Data publicării pe site: 03.12.2007



POEŢI DUPĂ GRATII

ANDREI CIURUNGA

Penitenciarul Brăila
1945
Poem din închisoare

Ne tăvălim de nu ştiu câte nopţi
pe rogojini murdare şi pe scânduri,
mai treji în amintire şi mai copţi
pentru revolta care fierbe-n gânduri.

Simţim în gură gust de vis amar,
urlăm ca lupii între patru muchii,
am vrut să biruim văzduhul - dar
ne-au biruit, în închisori, păduchii.

Păienjenişul prins pe la pereţi
se clatină când se deschide uşa.
De ne-ar fi dat pământul mii de vieţi
tot n-ar fi fost sătulă azi cătuşa.

Muşcăm cu foame de trei ori pe zi
din pâinea asta neagră şi cleioasă,
sorbim ţigările cu sete - şi
strivim în piepturi dorul pentru-acasă.

Vreo trei prieteni joacă la noroc
când îi sugrumă uneori pereţii.
Un frate pune fluierul de soc
să plângă darnic pentru toţi băieţii.

Câţiva, mai tineri, râd nedumeriţi
dar feţele li-s supte ca lămâia.
Biciuştele cu care-au fost plesniţi
îi ard pe lângă pântece ca râia.

De nu ştiu câte nopţi ne tăvălim
cu răzvrătirea la picioare - slugă,
şi plini de toate câte le râvnim
îngenunchem fierbinte pentru rugă.

Ne pregătim de seceriş, visăm
să strângem mâine rodul din livadă
şi închirciţi sub pături, judecăm
ce capete vom porunci să cadă...

Poemele cumplitului canal
1950-1954
Canalul

Aici am ars şi-am sângerat cu anii
aici am rupt cu dinţii din ţărână
şi-aici ne-am cununat, cu bolovanii,
câte-un picior uitat sau câte-o mână.

Pe-aceste văi şi dealuri dobrogene
am dat cu veacuri înapoi lumina.
Amare bezne-am aşternut pe gene
şi le-am purtat în inimi rădăcina.

Aprinşi sub biciul vântului fierbinte;
bolnavi şi goi pe ger şi pe ninsoare,
am presărat cu mii de oseminte
meleagul dintre Dunăre şi Mare.

Trudind flămânzi de cântec şi de pâine
înjurături şi pumni ne-au fost răsplata.
Să facem drum vapoarelor de mâine,
am spintecat Dobrogea cu lopata.

Istoria, ce curge-acum întoarsă,
va ţine minte şi-ntre foi va strânge
acest cumplit Danubiu care varsă
pe trei guri apă şi pe-a patra, sânge.

Iar cântecele smulse din robie
vor ctitori, cu anii care vin,
în cărţile pe care le vom scrie,
o nouă Tristie la Pontul Euxin.

Marş forţat

Cei care-au trecut pe-aici
duc şi-n vis, pe sub pleoape,
ordinul cu şfichi de bici:
-"Ia pe cinci şi ţine-aproape!"

-Ia pe cinci! Să nu fim trei
în acelaşi rând, nici şase.
Paşii, ca de piatră, grei,
ard şi caută mătase.

-Ţine-aproape! Şirul lung
se deşiră fără vrere.
Muşchii nu ne mai ajung,
n-are sufletul putere.

Somnul nostru, izgonit
de pe paturi tari de scânduri,
de pistoale străjuit,
trece ritmic, rânduri-rânduri.

Boli cu rădăcini adânci
se proptesc în baionete,
unii ne trântim pe brânci,
alţii ardem ca de sete.

Numai foamea ce-o simţim
calcă-n pas cu noi alături,
de din zori, de când ieşim,
până iar intrăm sub pături.

Şi mărşăluim mereu
peste dealuri şi hârtoape,
sub îndemnul scurt şi greu:
-"Ia pe cinci şi ţine-aproape!"

Nu ne putem odihni

Noi nu ne putem odihni,
pe răni ne culcăm şi pe oase.
zadarnic cercăm a dormi
pe coastele rupte sau scoase.

Şi nu ne mai ştim aşeza
nicicum pe salteaua de paie,
de parcă urzici ar avea
şi pernele, parcă văpaie.

În spate ne taie un junghi,
nici dracul nu poate să-l scoată,
cuprinşi în acelaşi triunghi:
cazma, târnăcop şi lopată.

Noi nu ne putem odihni,
prin somn mai deschidem o uşă
şi intră sfioase pe-aici
neveste cu păr de cenuşă.

Copiii, în leagăn lăsaţi,
răsar cu ghiozdane-otrăvite.
călări pe mârţoage vin fraţi
vorbind de hambare golite.

Şi nu mai putem aţipi,
tot trupul e rană flămândă,
tot sufletul arde aci
Mereu hărţuit de osândă.

şi nu ne putem odihni...

Prietenie

Aici e totul negru şi sărac:
barăcile de lemn în care stăm
şi cerul surd spre care blestemăm,
lăsat pe sticla geamului opac.

E negru şi murdar, vărsat în blid,
un polonic de zeamă fără gust
şi sângele ce fierbe ca un must
când toamnele în trup ni se deschid.

E neagră apa strânsă din noroi
şi pâinea cu aluatul nedospit
şi-i negru tot pământul răvăşit,
purtat în piept de-al roabelor convoi.

Dar tu eşti albă! Albă ca un zbor
de mână de iubită care cheamă,
ca peste leagăn un surâs de mamă,
sau ca genunchii lunii pe covor.

Te văd cum vii, în iarna fără foc,
cu glasul cald, ţinându-mi loc de soră,
când ne striveşte fiecare oră
a timpului ce stăruie în loc.

Ades ai frânt în două pâinea ta
să-ţi fiu părtaş la cina cea de taină,
şi uneori te-ai dezbrăcat de haină
ca să-mi acoperi trupul gol cu ea.

Pe drumul lung şi greu de-am sângerat
şi răni adânci de-au înflorit în mine,
ţi-ai rupt cămaşa toată de pe tine
şi rănile trupeşti mi le-ai legat.

Când în credinţă mă simţeam învins
şi tulbure ca fundul de fântână,
întotdeauna mi-ai întins o mână
ce mi-a pândit căderea şi m-a prins.

Bogată ca un zumzet de albine
şi bună ca un înger nevăzut,
prietenie sfântă, îţi sărut
condurii care-au mers pe lângă mine.

Ţara mea de dincolo de ţară

Ţara mea de dincolo de ţară
cu privirea umedă de jind,
te-am purtat în mine, pribegind,
ca pe-o flacără ce arde pe comoară.

Încă din pruncia mea de aur
m-am simţit cu tine cununat,
dar te-a vrut al ei - şi te-a furat
nesătula poftă de balaur.

De-am strigat apoi că eşti a noastră
tânără, întreagă şi pe veci,
m-au închis între pereţii reci
şi mi-au pus zăbrele la fereastră.

Azvârlit în temniţa duşmană
gem adânc, însângerat sub fier
şi pun atunci câte-un crâmpei de cer
din seninul tău - bandaj pe rană.

Foamea când îmi cască noi abise,
vine câte-un pui de cozonac
ce-a crescut ca mine pe Bugeac
trupul să mi-l sature prin vise.

Ţara mea de dincolo de ape,
dacă şovăi în credinţa mea,
simt cum îmi trimiţi, vânjoşi să-mi stea,
toţi stejarii din Orhei, pe-aproape.

Când îmi dau târcoale bezne grele,
lilieci când se izbesc de grinzi,
numai tu prin noapte îmi aprinzi
policandrul Nistrului cu stele.

Zgribulit în hainele vărgate,
astăzi vântul iernii îl ascult.
Hora noastră a murit de mult,
frigul muşcă tălpile-ngheţate.

Dar pândesc la drum o primăvară
să întindem iar din prag în prag
hora mare sub acelaşi steag,
ţara mea de dincolo de ţară...

Liturghie

Anii noştri schingiuiţi,
anii crânceni te săpară,
cimitir de osândiţi
de la margine de ţară.

Ne-au adus din închisori
robi ai stepei dobrogene,
să împrăştiem pe flori
roua strânsă de sub gene.

Şi-am tăiat peste câmpii
drum cu trupurile noastre
valurilor cenuşii
ale Dunării albastre.

Azi dormim pe câte-un şir,
fără cruci, fără sicrie.
Pace ţie, cimitir
fără nicio liturghie.

Candelile nu ne ard,
nu bat clopote de rugă,
nu păzeşte niciun gard,
nimeni nu mai vrea să fugă.

Numai mieii, prin pustiu,
pasc din trupul, câteodată,
cine ştie-al cărui fiu,
cine ştie-al cărui tată.

Plouă stelele cu har,
luna ne trimite veghe,
iarba înveleşte iar
pieptul dezbrăcat de zeghe.

Mâine poate va veni
legea cumpenelor drepte.
Doamne, nu mai zăbovi,
morţii ştiu să se deştepte.

Anii noştri schingiuiţi
stau de strajă. Pace ţie,
cimitir de osândiţi
de la margine de glie!

Aici e toată ţara

Pe după ziduri negre adunată,
cum brazii şi-i adună codrul sur,
stă ţara noastră veşnică şi toată,
cu temniceri şi lanţuri împrejur.

Tot sângele care-a hrănit secara
s-a strâns aici, din cronici până azi,
şi arde-acum ca focul în obraz
când şerpii umilinţei muşcă ţara.

Aici sunt toate: doinele şi hora,
râsul de ieri şi scrâşnetul de-acum,
logodnica din poză, mama, sora,
şi carul tatei scârţâind pe drum.

Aici e toată harta ţării mele:
un Caraiman de doruri, nevăzut,
un Nistru care spumegă, vândut
şi-o Dunăre de lacrimi şi de stele.

Se rup din cartea vremii voievozii
cu mersul şui în straie de ocnaşi
şi-aşa cum trec, prin mărăcini şi bozii,
Istoria se clatină de paşi.

Aici e gura care cheamă plebea
să-şi afle răzvrătirilor sălaş,
de parcă glasul adormit la Ţebea
s-ar fi întors pe Câmpul de la Blaj.

Aici e neamul tot, ca un ciorchine
strivit sub teascul vremii, bob cu bob.
- Şi fierbe azi în taină mustul rob
să curgă slobod vinul ţării, mâine.

Pe un mandat poştal

Măicuţa mea, primeşte ca pe-un dar
aceşti arginţi, cu sunet de osândă.
puţini or fi, dar i-am plătit amar,
cu toată tinereţea mea flămândă.

Sângele cald pe care mi l-ai dat
l-am cheltuit ca pe-o nimica toată.
O bună parte, darnic, s-a vărsat
sub târnăcop, sub rangă, sub lopată.

Iar restul ţi-l trimit acum senin,
să-l dai pe pâine şi să-l plângi la masă
căci pentru mine mi-am oprit puţin
atâta cât să pot ajunge-acasă.

Daniil Sihastrul

Ajuns în vale, pe un râu în spume,
aşa cum scris-a pana de poet,
bătrânul Ştefan glăsui încet
către sihastrul ce-a fugit de lume:

- Când am simţit pe-al ţării trup, nepace
m-am răsucit la Putna în mormânt
şi-am răsturnat cinci veacuri de pămînt
de pe pieptarul meu, să vin încoace.

Au mă sminteşte ochiul ce se bate
sau nu-mi ajută mintea să dezleg?
Hotarul drept vi l-am lăsat întreg
şi aflu-acum Moldova, jumătate.

Vândut-aţi oare hoardelor de-afară,
în târgul vremii, una din moşii?
Eu nu cunosc pe lume avuţii
să-mi poată preţui un colţ de ţară.

Sau nu cumva pe platoşe oţelul
a ruginit prin sutele de ani,
de-au spart zăgazul vechii mei duşmani
şi-au slobozit din suliţe măcelul?

De ce nu bate ceasul de vecernii
în pieptul Putnei - clopot necuprins?
Au taci şi tu, bătrâne? Sau ţi-au stins
făclia vieţii, viscolele iernii?

Târziu abia, în noaptea de cărbune,
cu ochii grei de-atâta nepătruns,
s-a îndurat sihastrul cu răspuns:
- Măria Ta, eram în rugăciune.

Ci nu păstra în inimă sminteală,
că nu plăieşii şi-au ieşit din minţi
precupeţind Moldova pe arginţi,
cum le-ai adus în cuget bănuială.

Ei zac în lanţuri, lângă hăul mării,
şi trag în juguri puse de călăi.
Bicele însă nu le ţin ai tăi
şi mâna ce izbeşte nu-i a ţării.

Potop cumplit de neamuri fără cruce
se năpustesc acum spre crucea ta,
dar în zadar se-ncrâncenă sub ea
căci prea e sus - şi nu pot s-o apuce.

Măria Ta, înseninează-ţi faţa:
arcaşii n-au uitat să dea la semn,
ci doar aşteaptă marele îndemn
să rupă lanţul şi să ia sâneaţa.

Atunci vor arde ţestele duşmane
cu vâlvătăi de sânge şi de fum
şi nu va fi zăgaz pe niciun drum
să ne oprească iureşul, Ştefane!

Şi-ţi vom zidi biserică frumoasă
sub nesfârşitul cerului safir,
să intre neamul tot sub patrafir
ca să-l primeşti, cuminecat, acasă.



Jucării

Din cozi de târnăcoape şi lopeţi,
din fiare de cazmale ruginii
care-au săpat la temelii de vieţi,
fac osândiţii astăzi jucării.

Lemnul privit cu ură până ieri
a înflorit un zâmbet de ocnaş
pe faţa răvăşită de dureri,
în nerăbdarea care creşte-n paşi.

Unchiaşul cu mustaţa de porumb
priveşte lung căluţul de pe roţi
şi-o lacrimă se lasă ca de plumb
din amintirea dusă spre nepoţi.

Un tată cu privirea viorea
strânge la piept păpuşile pe rând.
o fi având şi el pe undeva
un înger de păpuşă, surâzând.

Iar într-un colţ, vecinul meu de pat
din brad ciopleşte-un paloş de oţel,
ca să reteze mâine, însetat,
un cap pe care-l ştie numai el.


Blestem pentru casa duşmanului

Noi, robii ieftini, cumpăraţi cu suta,
te-am ridicat din piatră şi nămol
şi-am smuls cu palma, spinii şi cucuta
să-ţi facem loc pe Bărăganul gol.

Betonul urii noastre fără nume
ţi l-am turnat întreg la temelii
şi fiecare zid al tău, anume
l-am tencuit cu sânge pe mistrii.

Am stat sub bici, pe brumă şi pe rouă,
meşteşugind cu var şi cu vopsea,
şi-am zugrăvit pe zare, casă nouă
în timp ce casa noastră putrezea.

Acum te-am isprăvit. Noi, cei cu truda,
nu mai avem ce căuta aici.
te mai privim din drum cu toată ciuda
şi ne întoarcem sub acelaşi bici.

Stăpânii tăi de mâine au să vie
cu pasul stâng orbecăind nomad,
dar nu le-aştern blestemul pe hârtie
ci-l scrijelesc pe uşa ta de brad:

Din zidurile tale să străbată
la miezul nopţii, gemete străvechi
şi duşmanii să vrea şi să nu poată
să-şi mai apese pumnii pe urechi.

În fiecare ceas să le răsară
din cei ucişi de ei, câte-un strigoi
şi clămpănind din oase, să le ceară
cu mâna-ntinsă, sângele-napoi.

Pentru atâţia morţi câţi nu cunoaşte
istoria, te blestem astăzi eu
să piară înainte de-a se naşte
toţi pruncii zămisliţi sub cortul tău.

Ca de suflarea fioroasei ciume
să fugă toţi de tine pe pustii,
şi să rămâi la margine de lume
cu hornul îngropat în bălării.

Aşa te blestem, casă ridicată
cu mâini de rob, din piatră şi nămol:
de vânturi şi de ploi împrăştiată,
să laşi în urmă Bărăganul gol.


Rugăciune pentru osândiţii căzuţi

Primeşte, Doamne, fumul rugăciunii
ce se înalţă tremurând în grai
şi urcă până sus, pe scara lunii,
spre scaunul pe care ştim că stai.

Îngenunchiaţi pe lanuri secerate,
rugămu-ne, stăpâne de apoi,
să-i vindeci cu azur şi bunătate
pe duşii prea devreme dintre noi.

Ei au plecat cu rănile deschise
de sub înalte maluri ce se rup,
cu visele din gând, făcute trup,
cu rănile din trup, făcute vise.

Şi până ieri i-am tot avut alături,
au stat aici, cu noi, pe vagoneţi,
au dat tribut aceloraşi lopeţi
şi-au ars de friguri sub aceleaşi pături.

La masa cu castroane uniforme
au luat şi dânşii ciorbele la  rând,
dar prăbuşiţi sub cizme şi sub norme,
s-au desfăcut de lanţuri mai curând.

Primeşte-i, Doamne, cum primeşti tămâia-
şi dacă-i culci în raiul Tău cu flori,
să pui, ca pe morminte, doi bujori
pe-obrajii storşi şi galbeni ca lămâia.

În ochii goi, plecaţi fără lumină,
sădeşte câte-un pui de viorea.
ei pot stropi toată grădina Ta
cu cât au plâns aici pe rogojină.

Şi gurilor care-au strigat în stradă
că vin blesteme mari peste norod,
mai caută-le, Doamne, prin livadă
câte-un cireş întârziat sub rod.

Flămânzi au lunecat spre cele sfinte
şi de ruşine poate nu ţi-au spus,
de-aceea Te rugăm să-i laşi, Părinte,
să bea din calea laptelui de sus.

Iar dacă n-ai cumva destulă pâine,
în loc de mămăligă, ai putea
să le împarţi la masă luna Ta
şi să zideşti o altă lună mâine.

Iar sfintelor căzute-n rugăciune:
mame, surori, logodnice, soţii,
poartă-le paşii către morţii vii
să le găsească gropile comune.

Şi dă-le tot alintul, toată mierea
din fagurii nescriselor scripturi-
izvoarele, pe frunte, din păduri,
şi din adânc, în suflete, puterea.

Îngenunchind pe lanuri secerate
sau la troiţe scunde de trifoi,
se roagă, Doamne, într-un glas cu noi
un neam întreg de frunţi însângerate.

Sărută rana ţării cu senin
şi miluieşte-i cu odihnă blândă
pe cei ce-au dus a crucilor osândă
şi dorm sub dâmburi fără cruci. Amin.

Andrei Ciurunga

[ inapoi ]  [ sus ]  [ inainte ]