Data publicării pe site: 13.02.2008



POEŢI DUPĂ GRATII - vol. II

ION CARAION

Insomnie

Ce linişte stranie
e-n noi şi ce adânc!
Somnul a venit ca un ciorchine
din care nu pot să mănânc.

Somnul a venit ca un viezure,
să mă miroasă.
Aşterne-ţi dimineţile,
zăpadă frumoasă!

Panopticum

Prin piepturile noastre absurde se plimbă
oraşele incendiate, amare.
Păsările din ele sunt păsări de pradă.
Oamenii, incidentali, vorbesc singuri şi tare.

Nu răspunde nimeni - din ziduri
sau ganguri ies şerpii cu mersul târât;
singurătăţile serii cu cuţitele-n mână
ne ţin de urât.

Feţele au pe ele cărbune crescut
cu gloanţele, cu foile de cort.
Pe timpul războiului,
în noi cartierele au ars ca pălăriile calabreze
de sport.

Echipamentele seamănă cu pietrele;
au culoarea drumului spân.
Într-o zi de octombrie, serioasă,
au să răsară scaieţi negri-n plămân.

Brutarii de sânge

Proptiţi de uşorii porţilor
ca pădurile proptite în muşchiul pământului,
- spuneţi copiilor voştri să nu mai aştepte
- spuneţi sângelui patriei să nu ne mai strige
- spuneţi păsărilor ecuatoriale să treacă peste noi
mai departe.

Am fost acolo unde trebuia să fim!

Înainte de a porni la atac,
e plăcut să ne spunem unii altora
despre lucrurile şi despre treburile noastre,
la care n-o să ne mai întoarcem toţi.

Presimţim gustul sărat al minelor
auzim cărbunele amar al serii
gustăm cerul
bem apa
înjurăm pământul.

Planta cu frunze de sticlă
raniţa ca un buzunar de sânge
memoria asediată în parcuri
pâinea străpunsă de ţipăt.

Ce pocnet sărat au gloanţele!
Ce gleznă tăcută au apele!
Ce zile trăim şi ce lucruri!

Seara oamenii fugeau din oraşe,
călători necunoscuţi au venit la porţi ca să strige
şi cântecul negru a intrat în casă ca un şarpe.

Proptiţi de uşorii porţilor,
cu dinamitele pumnilor, seara,
copiilor noştri arătaţi-le munţii
ogoarelor noastre deschideţi-le sângele,
patriei noastre spuneţi-i adevărul:

Am fost acolo unde trebuia să fim!

Patria

Am vârsta omenirii.
Singură-n destinul meu ca răscoalele,
urăsc ura neamurilor.
Niciodată nu voi putea fi dată afară din timp.

Vorbe şi pâini

Din vorbe nu se fac pâini
pâinile se fac din lacrimi,
dar cu vorbe se ia pâinea de la gură
şi se înmulţesc lacrimile.

Cine înmulţeşte lacrimile, cum poate fi om?

Fiecare vorbă are o soartă
din care curge sânge,
Fiecare vorbă are o credinţă,
aidoma soartei sale,
Când pleci din ea,
pleci din sângele tău.

Din vorbe pot ieşi gloanţe.
Cine crede în gloanţe mai mult decât în oameni,
cum poate fi om?

Cred numai în oamenii ale căror vorbe sunt oameni.

Cer încercat

Pământul tău e cer
ţară cu fiecare sărut mai frummoasă.
Totul a fost puternic - dezolare, speranţă
pururi trăim sub un cer încercat.

Permanenţa noastră: omenia
Adevărul nostru: permanenţa.

N-am făgăduit niciodată nimănui pământul acesta.

Pe noi ne veţi găsi tot aici şi peste 20000 de ani
tot aici soarele va vorbi cu munţii şi cu apele
aceleaşi lucruri şi locuri vor nedumeri popoarele umbrei
multe seminţii vor pietrui proverbele noastre cu oasă.

De partea cealaltă a gunoiului de vorbe,
părinţii noştri ne meniră libertăţii.

N-am făgăduit nimănui niciodată destinul.

Epitaf

Ţurloaie lungi cu găuri de clavire
Mai răspândiră-o ultimă văpaie.
Noi am căzut pe câmpul de bătaie,
Ca să-nviem în cartea de cetire.

Ne-ncing tristeţi, ne-acoperă liane,
am fost doar oaspeţii-ntrebările şi ceaţa
prin care-aleargă visul dimineaţa
spre peşterile marilor cicloane.

Tu care vii cu platoşele sparte,
fiu răzvrătit că zestrea ţi-i săracă,
dar primenit în crez şi promoroacă,
ia crucea mea şi urc-o mai departe.

Ţi-o pregătii din creanga-n care stase
sub Carul Mare - stafia domnească -
trecutul grav, pe labe, să privească
strigoii noştri-ntorşi la parastase.

Ca-n îngerul de flăcări, care bate
din rugăciunile lemnului cu-aromă,
pe tine crângurile-oraşelor în comă
te risipiră-n narcise şi-agate.

Ori poate fulgerele bolţilor şiraguri,
pierzându-şi timpu-o clipă prin coclauri,
te-mpodobiră tinere cu lauri,
să treci aşa prin munţi şi-arhipelaguri.

Opalescenţa-întâiei dimineţe
îşi revărsa solara-i panoramă
şi-mpretutindeneau lumini de-aramă
şi-un vis de-azur s-a mai prelins pe feţe.

Noi am căzut pe câmpul de bătaie,
voi aţi mai mers prin grâu ori prin icoane.
Inscripţii vechi, târziu, de pe ciolane,
mai răspândiră-o ultimă văpaie.

În toţi - un drum, în toate - o durată.
Ne-acopăr ierbi... Ne calcă generaţii...
Am fost doar oaspeţii, îndemnul şi penaţii
prin care morţii-au mai vorbit o dată.

Părea un pom din păsări de abur

Părea un pom din păsări de abur
ce se lăsau pieziş dar blând
aprinse de soare
şi-atinse de mâna privirii mele
ţestele mi s-au părut senzuale
însă de cum puneam degetele pe vreuna
penele oasele trupul
zburătoarelor
împietreau ca teracota brusc
şi o arhitectură stranie supărând aerul
transforma copacul acelui trup
în secetă
rătăceai nebună ai dat foc
la holde la ierbi
dormeai în mărăcini
şi păsările şi-au adus
obişnuinţe din Sud

Antichitatea durerii

Erau scame, o ceaţă
era-n faţa ochilor azi-dimineaţă
Mein Gott! Meine Frau!
Ca pe-un scripete
suiau coborau
mutele sumbre
torenţialele ţipete

Totdeauna au venit la mine arătări, umbre
de oameni care fuseseră şi nu mai erau

totul a durat
cât ne-am spus minciuni
când ne-am spus adevărul
se spulberă prietenia şi dragostea
rămase
un pământ ars
dar tu spuneai adevărul chiar şi când minţeai
iar eu minţeam chiar şi când spuneam adevărul
dintr-o experienţă a zădărniciei
dintr-o zădărnicie a experienţei

doi trecători
nedumeriţi ca iubirea

refuzul de a vedea
pe cel ce se arată şi ţi se arată

refuzul de a comunica

n-aveam ce să ne comunicăm

dacă nu ne vom bate
dacă nu vom muri mulţi, foarte mulţi
vom muri toţi

de partea rea a istoriei
fulgeră
un arbore ca o rugăciune

lucruri se ascund şi revin
din invizibile lumi

o săgeată nu ştiu încotro
şi de cine trimisă

cântă apa neagră

am numai ce n-am
al nimănui e totul

din nou tăcând în mine
tăceri imemoriale -
izvor de oameni
fericirea nu e pentru oameni
zadarnice răni zadarnice sume

arbori mergând
nicăieri

e ieri

Cine ştie unde-ai fost în acea noapte
La care prispă La care munte
La ce rege
Ori cu cine-ai vorbit Ori ce vechi noime, ce taine mărunte
v-aţi încredinţat unul altuia, ce legăminte
O! Timpul n-are timp să rabde.
Care zăbavă nu minte?
Care aşteptare nu-nşală?
Viaţa-i o magazie când plină, când goală -
prin care se vorbeşte şi nu se înţelege
nimic. Un ornic bizar.
Care apoi şi iar
nu-i încă şi dacă?

Se-apleacă Se ridică se-apleacă
pletele salciei, vedenii. S-au depărtat.

Strigoi şi fantome din nu ştiu ce leat
betegi, betege,
fără pace, fără soartă, fără tâmple
Unii îşi vâră Altele şi-au scos
bobii din lingură...
braţele din umeri... Din broasca uşilor, cheia...

Totul s-a întâmplat cum trebuia să se-ntâmple

Petele n-au faţă şi dos

Vedeniile n-au vine
Cine ştie unde-i fi fost în noaptea aceea
şi cu cine

Noaptea ca un gong pentru totdeauna stricat

Eu însă eram singur
şi te-am aşteptat -

Primăveri... Toamne...
Polare zăpezi rebele...

Întotdeauna am venit la gară, Doamne,
mai devreme decât pleca trenul.
Şi te-am aşteptat la toate trenurile vieţii mele,
să te-ntâmpin.
Mă vedeau cum bat câmpii-n
zadar - copiii, acarii, vântu'limbut.
Tu n-ai venit. Sau ai trecut
fără să cobori.

Habar n-am în care tren ai fost ori
unde şi la ce ti-i fi dus...

Câte lumi n-au răsărit. Câte n-au apus,
până să se-nsereze de tot şi timpul să se termine şi
să se facă urât!
Acuma, că-i aşa de târziu, încât
nu va mai trece niciun tren şi nu va mai fi niciun an,
mi-nchipui c-ai fost în fiecare din ele
însă erai obosit ca un elan
pe care-l fugăresc la pol haita de iele
şi spaima şi frigul,
că aţipiseşi, că visai şi de aceea
n-ai mai apărut la geam, n-ai mai coborât
n-ai mai pus pe nimeni de pază la digul
dintre mocirlă şi stele
dintre urât şi urât

Cum îşi aşteaptă femeia
iubitul din războaie,
te-am aşteptat în toate trenurile vieţii mele -
în soare, în ploaie,
până m-am destrămat...
Însă tu n-ai mai găsit semnul, aleea
(Nici adevărul nu-i adevărat),
dramul de drum
pe care-apucând să dai de timpu-ntâlnirii.
Ca strigoii mitologicei Asirii,
îi fi călătorind şi-acum
prin cine ştie ce năpraznice ierni ori toamne,
prin cine ştie ce vraişte, ce vreme, ce putred
ce taină.
Trezeşte-te, Doamne,
să n-ajungi în ţară străină!

Tibrul curge în eternitatea Romei
Era întuneric peste tot
Cetatea-i o scuipătoare
împodobită cu ţeste
Noaptea ninge şi dănţuie

N-am nevoie de o sută de oameni
Ci de-un om
Şi mi-ajunge
Mie căruia dragostea nu i-a ajuns niciodată

O! Dacă aş avea o sută de oameni
O! Dacă aş avea o mie de oameni
şi încă nu mi-ar ajunge

Cât mi-i de sete...
Cât mi-i de dragoste...

disputa zeilor cu insolenţa şi cu electricitatea
e teribilă
morţii vor amesteca ziua şi noaptea
într-o aceeaşi uitare, într-un
acelaşi noroi
şi alte legende vor continua despărţirea

Un neam a fost dat la câini
şi chiar nimeni să nu plătească?

Îmi târam aripa
ca un cal de păpădie...

aş vrea să mă prefac în piatră

un misticism, un narcisism
agonizant ca pustiul

- nu în strigoi...
Se aprinseseră luminile
în toate
odăile poeziei

Morţii

Suntem câmpul pe care-l plouă ploile.
Suntem iarba pe care-o pasc oile
şi lumina pe care-o dă soarele
Suntem izvoarele

Suntem viitorul şi rădăcinile
şi somnul în care intră grădinile
şi ochii şi urechile şi mierea şi laptele.
Suntem faptele.

Suntem armele care nu ruginesc,
sângele-adânc şi munţii când cresc
şi fântâna şi rugăciunile;
Suntem genunile.

Suntem cei ce nu uită şi-aşteaptă.
Prispa cu dragoste şi plânsul în şoaptă
Şi toate-ntrebările
Suntem mustrările.

Ion Caraion

Ion Caraion s-a născut la 10 Mai 1923 în comuna Ruşavăţ (azi Vipereşti), jud. Buzău; numele de acasă: Stelian Diaconescu, fiul lui Mihai şi al Eleonorei;

- absolvent al liceului "Bogdan Petriceicu Haşdeu" din Buzău;

- absolvent al Facultăţii de Litere şi Filosofie din Bucureşti;

- şi-a făcut debutul în "Curentul literar" (1941);

- redactor la ziarul "Timpul" (1942-1943), "Ecoul" (1943-1944), la revista "Lumea" (1945-1946), consilier la Editura "Cartea românească" (1948-1949), redactor la revista "Ramuri" (1946-1965), la "Gazeta literară" (1968-1969), la "România literară" (1969-1971);

- în 1947 editează, împreună cu Virgil Ierunca, revista în cinci limbi, "Agora";

- între 1950-1955 este condamnat la 4 ani de închisoare, lucrează într-o serie de lagăre de muncă forţată la Canal; capăt de acuzare: trimisese versuri în străinătate, versuri care s-au tipărit în Spania şi Franţa;

- în martie 1958 este arestat a doua oară, având drept capete de acuzare: trădare de patrie, spionaj, defăimarea culturii socialiste şi uneltire împotriva orânduirii legale de stat etc.;

- este condamnat la moarte, pedeapsă comutată prin recurs, la muncă silnică pe viaţă; în drept, este acuzat că a întocmit liste de scriitori români ce urmau să fie ajutaţi de Occident, ceea ce constituia, după legislaţia socialistă, un act de spionaj; a scris poezii pentru sertar, poezii "duşmănoase", concepute la Canal, pe care le-a dactilografiat viitoarea sa soţie, Valentina; motiv pentru care a fost condamnată şi dânsa la 9 ani de închisoare;

- a purtat discuţii, la fel de "duşmănoase" cu scriitori (printre care cu Emil Manu, la care a şi locuit);

- a difuzat cărţi interzise în România, printre care, Antologia poeziei româneşti din exil, întocmită de Vintilă Horia;

- a ţinut legături subversive cu exilul românesc etc.;

- a executat pedepsele la închisorile Malmaison, Jilava, Gherla, Aiud, la minele de plumb din Cavnic şi Baia Sprie (unde s-a îmbolnăvit de hepatită, evoluând în ciroză);

- la Aiud i s-a propus să scrie un articol acuzator la adresa lui Virgil Ierunca, cu promisiunea de a-l elibera cu patru luni mai devreme; a refuzat şi a mai stat un an de zile la Aiud;

- condamnările sale sunt cuprinse în sentinţele penale nr. 201/1 febr. 1951, nr. 28/ 12 febr. 1959 ale Tribunalului Militar Bucureşti;

- a doua arestare: între Martie 1958- Aprilie 1964; soţia sa a fost închisă între Iulie 1958-18 Sept. 1963;

- în 1981, familia Caraion (Ion Caraion, Valentina Caraion şi fiica lor, Marta) primeşte azil politic în Elveţia (Lausanne);

- boala i se declanşează la 9 Mai 1985 şi încetează din viaţă la Lausanne, în 21 Iulie 1986. Este înmormântat la Lausanne.

Volume de versuri: "Panopticum" (1943), "Omul profilat pe cer" (1945), "Cântece negre" (1947), "Eseu" (1966), "Dimineaţa nimănui" (1967), "Cârtiţa şi aproapele" (1970) etc.