Data publicării pe site: 03.12.2007



POEŢI DUPĂ GRATII

EMANOIL PARASCHIVAŞ

L-am găsit

Din zori frământ poteci cătând Condorul
cu aripa de vis şi infinit.
Ascuns în fund de mări sau în zenit
sau... cine I-a zărit, oare, conturul?

Am întrebat şi frunţi şi spete late.
Şi primăveri şi cel în ani bogat.
Pe însuşi Zarathustra l-am rugat.
Niciunul n-a ştiut să mi-l arate.

Îl vreau întreg şi să-L privesc în faţă.
De pragul Său să-mi scapăr întrebarea
şi-apoi s-o sfarm cum sfarmă roca marea,
să-L fac stăpân şi cârjă şi povaţă.

Şi-am lăcrimat făcându-mi vrerea rugă.
Lăsând umil negarea în Iordan,
descoperii Condorul fără an'
ascuns în mine, firava Lui slugă.

Resemnare

Mă doare gândul crud
ce stă să mă sfâşie
că visul meu, azi nud,
e vis doar la beţie.

Zvârlit de un talaz
mai aprig ca al mării,
mă-ncrâncen să fac haz
în pragul disperării.

Cândva de-mi stau în drum
oprelişti temerare,
din stâncă făceam scrum
şi îmi făceam cărare.

Acum nu ştiu să vreau;
dar nici nu ştiu a cere.
Încep încet să-mi beau
paharul plin cu fiere.

Ruga

Cu voia Ta, văzut-am ziua în beznă.
Şi tot în ea am buchisit hrisoava
cu moliciuni piezişe ca otrava
ce'n  fum ţi-aşterne stelele la gleznă.

Şi lesne i-am deprins mai toată slova
zidită parcă-anume pentru mine.
Nici tainiţele ei nu-mi sunt străine;
şi câţi ştiubei scăldatu-i-au vorova.

Venit-a vremea să-mi măsor şi fruntea.
Vroind să ştiu cât e de-adâncă marea,
luai valu-n piept purtat cu lumânarea
negaţiei ce zilnic mi-a fost puntea.

În faţa mea se frânse valu-n lături,
făcându-mi calea numai sărbătoare.
O, eram orb. Şi celui care moare
îi feri din drum, dar nu i te alături.

Şi m-ai lăsat să cred că-s rupt din astre.
Şi tot Tu-ai vrut să-i spun beznei, lumină.
Şi-acum mă cerţi că firava-mi tulpină
e-nfiptă-n rău şi-I râde vrerii Voastre.

Ţi-am răsfoit bucoava până-n scoarţă
şi n-o pricep, că-s slovele-ncâlcite,
ca jocul cu cuvintele-ncrucite
ce nu le ştiu şi nimeni nu mă-nvaţă.

De vină-s eu, că n-am virtute
sau Tu că Te ascunzi mereu?
Mă zvârcolesc, dar tot mai greu
mă strâng în cleşti lacăte mute.

Te-ndură, dar, Liman de vise
de cel mai mic dintre pitici.
Şi negura să mi-o despici,
să văd în sus prin porţi deschise!

Scăpat de robie

Sub clopotul cu stele am poposit,
aseară, să-mi netezesc
răbdarea
pe gresia tăcerii.

Aveam s-aştept duşmanul suirilor
spre Cruce, cu praştia
lui David
şi scutul tinereţii.

N-am învăţat tot drumul tăcerilor
pe buchii, când trăsnetul
pierzării
s-a năpustit spre mine.

Scutierii mei, de frică, au aruncat
făclia ce lumina
arena
şi s-au pierdut în noapte.

M-a prins avan duşmanul şi m-a târât
de şaua buiestrului
năpraznic,
prin ghimpii întinării...

Un nor ursuz ce-şi aprindea luleaua
şi bombănea pământul
şi luna,
a aruncat chibritul;

şi micul jar l-a luminat o clipă
pe cel ce mă răpuse.
Era hâd
şi-avea ochi de tăciune.

N-am stat s-admir statura lui uriaşă,
nici zaua-i oţelită,
ci soare
de pământ, l-am prăştiat.

Sunt iar stăpân pe zori şi apa vie
şi mă avânt să legăn
coroană
din cerul ne-ntinării.

Rugăciune

Iubind nespus, m-ai dăltuit ca Tine
şi m-ai pitit în lut ca să-mi dai form'.
În lacul fără ţărm m-ai pus să dorm,
făcându-mi pat din cedru şi hermine.

Trezitu-m-am în rânjet de balaur
ce-mi frânse vraja şi sceptru' de-un ciot.
Am plâns amar sau fost-am chiot tot
când pragul frânt mă-ncununa cu laur?

Din nou voievod, cu vreri şi fruntea clară,
înscăunat pe-un pumn de soare-n zbor,
la glezna Ta voind să mă cobor,
Mamona mă răpuse-a doua oară.

Din ce-i clădit? Ce mădular de stâncă
l-a zămislit atâta de cumplit?
De câte ori în lanţ m-am răzvrătit,
m-a prăvălit în bezna mai adâncă.

Ah, de-aş putea să-mi rup cătuşa-n două
şi rana să mi-o leg cu mila Ta.
Genunchii să mi-i plec pe Golgota,
să-ţi cânt psaltiri cu ochii plini de rouă.

Dar sunt schilav şi spada mi-e rugină.
Doar fruntea-mi jar mai licăre în noapte.
O, Părinte! Prinde-Ţi mila-n fapte
şi frânge Tu năpraznica neghină!

Masa din urmă

Gătatu-s-a masă de nuntă aleasă,
cu stele de ceară
şi staroste, seară
ce-mbie pe mire la blândă mireasă.

Şi lacrima-n straie cu licăr fierbinte
e soră de mână.
Şi tulnicul sună,
ca vornic tristeţe s-o poarne-nainte;

În inimi de uliţi, la vămi, la răscruce,
s-adaste alaiul
ce-n nuntă cu craiul
ocolul din urmă prinos l-o aduce.

Din poartă rădvanul, gătit sărbătoare,
spre casa de umbră
cu pajura sumbră,
porneşte la vale, agale, agale de doare.

De ce am cutezat?

Când fruntea mi-a mijit din întuneric
şi m-am desprins de câmpul fără cute
miraje noi au prins să mă sărute,
făcând aievea dorul meu himeric.

C-un vârf de plumb şi-un pergament subţire
frângând pământul, mi l-am făcut regat.
De ce oare-am cutezat şi Te-am rugat
să frâng zăgaz, să caut peste fire?

Sau dorul meu mânat de bici fierbinte
m-a tot împins să dau de-al sferei capăt...?
Am obosit! Şi cum aş vrea să capăt
răgaz, sau cel puţin, răspuns cuminte:

De unde vin şi unde mă voi duce?
Am fost şi ieri şi mâine fi-voi iară?
Vin să rodesc ca bobul de secară
sau să hrănesc suirile pe cruce?

Dar cine poate legea să întoarne
şi taina ei oglindă să mi-o facă,
tenebrele-mi de lut să le desfacă
şi-un strop de infinit în piept să-mi toarne?

"De vrei să ştii ce-i dincolo de tine
şi fruntea să-ţi redea râvnita pace,
dezleagă-ţi şoimul prins în carapace",
grăit-a dârz nimicu-ascuns în mine.

Ce târg pieziş îmi ţese răzvrătirea
şi ce hain un muc de stea-mi surâde.
Amar popas când fruntea-ţi pare gâde
şi cerul tău nu-l prinde amintirea.

Galben de Soare

Hei, strânge nori cu calul fără nume!
Cutezi să-nfrunţi pădurea
unde şi-au frânt securea
vlăstari de zei pe armăsari în spume?

Sărman nebun, cu scutul crin de apă.
Blestemul vrei să-mprăştii
dând plumbi prin furci de praştii
şi zboru-n slăvi cu tine vrei să-nceapă?

Zâmbind senin, mi-am prins în pumni norocul
şi doru-n cingătoare.
"Pe Galbenul Soare,
ce zboară şoim, să-l ştiu, mi-e azi sorocul".

Pe-un pisc cărunt, unde-s şolduni condorii
la bolta azurie,
năluca aurie
s-a strâns din zbor în freamătul pădurii.

Zăritu-i-am în fulger de lumină
coama-i de vis străluce,
şoptind: "De nu s-ar duce"
am chiuit, uitând că sunt de tină.

Şi roibul meu simţi că vrerea-mi toată
e strânsă-n fier de scară.
Spre visul meu de pară
se-ncrâncenă, părând că e săgeată.

Făcut-am calea parcă jumătate,
când fugul din poveste,
făcând amnar din creste,
se-nviforă spre tainica-i cetate.

O, trup plăpând! Splendoarea-i năzdrăvană
ce oglindeşte raiul,
putea-va oare graiul
s-o toarcă fir în palidă icoană?

Cu păru-n vânt, frângând dârlogu-n palmă,
mi-am ispitit talanul...
se stinse uraganul?
Spurcatu-m-am c-o aprigă sudalmă.

Roibul de rând ce-mi legăna armura
sosea norul din urmă.
Cum? Mi-a fost visul turmă?
Cu fierea-n piept am repezit custura.

Răpus de fier, mi-a-ngenuncheat fugarul
Amar privind în zare.
Hei, Galbene de Soare!
Eşti firav tu sau eu îmi sunt tâlharul?

Emanoil Gh. Paraschivaş

[ inapoi ]  [ sus ]  [ inainte ]