Data publicării pe site: 13.02.2008
POEȚI DUPĂ GRATII - vol. II
VASILE VOICULESCU
Neagra labă
A ridicat păcatul neagra-i labă
O-nmoaie-n scârna aurului greu
Și-o-ntinde scribilor să scrie-n grabă
Ocări asupra lumii Tale, Doamne-al meu.
Tu verb al slavei, cât sunt de pigmeu,
Ferește-mă să nu mă fac tarabă
Și-n orice poezie, cât de slabă
Să-nchid un tainic strop de Dumnezeu.
Doamne
În vârful copacului tău sunt o floare...
Pe cea mai înaltă ramură a lumii
Mă legăn în talazul de azur și soare
Slavă Ție că n-am rămas în temnița humii,
Ci slobodă, spre cer, înfloritoare
Inima mea nu mai întârzie:
Zbucnește afară în limpezi petale
Să lege rod trainic, bob de poezie
Hrană zburătoarelor împărăției Tale.
Petala mi-e cu aripa rudă
Miresme, cântec gata s-audă.
Zâmbesc sub luceafăr visările-mi grele,
Beau apele lumii, se umflă în ele
Păunii nopții cu cozile-n stele.
... Scuturați-mă vânturi mlădii ori haine,
Singură moartea e dincolo de fire
Prăpastie cu adânc de fericire.
Furtuna extazului mă va urca, poate,
Peste vămile și stavilele toate,
Într-o pală de parfum, Doamne, până la Tine.
Cerul arunce-mi înapoi jos, ruina,
Pururea mărire Ție:
Floarea căzută din împărăție
A văzut Cerul și Ți-a sărutat lumina.
1951, marți, 5 Iunie, București
Crucea-remediu
Cu ce să-mi vindec, Doamne, al îndoielii ulcer?
Mi-s voile și gândul zădarnică-alifie,
Balsamul rugăciunii n-ajunge-n carne vie
Și n-a fost leac pe lume, ori plastur să nu-l cer!
Mi-ai rămas Tu singur, Tu, cel făr-de prihană,
Împunsule în coastă, bătutule în cuie,
Tu știi ce-i chinul: ia-mă, pe Crucea Ta mă suie,
Cu duhul Crucii Tale să ardă crunta-mi rană.
1954 Septembrie 14, Ziua Crucii, București
Nebiruita armă
În van luptam cu sabia mea slabă,
Mă răpunea dușmanu ne-mpăcat,
Când te-am chemat în ajutor și-n grabă
Nebiruita-Ți armă Tu mi-ai dat.
Pot tăbărî de-acum asupră-mi zbirii
Lăsându-mi Doamne, cuget pur de prunc
Mi-ai prins în mână praștia iubirii
Ca un vrășmaș cu inima s-arunc.
1954 luni, 10 Mai, București
Povara
Doamne, m-am plâns că viața mi-e cumplit de grea,
Te-am rugat să mi-o iei... n-ai vrut să mă asculți...
Mi-ai spus atât: să nu mai fie numai a mea,
S-o-mpart cu alții, cu cât mai mulți...
Am pornit atunci să-mi arunc: unora haina,
Altora pita, sandalele, banii;
Am colindat lumea, m-am despuiat, mi-am pierdut anii...
Tot mai copleșitoare mi se făcea povara și taina...
Din nou m-am întors și m-am jăluit:
Doamne, sarcina iată sporește...
Abia mai pot, privește, sunt strivit...
"Nu mai da tu!" m-ai sfătuit
Atunci, ce să fac? "Tu de-acum, primește!"
Și-am început să iau... de la unii sfat,
De la alții, necaz ori durere
Am primit tot ce mi s-a dat;
Câțiva hulă și ură mi-au aruncat
Mulți cu lăcrimile lor m-au încărcat,
Am împărțit cu mulți deznădejdi, răni, suspine,
Mi-au dăruit atâta chin,
Atâta chin mi-au dăruit, cât mă mir c-a încăput în mine
Rar de la cineva o lumină, și mai rar o tăcere...
Toți în căușul sufletului mi-au turnat
Numai zbătăi, rușini și sfâșiere...
Doamne, darul a crescut mereu, nemăsurat:
- un munte de obidă și nemângâiere -
Nu mă-ndur din inimă să mi-l smulg,
E al meu, l-am cules, milă de la ei și gând de la Tine
Fără niciun păs ori grijă de mine;
Ca să-l duc, mi-ai hărăzit atâta putere
Că de-atunci povara mea n-o mai simt nici cât un fulg...
Vineri, 22 Iulie 1955, București
Cerșetorul
Cunosc demult o blândă țară veche:
Se-nvecina cu basmul și balada
Avea mai gingaș sufletul ca nada,
Iar inima mai pură ca zăpada,
Și milostivă fără de pereche.
Ca să-ți încerce multa bunătate,
O, țara mea, mâncată de jivine,
Pe drumurile-ți albe-n triste sate,
Cu traista de cerșetor în spate,
Azi iar colindă Dumnezeu prin tine.
1956, joi 4 Octombrie, București
Cumpăna Judecății de Apoi
Cine-a scornit că la Judecata cea mare
Aducând balanța drept argument
Tu ne vei drămui pe cântare
Ca un casap mânios de pagubă, care
Scoate cărnurile vitelor ca la un faliment?
Doamne, eu știu cumpăna ce vom înfrunta;
Când toate ascunzișurile-or fi-n zadar
Ea se va ivi în lumina cea fără de hotar
Atârnată de-o lacrimă, de-un dor hoinar:
Ea ne-a fost leagăn, ea ne va fi cântar...
Doamne, cumpăna este inima Ta.
1957, duminică 7 Aprilie, București
Numele Tău
Iisuse, numele Tău, dulce jar,
Cu buzele-i spun în zadar,
Tot rece rămân, tot făr-de har,
În minte-l aduc, dar curând
Îl scap iar; putredul gând
Se rupe ca firul plăpând.
Doamne, acum mă căznesc
Numele Tău împărătesc
Cu inima mea să-l rostesc.
Statornicește-l Iisuse în ea,
Să arză acolo până la moartea mea.
Cei ce Te caută
Cei ce Te caută pentru adunarea multă
Cu glasurile tari și pline
Ajung de ei înșiși de-s-ascultă
Și uită, Doamne, de Tine.
Inima mea se trage-n pustii,
Glasul îngerilor să-l asculte
Ca laudele ei să fie mute
Numai Tu, Doamne, să le știi.
Sonetul 2
Iubirea mea e trează ca un priveghi de arme,
Un lung ajun de luptă eroic încordat;
Nimic nu lâncezește în mine, cum nu doarme
Țintitul arc, în sine vibrând, dar nemișcat.
Aștept ceva, de-un farmec mai sus ca o izbândă
Nu bruta-ncoronare a sângelui aprins;
Dincolo de plăcere, pândesc altă dobândă
Slăvita-mpreunare de genii fără-nvins...
Râvnesc ne-nfăptuitul vis al desăvârșirii;
Ca-nalta-ți frumusețe să nu fie-o nălucă
Cu clipa-n zbor venită, cu alta să se ducă
Voi sparge-ntârziatul decret de lut al firii;
Ca ea să dăinuiască de-a pururi roditoare,
Îi altoiesc din mine puterea gânditoare.
Vineri, 3 Decembrie 1954
Sonetul 87
Când n-o mai fi nici urmă din noi în amintiri,
Cu spaimă dezgropa-vor dintre hârțoage roase
Un alb colos de versuri mai tari ca niște oase
Scheletul uriașei, tristei noastre iubiri.
De-a pururi ard în ele, din focul cel etern
Ca-n măduva de stâncă, titanicele febre
Un osuar de patimi, năpraznice vertebre
C-un cap s-atingă cerul, cu celălalt în infern...
Și-or întreba ce-arhanghel s-a prăbușit din zbor
Și-a-nsămânțat țărâna cu marea-i fulgerare?
Slăvitelor fărâme clădi-le-vor altare
Popoare-ntregi, cu fruntea sub frumusețea lor;
Ci-atât prinos de glorii asupra lor vărsat
Nu va-mplini statura iubirii ce-au purtat.
Paștele, 1958
Sonetul 89
Îmi scânteiează-n mână azi iarăși stinsa pană
Și-mi bate-n ea tot gândul, asemeni unui puls...
În inimă de-a dreptul o-nmoi: păstrez o rană
De unde nicio forță săgeata nu mi-a smuls.
Îți scriu: și dintr-o dată mă năvălește-o lume:
Ca-n bobul pur de rouă, în orice strop de vers,
Din care înflorește strălucitoru-ți nume
Se-nghesuie să intre întregul univers.
Din când în când, în zboru-i dezvăluind secretul
Condeiul se izbește în țărmuri de hârtie...
... Și s-a oprit din zbucium c-un freamăt de mândrie
"Ah, cine vrea să-i poarte cât mai curând sonetul"
Frumoasă, tăinuită în straie de solie
Durerea mea aleargă să-ți aducă bucurie...
Duminică și luni, 20-21 Iulie 1958
Pe decindea Dunării
Pe decindea Dunării, la vale
Printre triste miriști cu ciulini,
Trece-n baltă, legănat agale,
Un chervan cu coviltir de rogojini.
În tot câmpul niciun fir nu-i verde,
Mișcă vântul albe colilii,
Drumul lung în zări pustii se pierde
Sub un cer de mari melancolii.
Boii moi se lasă pe tânjeală,
Grebenele roase-i dor,
Osiile gem cu-ncetineală
Și slomnesc un fel de doină-a lor.
Omul stă cu capul gol și mână,
Înfundat în maldărul din car;
Și-ațipit cu jordia în mână,
Se tot duce, drum fără hotar.
Cât un urs, întins el dormitează
Peste sarica din patru piei de oi,
Numai ghioaga aprigă-l veghează,
Ghintuită cu alămuri noi.
Când deschide ochii, vulturește,
Peste roata zărilor năprui,
Inima-i se umple-n piept și-i crește,
Parcă șesul tot, ar fi moșia lui.
"Foaie verde, firul peliniții"...
Cântă cărăușul cătinel
Și, treziți, cu el odată cântă sciții
Ce-au trecut cândva prin stepă, ca și el!
Întâia dragoste
Cu ce adânc să te măsor? De unde
Atâta înălțime să Te-ating?
Mă urc în cer și cerurile-s scunde,
M-afund în mări, amare funduri ling.
Bat pân-ce fruntea de-ntrebări îmi crapă
Cer, se-ntorc goale aprigile-mi rugi
Cât îmi rămân în mâini noroi și apă...
Ca un vampir tot sufletul îmi sugi.
Mi-e dor de Tine, Doamne, ca de-o fată,
Întâia dragoste... Cât am iubit!
Dar într-o zi s-a mâniat deodată,
Făr-un cuvânt, de-atunci m-a părăsit.
Un fir din taina-i nu mai străbătu
Și mă întreb de n-ai fost, Doamne, Tu.
1950, Mai, București
Nu din spaimă
Nu din spaimă pentru pedepsire
Cu vecia negrului tartar,
Ci din dragoste, din râvnă și uimire
Pentru Bunătatea-ți fără-mpotrivire
Pentru Frumusețea Ta făr-de hotar
Cad cu nălțătoare umilire.
Că nu scârbele durerii și necazul
M-au predat în mâna Ta, supus:
Bucuria Ta mi-a spart zăgazul
Vieții mele strâmte și extazul
Admirației, mi-au îndoit grumazul
Pe-un talaz de fericire Ție m-au adus.
1954 Aprilie 7, București
Autoportret romantic
(La 67 de ani)
Mi-am făurit o bătrânețe bravă.
Cu părul alb ca faldul unui steag,
Cu crângul bărbii țărcuind șirag,
Un chip uscat de pajiște firavă.
În pieptul liber, bântuită navă
De al talazurilor vălmășag,
Port încă sus, ci tot mai lângă prag,
O inimă răcită, dar de lavă.
Visez mereu, căci visul mi-e trezie.
Din lene mi-am făcut amică vie
Cu ea țin sfat când gânduri mii, mă trag...
Nu mai întreb ce vremuri bat afară;
Privesc în mine, pulberea de seară
Și coborând lăuntrica mea scară,
Mă sprijin în condei, ca în toiag.
1951, duminică 11 Noiembrie, București, Cișmigiu
Vasile Voiculescu - Poetul îngerilor
Ce s-ar putea spune într-un spațiu atât de limitat, despre uriașa personalitate a scriitorului de geniu și doctorului fără de arginți, despre martirul Vasile Voiculescu?
S-a născut în comuna Pârscov, județul Buzău, pe 13 Octombrie 1884, din părinți creștini ortodocși. Traiectoria întregii sale vieți a fost marcată de educația religioasă primită în familie.
Absolvent al Facultății de Medicină din București, în 1910, Vasile Voiculescu va profesa cu abnegație medicina, participând în paralel la viața culturală a țării, ca scriitor și redactor radio.
Primul volum de versuri, intitulat simplu "Poezii", i se tipărește în anul 1916. Urmează volumele: Din țara zimbrului - 1918, Pârgă - 1921, Poeme cu îngeri - 1927, Destin - 1933, Urcuș - 1937, Întrezăriri - 1939.
I se acordă premiul național de poezie în anul 1941, iar în anul 1944, Editura Fundațiilor îi publică volumul "Poezii" în ediția definitivă. A fost un colaborator fervent al revistsei "Gândirea", prețuit de directorul acesteia, Nichifor Crainic, care îi închină un număr omagial la împlinirea vârstei de 60 de ani.
Din 1946, după moartea soției și până în anul arestării, (4 August 1958) se dedică cu toată ființa, scrisului. Erau anii "Rugului Aprins", fără de care nici biografia, nici opera târzie a poetului, n-ar putea fi înțelese.
Pentru Vasile Voiculescu, Rugul Aprins a însemnat ucenicia trăirii isihaste, pregătirea pentru martirajul care avea să-i încunune existența, cum afirmă prof. Zoe Dumitrescu Bușulenga.
Vasile Voiculescu a lipsit complet din peisajul literaturii noatre între anii 1948-1964, ceea ce a dus la un fenomen greu de recuperat, un hiatus în literatura română, deși aceasta a fost perioada cea mai prolifică a autorului. "Ultimele sonete închipuite ale lui Shakespeare în traducere imaginară", "Nuvelele fantastice", romanul "Zahei Orbul", sunt elaborate acum. Asceza din anii prigoanei comuniste, puterea de-a refuza colaborarea, l-au ridicat pe înălțimi numai de el cunoscute în aerul pur și tare al celor capabili de jertfire. Cred că Voiculescu și-a răbdat martiriul conștient că și l-a provocat. Recunoaște norii noii prigoane ce venise pentru creștini și, ca un alt Christ, acceptă Crucea mântuitoare. Dacă frica omenească le-a aplecat prea multora grumazul, cineva trebuia să salveze onoarea breslei scriitoricești. El a fost alesul și poate pentru că Dumnezeu l-a iubit cel mai mult, i-a pus pe umeri Crucea cea mai grea. A acceptat-o fără răzvrătire:
Chip al infinitului răstignit în noi,
Punem slabele noastre brațe peste-ale Tale;
Pironește-mi-le de aripile-Ți triumfale
Să mă înalți cu Tine din lăuntricul gunoi.
A fost arestat la 4 August 1958. Securiștii, cu ocazia percheziției pe care au făcut-o, au ridicat toate manuscrisele găsite în casa poetului. A fost condamnat la 5 ani închisoare, în cadrul lotului "Rugul aprins", împreună cu ieroschimonahul Daniil (scriitorul și ziaristul Sandu Tudor - mort în detenție), preotul profesor universitar Dumitru Stăniloaie, arhimandriții Sofian Boghin, Roman Braga, Benedict Ghiuș, ieromonahii Arsenie Papacioc și Adrian Făgețeanu.
Supus de multe ori unui regim sever de anchetă, dezbrăcat, flămând, fără niciun fel de asistență medicală - cum declară un fost deținut politic care a stat împreună cu marele poet - contractase tuberculoză pulmonară și ajunsese la 42 de kilograme.
La cei 74 de ani, cât avea la data arestării, era greu de crezut că va supraviețui durității anchetelor și cumplitului regim penitenciar. După patru ani de temniță grea este eliberat, dar boala contractată în închisoare îi determină moartea, la 26 Aprilie 1963.
Capodoperele voiculesciene rămase în manuscris văd lumina tiparului numai după moartea sa, prin grija iubitorului său fiu Ionică Voiculescu, cel care a recuperat manuscrisele de la Securitate.
Toți cei care l-au cunoscut, medici sau pacienți, scriitori sau foști deținuți politici cu care a împărțit regimul aspru al detenției la Jilava și Aiud, toți îl descriu în același mod: un om modest, blând, tăcut, cu privirea ageră și fruntea înaltă, cu înfățișare de sfânt bizantin, gata totdeauna să sară în ajutorul celui în nevoie, înainte chiar de a i se solicita sprijinul.
Despre opera voiculesciană s-a scris mult, zeci de volume, încercând să i se descifreze tainele creației.
Un singur citat din Părintele Stăniloaie: "Am observat la poet o mare modestie, o fugă de exprimări și o demnitate care nu căuta să se impună, evitând politica și controversele, vorbirea de sine. Sunt un mare admirator al poeziei și prozei lui. Socotesc că poezia lui Vasile Voiculescu este cea mai substanțială și mai originală poezie românească după aceea a lui Eminescu, deoarece exprimă, în comparație cu orice altă poezie românească, un sentiment de taină a realității, propriu poporului român, precum proza lui desfășoară mai pe larg acest sentiment. Avem în această operă o marcă românească de mare autenticitate, fără să fie o declarație naționalistă superficială".
Selectarea poeziilor și nota biografică, de Sabina Mădăuță.
[ sus ] [ inainte ]
|
