe ocean

fără popasuri, fără jafuri, Doamne, ce ni-i

de nu-ntâlnim nimic: nici mirodenii,

nici indigo, nici aur peruan

nici Negrieri? Ce nenoroc avan,

ce vrăji ne leagă, ce afuriseli?

Azi meseria dracului mi-aş da-o

la gândul că de-aici, la mii de mile,

m-adastă dragostele din Callao

(de nu cumva Tortoasa ori Antile)

dar, mai ales, venin pe nostalgii,

dintr-un ostrov pierdut prin Miază-zi,

de pe-un tărâm de-atâtea flori buiac,

o fetişcană,

mijindu-mi prin butelca de arac,

vedenie de fum, nepământeană,

cu ochi miraţi, sfioşi de căprioară,

mireasmă de santal şi scorţişoară,

se-ncolăci pe sufletu-mi, liană...

Los desperados

Din toţi flăcăii mei dintru-nceput,

vreo cinci s-au dus pe copcă. (Ei ştiu

ce-or fi avut!...)

Alţi doi se cocoţară sus la vele

şi potrivindu-şi funia de gât,

săriră-n gol... se-nchiondără la stele

acum - şi fac urât.

(Mi-i căpie aleanul şi pustiul,

pârdălnicia lumii şi clarul - albăstriul.)

Apoi secundul, de un timp netot,

pe semne-mpins de Ducă-se-n pustie,

plonjând în cap, s-a scâlciat de tot,

oprindu-se-ntr-un fund de magazie.

Holbat şi stins: "Îmi abătu să-not,"

oftă şi s-a topit în veşnicie.

Dintr-asta, bucătarul i-a tras o sperietură,

că pretutindeni numai stafii vedea. Şi-n cale!

Pocnindu-i sec, bărbia, icni de-odată, moale

turnându-se-n cazanul cu fiertură.

Şi-atâta-mi clocoti că, pân-acu

şi osul duh subţire-i... şi-alta nu!...

Cerc magic

Mai abătuţi, cu fiecare leghe,

bolnavi de gol şi otrăviţi de veghe!...

Îndepărtată, palidă, spectrală,

se leagănă la marele catart,

obsesie în nopţile de cart,

Arcturus, printre funii, ireală.

Alunecat pe jumătate-n vis,

presimte sângele ceva

de negură şi catifea.

De-acum cărările închise-mi-s.

Popas ultim

Aci, cu aste ape legănate

şi mătăsoase foşnete de val,

ne apropiem de golful vesperal,

liman al visurilor noastre toate.

O, cum ni-i teamă-n calea prin bulboane

că totul destrăma-se-va, părere,

la leneşele-atingeri de liane

catifelate ca o adiere!

Ne-ntâmpină-n adâncuri stranii flori

pe crengi pietrificate-n somn: coralii.

Risipă neaievea de vitralii,

solomonare, pâlpâie comori

Şi-amurgul ţi-i ca nicăieri alt-unde,

tărâm de umbre line şi cleştar!

Bucanierii vioriu transpar

la prora galioanleor afunde.

Lin, clincăne dublonii de-aur vechi

(Arriba, fastuoasa mea Armandă),

râd-roşu muşcăturile de spadă,

străfulgeră cerceii la urechi.

Iar noi, pân-mai acuma pământenii,

abia sosiţi din larguri - torţe-nvinse -

cu inimile-n pumnii-sus aprinse,

ne revărsăm spre aste rubedenii.

Pasărea de humă

Ce aripi noi cu unduiri de val

te-or legăna aievea, încă-odată,

în profunzimi de aur lilial,

măiastro, tu, minune fulgerată?

Îngerului asemenea căzut,

de purpură nălucă şi-nserare,

te cearcă depărtările stelare

cu zborul retezat dintru-nceput.

Mai pâlpâi - când şi când - nădejdi răzleţe,

uitată lângă ape, - o, Tăcere

învinsă de pământ şi de tristeţe

asemeni unei melodii stinghere?...

Cenuşăresei

Crăiasă, oare întâlni-ne-vom?

Că-n beznele adânci ca o genune

atâtea pocitanii căpcăune

adastă la răspântii cap de om!

Învălmăşite-scorpiile, reci -

inelele vâscoase şi le-noadă

şi şuieră şi dau să se repeadă

şi nicio Sfântă Vinere-n poteci...

Pe urma ta pornit - mai ştii ce an? -

trecui prin tihării şi prin coclauri

şi-am hăcuit şi zgripţori şi balauri

să urc la ăst tărâm nepământean.

Şi-acum, pe pumnul învelit în fier,

ce trist mi-i şoimul ostenit de zări

că în zadarnicele-i vânturări

pe nicăieri nu te-ntâlni sub cer!

Ştii tu că tot tărâmul fermecat

cu grotele-i albastre, cu păuni,

cu înflorilete-i minuni,

oricât l-am răscolit şi frământat,

caleaşca-ţi pe niciunde, străfulgerând uşoară

nu-mi dărui lumina-i de stea şi piatră rară?

Ci, ostenit, la ăst sfârşit de cale,

cum adieri şi linişti mă-mpresoară,

şi-n suflet, sub cămaşa grea de zale

îmi flutură solii autumnale

şi-amurgurile gem ca o vioară.

Plecat pe un izvor să-i sorb azurul

şi steaua de pe prundu-i somnoroasă,

eu parcă tot ţi-ntrezării conturul,

mlădiu lujerul tău, Cenuşăreasă

ce-n inima-mi ţi-ntipărişi conturul!...

Popas în amintire

Mai stăruie pe linişti o muzică suavă

şi-asemeni legănării hieratice-a zăpezii,

domniţele-s, prin sânge, mireasmă şi otravă

în ora cu fantome stârnindu-mi huhurezii.

Străjerul, din cenuşă, se pleacă peste vreme

şi-adastă la răspântii o presimţită zvoană;

moloşii amintirii parc-ar clinti, o toană,

panterele de aur din ostenite steme.

Luceferii, păunii de magică-nserare

îi dăruie în pliscuri tăceri ce-mprejur ni-i

iar Umbră-măscăriciul, din rapsodii lunare,

şi-ar petici tichia, aleanul şi cothurnii.

Dor-Crai călătorul

Aluneci uşoară ca pasărea visului,

vedenia albă cu prora-nsetată de zări

dar care ostrov de sidef şi-nserări

va fi dezlegare blestemului, scrisului, -

spre ce ne-mplinre te-ndrumă, se-ncumetă Dorul

Dor-Crai călătorul?

Amurgu-i adună-n reţele

din apele clare,

cochilii involte şi mărgăritare,

văpăi, curcubee şi stele,

năluci şi nelinişti fugare

zbătându-se-n mrejele grele.

De ce cum le vede-adunate,

străvezii giuvaere, lumini tremurate,

privirea şi-a stins aşteptările toate,

de ce - risipindu-le-n valuri se-ndreaptă

spre alte chemări,

spre alte nădejdi, către alte-ntristări?

La care liman

de cleştar şi mărgean,

nici gând atingându-l de om pământean,

şi-o face Dor-Craiul, pribeagul năier,

popasu-mpăcării cu sine de veci,

pe-atâtea şi-atâtea-nstelate poteci

amăgindu-mi-l ape şi cer?

Scrisoare din Târgu-Jiu

Primind aceste rânduri din parte-mi, ai să ştii

Că, din păcate, încă mă număr printre vii.

Pe-aici decorul este neschimbat

Acelaşi cer indiferent şi cenuşiu

m-apasă-n clipa asta când îţi scriu

şi-n depărtări, în pâcle estompat,

fundal, acelaşi şir de munţi pe zare.

Şi-aceleaşi sentinele posace, funerare,

se mişcă plictisite-n apropiere

târându-se alene, delăsat.

Ca să-ntregesc tabloul: aceleaşi mitraliere

şi-acelaşi gard ghimpat.

Aceleaşi obsedante şi monotone ploi

cu destrămări totale în lente putreziri

şi calme ape moarte suind mocnit în noi...

Acelaşi gol se cască haotic în priviri,

tristeţile-s aceleaşi în suflet măcinându-l

şi din albastre zboruri cu pure arcuiri

mocirle de cocleală resorb în sine gândul.

Cântec inutil

Că grea ni-i aripa - cât inima, grea -

nădejdile-n urmă-au rămas.

Pe la care albastru popas

alinare ne-a fost ultima stea?

Ostenitele, stinse tristeţi -

tot mai pal fâlfâit de cocori -

dimineţi întâlneau, fără zori,

cenuşii, de amurg-dimineţi.

Descompuselor noastre revolte

niciun semn nu le stă căpătâi... niciun semn!

Răposate docil, fără-ndemn,

nici furtuni să cutremure bolte.

Halucinanta noapte

Noi, şuii, săgetătorii,

coconi de luceafăr, văzduhului crai,

deschiserăm pândei de zodii alai

din albele nopţii podgorii.

Feciorii cu scuturi şi lănci ne-mbiau,

roibani de jăratec şi pară

şi nu ştiu chemările-ntinsului sau

cornu-i, adâncul, prin limpedea seară,

destul că la chiotul nostru de nuntă

ca beat clătinatu-s-a veacul:

tăriile lumii, de-a berbeleacul,

tăriile lumii se-nfruntă.

Purtându-ne-Bistriţă-cornul,

tot patimă-i arcul şi gemăt săgeţi să repeadă!

Zvâcni fulgerat Capricornul

şi-aripat Inorog de zăpadă.

Şi, iacă, se-adună, aramă-nfocată,

balauru-n zările vinete;

ortace, ortace, aţine-te,

descântă-mi-l numai o dată!

Răpuse-a şi Ursele-n rouă,

la zmeura stelelor prinse.

Crai Nou privegher dinadins e

bag seamă-ntr-o flacără nouă.

Prin hăuri şi-albastre răspântii solare,

sirepii despice stihiile

să-ntindem jivine colţate cu miile

la cea mai crăiască, din vremi, vânătoare!

O, ştim că - odată cu zorii -

luceafăr de nu mai străluce,

isprăvilor pune-le-om cruce

şi-om pune sfârşit vânătorii!

Şi, totuşi, nestins ni-i galopu-n genuni

pân crapă sub noi armăsarii;

zăvozii, zălizii, adulmecă sângele fiarei

şi-aşa, prin ucise furtuni,

om trece-n vâlvorile roşii, fantasme

strălucii de pulberi stelare

şi - pâcle în tremur fugare -

om fi amintire şi basme.

Spre întunecatul Finister

Înc-o lumină stinsă pe poteci,

încă o stea ce nu ne mai mângâie!...

Şi-nfăşură tentaculele reci

prezenţe nevăzute de călcâie.

Tălăzuindu-şi limbile de fier,

ne linge urma-n sânge şi ne latră

şi spumegă-n colţanele de piatră

întunecatul Finister.

Măriţi luceferi, înflori-veţi iară

şi-or mai ţâşni ca flăcările mituri?...

Noi asfinţim să crească răsărituri

şi flamuri-curcubee-n primăvară.

Testament I

Ia-mi inima - o cupă - să deie sunet lin

şi cătinel clătită să-i tremure-n răsfrângeri

tărâmul neaieve, ostroavele cu îngeri

şi-mbie-mi-le, zâmbet, rotundul ei prea plin.

Primindu-o, poete, s-o ai la ceas târziu

părtaş la marea taină... Deşart-o pe-ndelete,

poemele-i nescrise şi visul să te-mbete

de câtă frumuseţe am jinduit-o, viu.

Testament II

De-i ceasul asfinţirii, fii proslăvită, seară!...

Oiu-odrăsli vânjoase, biruitoare coarde

să-mi chiuie triumful ciorchinele solar, de

mi s-o-mbăta cu miere un căpătâi de ţară.

Întârzie-ţi popasul, o haimana isteaţă

de cearcă-mi din arome... Ci bea vârtos că nu piei!...

Ascultă, ce poveste-ţi şoptea din fundul cupei

luceafăru-nserării?

Dar cei de dimineaţă?...

Odisee

O, cosmica nopţii maree,

melodicul limpede val ce

ne suie cu stele şi alge

de-azur să-mplinim epopee!...

Eolic odgoanele gem

iar Hypnos tot zbor legănat e

pe apele-n fosfor muiate

spre luna - placid Polyphem.

Tropar

Ca de-o cioată

se-mpiedică pasul de frunte-mpuşcată,

căscată-n patetica rugă:

pustii să o sugă,

pustii s-o răscoacă

aşa cum căzu pe toloacă.

Ci sevele inimii poate că

mai suie-n feriga şi menta sălbatică

iar visele, visele pure, involte,

se pârguie-n ram: liliale recolte...

Amara-ncercare, din zboru-i înalt,

străveziul Tărâm Celălalt

o primi, cu albastra ei boare

scăldând-o, sfinţindu-o Marea-mpăcare

iar rănile-i, ani prin foc lămurit,

dogori răspândesc înmiit, înmiit,

făclii de-nviere purtându-le îngerii

nădejdilor, câte-s prin Valea Plângerii.

Confesiune

Că trist mi-i poemul, că nu te

cumineci cu zările lui?...

Păi, vinul mi-i drag amărui

cât gravele serii lăute...

Fantome-n poem, piruete,

plutire-n lunatecul dans...

Aripi, crinolina régence

agită, suav desuete...

Şi dacă evocă pavane

şi dacă re-nvie gavote

şi nimfe-n melodice grote

cu clare cascade silvane

Şi dacă perindă-n landouri

nostalgice, stinse infante

şi dacă rondeluri galante

mai freamătă-n pale ecouri, -

e doar că azi toate-s cenuşă

iar inima-i aspră ca fierul

şi simbol pe veac e hingherul

ce gâtuie şoimii-n cătuşe.

Foamete

Câtă mai jigania gămană

dălugindu-şi hoit balaureşte,

a purces lăuntric să mă-ncleşte

surda-i frământare subterană.

Zgripţor, măre, dac-ar fi să fie

nu m-ar frânge mai lotreşte-n chingă,

nici strigoaică n-ar fi să mă stingă

cât pocita asta sărăcie.

Oho-ho, pedeapsă hămesită!

Calici-mi-te-ar Vântoasele

şi ţi-ar mai purta ponoasele

tat-tu, cel cu coarne şi copită,

Că prăpăstii fără fund se cască

-n gâtiţele tale vârcolace!

Şi se sghihuie dihania ptiu, drace,

numa-n horodinci şi căzăcească!...

Lună, dolofană mămăligă!

Dumica-te-ar degetele mele

în tigaia cerului cu stele!

Oh, că părpălire-aş în ţăpligă,

coşcogea spinarea de mascul,

muntele zburlit, crescut în cale

peste lume dând să se prăvale

şi-n colţani cu spintecat azur.

Măi coltuce, -mpărătuş de fum!

Bungetelor somnului, buhaiul

hojma să-l tot hăitui cu alaiul

surlelor, -păi nu ţi-i oarecum?

Hei, năduf-năduf!... La pragul cui

n-a mai fi să-ţi glăsuie doar zidul,

veşnicia-ndestulându-ţi blidul,

fiindu-le tu, câne-al nimănui?

Te răscoci sub otrăvite zodii,

viaţa mea cea făr-de bucurie...

Să te spulber, fulg de păpădie,

tii, ce chiloman printre jigodii!

Imn al sabiei

Flacără verde, sabie pură

în ceasul acesta te-ndură!

Te-arată pe culmi, în vâltori,

luceafăr de zori,

înalţă-n tării, peste creştete

roteşte-te licăr, roteşte-te,

te-mlădie - şuier - şi pleacă-te,

desferecă inimi sub lacăte

şi fulgeră duhuri vrăjmaşe

-n adâncile, triste sălaşe!

Buiac, năpustit să răstoarne,

prăvale-mi-l iureşul tău

pe prinţul cu zâmbetul rău,

pălit între coarne!

Oh, piară-i întoarsă-n netimp,

satanica-i aură, vânătul limb,

genunea cu urlet s-o secere

-n trecere,

rotit anafor de scântei, mărturie

căderii-n risipă să-i fie!

Când îngerul Morţii-l despoaie

de sumbră văpaie

şi-i plânge, pe aripa frântă,

Hecate - şi nu se ogoaie,

tu cântă!...

Acord final

Logodnele acestea de cuvinte

purtându-şi legănata lor vâltoare,

fantaste hore-n largă revărsare

sub ceruri neştiute mai-nainte,

în reculese ceasuri de-ntomnare

şi-or trece prin aducerea-ţi aminte

şuvoiul evocărilor, fierbinte,

adâncurile să ţi le-nfioare.

Şi mai să ştii necropolele-n scrum

din fiecare flacără şi zbor

încumetându-şi aripă de drum

spre necuprinsu-n slăvi Săgetător,

nici plânsul mut, zbătuta neputinţă

din cântecul sunând a biruinţă.

Vlădoianu Ştefan

[ inapoi ]  [ sus ]  [ inainte ]