Data publicării pe site: 03.12.2007



POEŢI DUPĂ GRATII

ION CONSTANTINESCU MĂRĂCINEANU

Flori de iarnă

Ca o pasăre bizară
printre ziduri, somnoroasă,
pânza ceţii-ntinde sfoară
jalea dorului de casă.

Noaptea lungă, grea, de iarnă,
plimbă gerul la fereastră
când morfeul stă s-aştearnă
liniştea-n celula noastră.

Îşi întinde-alene-o mreajă
peste pleoape zăvorâte,
ochii noştri stau de strajă
gândurilor risipite.

E târziu. În miez de noapte
chiar zăvodul nostru tace,
dorm şi ultimile şoapte
numai dorul nu-mi dă pace.

Gerul strânge-n cingătoare
trâmbele de nori şi ceaţă
şi-mi pictează-n geam o floare
cu surâs opac de gheaţă.

Zorile îneacă-n zare
noaptea albă şi posacă
ziua prin omăt răsare
în veşmânt de promoroacă.

În alai de sărbătoare
prin desişul nins de chidă
pe furiş un ciob de soare
şterge fruntea de obidă.

Certăreţe şi-agitate
vrăbiile-n stol prin ramuri
ciripesc de libertate,
zvonurile bat în geamuri.

Marea chiciurii se-ncinge
cu chimir de-nourare
prevestind că ne vor ninge
fulguiri de resemnare.

Croncănind peste ponoare
ciori în cârduri după pradă
joacă fulgii de ninsoare
ce încep din nou să cadă.

Flori de iarnă, fulgi, dantele,
cerne norul de cenuşă
peste doruri, vise, stele,
adormite în cătuşă.

Chiuind la săniuşuri
ţâncii lunecă la vale,
zurgălăii în urcuşuri
prin troieni retează cale.

Sus pe deal un bucium, care
tot oraşul îl cuprinde
a pornit cu-o ceată mare
pluguşorul să-l colinde.

Doar un pâlc de cuşme ninse
s-a oprit la noi în poartă
cu colinde-n gând aprinse
osândiţilor de soartă.

Fulgi de iarnă cerne-ntr-una
sita doldora de salbe,
noi pe frunte-am pus cununa
florilor de nufăr albe.
Închisoarea Botoşani, 31 Decembrie 1963

Scrisoare către Moş Crăciun

Prădat de cerurile-albastre
din an în an această zi petreci
sub bântuirea viscolelor reci
întroienit de visele sihastre.

O brad frumos, o falnic vis
cu cetini nevăzute
pe ramurile verzi ţi-am scris
colind din freamătele mute.

De-un pâlc de ani tânjesc mereu
spre dâra albă de lumină
să-mi vindece aleanul greu
ce zace-n neguri fără vină.

De câte ori cu chipul blând
şi ochii plânşi îndurerata mamă
pe prispa serii depănând
odorul prigonit îşi cheamă.

Că îngeraşul bucălat
cu-obrajii moi scăldaţi în floare
de câte ori n-a întrebat
"ne mai aduci tăticul oare?"

Noi nu trăim să ne alinte
colindele cu flori de iarnă
numai aducerile-aminte
încearcă-n vise să le cearnă

sperând că nopţile de hulă şi
viforniţe avane
pentru vecii se vor topi
în cubiloul zorilor umane.
Botoşani, 25 Decembrie 1963

Flămânzii
Omagiu ţăranilor din Bălăneşti Olt,
ucişi în timpul colectivizării

Sub norii grei cu trăznete de foc
ce-au zguduit şi datină şi rost
ţăranii supţi în zdrenţe şi cojoc
învinuiţi de negura ce-a fost
îngenunchiaţi de veacul costeliv
privesc buimaci cu gândul istovit
spre judele impus de colectiv
să judece norodul "răzvrătit".

Mărunt şi slab, un gârbov gospodar
încărunţit la cârma plugului
parcă simţind că satul stă pe jar,
se  ridică să-şi verse păsul lui:

"Din lutul dac şi sângele roman
s-a plămădit un aluat român
şi veac de veac în cuşmă şi suman
a străjuit tărâmul lui bătrân.
El suntem noi, păstori, clăcaşi, ţărani,
mânuitori de arc, secure, plug
şi sângerăm de două mii de ani
încovoiaţi de-oprelişte şi jug."

"Cu semnul jertfei, piatră de hotar,
şi pieptul scut, cu braţul buzdugan,
am târnosit altar după altar
pe oasele-ndrăzneţului duşman.
Au curs pe văi puhoaie de barbari,
noi am rămas pe ţancuri de genuni
când pribegind prin codrii milenari,
când fulgerând în iureş de furtuni."

"Descălecând cu voievozi pe plai
am frânt oştiri cu Mircea cel Bătrân,
am sângerat pe Neajlov cu Mihai,
La Podu'nalt Ştefan ne-a fost stăpân.
Am alungat Fanarul cu panduri
şi-n ţundra veche mocănească
cu-avântul marilor vulturi
durarăm Ţara Românească."

"Din moşi strămoşi noi tot iobagi am fost,
chiar şi Mihai ne-a strâns cu legământ,
de secole ţinurăm numai post
cerşind la domni dreptate şi pământ.
Cu brazde-adânci în glie şi pe frunţi
am frământat pământul roditor,
am despicat cărare printre munţi
cu turmele doinite spre izvor."

"Şi mulţi bătură pe la porţi
ca Horia cel frânt pe roata grea,
dar jalbele nefericitei sorţi
au înnoptat sub nori de vreme rea.
Unii ce-i drept, ajunseră răzeşi
prin zapisul sigiliului domnesc,
iar toţi ceilalţi, clăcaşi ori megieşi,
într-un oleab din vadul strămoşesc."

"Când Alexandru Cuza, domnitorul,
a împărţit iobagului moşii
şi-l ctitori atotstăpânitorul,
noi ne-am legat de sate şi de glii.
Noi am păstrat familie şi port
strângând în doine-aleanul urgisit
şi apărând străvechiul nostru fort
un neam întreg prin noi s-a ctitorit."

"Noi ne-am zidit independenţa
cu sângele vărsat la otomani
şi-am răbojit în pravile prezenţa
cu-oţel de dorobanţi şi de curcani.
Şi tot cu noi de ieri neatârnarea
în file de istorie cuvântă
dar nu mai vrem să bântuie teroarea
şi foametea în vatra noastră sfântă."

"Eu, oameni buni, de mic am fost orfan,
că taică-meu a fost un brav oştean,
în încleştarea cruntă la Oituz
l-a sfârtecat o schijă de obuz,
iar maică-mea s-a stins de mult şi ea
lăsând zălog o chingă de ogor,
răsplata jertfei lui şi viaţa mea,
ce-o dăruiesc acestui dârz popor."

"De-un pâlc de ani mă străduiesc din greu
împovărat de cote şi nevoi,
tot trag la jugul ruginit mereu
tălăzuit de vitregul puhoi.
Poruncă e să merg la colectiv,
să-mi dau şi carul meu cu boi,
nu vrem s-avem ogorul costeliv
să jinduim în vatra noastră, goi."

"Trudeam şi eu pe-o palmă de pământ,
pe dreptul meu ca fiu moştenitor,
să nu mă mustre tata din mormânt
cu un blestem c-am fost risipitor.
Nădăjduiam în omenescul crez
să nu cerşesc în zdrenţe şi flămând,
acuma vreţi osânda s-o semnez
şi viaţa mea pe pulbere s-o vând."

"Vreau hatul meu în grâu înscăunat
şi boii mei ce-n ţarină i-aţi dus
să fiu şi eu cu sufletu-mpăcat
că ce-am avut pe inimă, am spus,
că seara când mă-ntorc flămând
îmi plâng copiii pentr-un boţ de pâine,
mă bombăne muierea blestemând
pentru această viaţă grea de câine."

"Acuma când mai bântuie furtuna
şi colţii foamei mursecă prin sat
ţăranului robit îi e tot una
când sărăcia-i scoasă la mezat."

Trei zile-a curs pe uliţă şuvoi
din sângele înfierbântat pe rug
mulţimea de strigoi flămânzi şi goi
s-a înfrăţit sub greul tăvălug,
iar satul smuls din tagma celor mulţi
s-a prefăcut în flacără şi fum
în care gem copii flămânzi, desculţi,
în căutarea unui fir de drum.
Piteşti, 1950

Moşul
Unui ţăran din Bălăneşti-Olt al cărui
fecior a fost ucis cu ocazia colectivizării din 1950

Sub umbrar de aguridă
moş Costache Păzitoru
gârbovit de ani şi-obidă
stă la sfat prânzind cu dorul
ce arareori răsare
pe colina amintirii
când veleatul lui în floare
gusta fructul amăgirii.

Păru-i strâns într-o şuviţă,
mustăcioara-i pană sură,
ochii-s lacrimă de viţă,
fruntea-i brazde, iar în gură
s-au topit de mult molarii
măcinând vorbe de clacă
cot la cot cu gospodarii
strângând fagurii-n prisacă.

Pe la sfânta liturghie
rareori dacă se duce
că de multe ori nu ştie
încotro să mai apuce,
când cu snoave strânge-n poartă
babele, bătu-le-ar vina,
când albinele îl ceartă
că le tulbură stupina.

Când râd spicele în pârgă
păpuşoii-s copţi ca sorii,
forfoteşte-atâta sârgă
până se-mbunează zorii
îndemnându-şi tineretul
strâns în jur ca un ciorchine
încât lunca e concertul
unui zumzet de albine.

El cu viciul n-are furcă,
pe la crâşme nu deshamă,
doar primaru-l mai încurcă
cu-o ulcea de vin în cramă,
uneori îl duc feciorii
jos în verdele colaur
să mai prindă-n scocul morii
crapii grei cu solzi de aur.

Alteori se-ascunde-n vie
strănepoatei lui Ileana
frăgezimea să-i îmbie
cu poveşti cu Cosânzeana,
ori cu şotii năzdrăvane
din livada tinereţii
când şuvoaiele avane
i-au rupt digurile vieţii:

Colţii ierbii sub zăpadă
începuse să mijească,
vântul dijmuia-n ogradă
sărăcia omenească.
Cotropită de-o ispită
în bordeiele de gheaţă
foamea fluiera lihnită
pentru un căuş de viaţă.

Rezemat cum sta pe coate-n
ziua frântă de genună
simţi ochiul stâng cum bate
o năpraznică furtună;
dinspre zarişte de lume
de jeratic cotropită
munţi de abur şi de spume
au rupt liniştea boltită.

În văpaia zilei blânde
răbufniră noi necazuri,
valurile spumegânde
au frânt vechile zăgazuri.
Furia furtunii crude
vărsa grindină de foc
peste dramul de noroc
smuls de apele zălude.

Satul clocote-n cazanul
revărsării de mânie,
din văpăi ţâşnea catranul
unui veac de vitregie.
La o aprigă poruncă
urletele viiturii
năpădiră-ntreaga luncă
împroşcând mocirla urii.

Smuls din vatra lui străbună
l-au supus la grea-ncercare
juzilor să le declare
c-a stârnit acea furtună.
Cumpăna dreptăţii, oarbă,
fu silită să se-ncline
izul ocnelor să soarbă
în văpaia de suspine.

Stol de şoapte, cale lungă,
zvonuri către lunci zburară,
vântul şuiera în dungă
tinereţea lui amară;
de pe culmile apuse
satul cu oleaburi sparte
peste veacuri aşternuse
filele din neagra carte.

Trilul cald al ciocârliei
legănat de-nalte zboruri
se-ascundea în creanga viei
când cu tainicele doruri
pe-nserate, strănepoata
rezemată sus pe punte
tânguia duet cu tata
doina zilelor cărunte.

Luna cu argint inundă
nopţile diamantine
peste lunca-n care-abundă
holdele cu spice pline
şi cu limpeziri în valuri
Oltul unduie la vale
freamătul aprins pe maluri
de dreptatea ţării sale.
Piteşti, Martie 1950

Mărturisire

Cu gândul răscolit de-un vânt
ce-mi scutură din rădăcină anii
mă-ntorc spre palma de pământ
cu brazde-nscrise-n vechile pisanii.

Mă-ntorc cu fruntea-nseninată
pe plaiul nins de primăveri
în care încă mă îmbată
mireasma anilor de ieri.

Că unde-i mai senină firea
ca-n plaiul aninat de cer
în care-şi află izvodirea
doinirile care nu pier.

Nu mă cunoaşte codrul verde
în care am copilărit,
în iezerişul lui se pierde
şi cel ce-n taină l-a iubit.

Cum poate frasinul subţire
abia de-un stol de primăveri
să afle vreo asemuire
când cel de azi, nu-i cel de ieri.

Iar frunzei de-un veleat de-o vară
degeaba-n dungă-i mă tot plâng
când azi, ca şi odinioară
de dorul ei ard şi mă frâng.

Din codrii de arţari şi ulmi
pierduţi în negura uitării
doar jnepii căţăraţi pe culmi
se zbat în pragul înserării.

Că pasămite şi tufanii
din alte vremi sunt azi goruni
săpându-şi în tulpină anii
şi vitregia din furtuni.

În lupta dârză, voinicească,
s-au înălţat c-un dor nestins
şi nu ştiu cum să desluşescă
pe cel de azi, de toamne nins.

Cum să cunoască tineretul
această toamnă de rugină
împovărată de regretul
ninsorilor ce vor să vină?

Că timpul nu se mai întoarnă
când demiurgul crud îl plimbă
din primăvară până-n iarnă
şi crugurile-ades îşi schimbă.

Chiar dacă clipa mă desparte
pe drumul meu desţelenit,
cu gândul n-am să fiu departe
de cel pe care l-am iubit.

Nu mă cunoaşte frunza nouă
când pentru ea sunt un mister,
"copaci bătrâni, rogu-mă vouă,
nu mă lăsaţi să stau stingher."

"Voi, paltinii cu frunza lată,
stejari de-o vârstă, fagi de-un rând,
sub care poposeam odată
un dor prin doină îngânând,

De auziţi doinire nouă
rostită-n murmur de izvor
veţi desluşi cu geana-n rouă
pe vechiul om robit de dor.

Azi, stând la sfat cu tineretul
dumbrăvilor ce mă vrăjesc
s-adăpostiţi la voi pe bietul
argonaut, atât doresc.

De mă primiţi, îndoi genunchiul
pe rădăcinile de-un veac
şi vă-nfăşor în braţe trunchiul
de voi să nu mă mai desfac.

Că tot sub umbra voastră, tihna,
păzită e de fagi şi brazi
pribeagul dor să-şi afle-odihna
când n-oi mai fi nici chiar ce-s azi."
28 Iunie 1964, la eliberare

Ţie
(Libertăţii)

Te-ai stins, dar  parcă totuşi mai zâmbeşti,
te întâlnesc la fiecare pas de gând
cu chipul tău ingenuu şi plăpând
ce-a înflorit din pulberi pământeşti.

Din volbura de zbatere şi dor
ce-am împletit în cuibul solitar,
din zborul tău mereu cutezător
spre pisc abrupt cu orizontul clar,
din prăbuşiri în negura de-abis
şi încleştări cu timpul blestemat
a mai rămas doar un culoar deschis
spre ţărmul meu de vise, destrămat.

Făcliile de lacrimi şi-amintiri
îngemănate ard în cântecul firav
la căpătâiul fragedei iubiri
cu ochii stinşi pe chipul tău bolnav.

Din tot ce-a fost n-a mai rămas nimic,
doar inima aprinsă de pojar
mai toarce-ncet un fir de borangic
din caierul acestui gând bizar.

Icnesc în pajişti primii brebenei
şi mugurii scâncesc după un ciob de cer,
tu rătăceşti în stol de funigei
spre curcubeiele din zarişti care pier.

Voi rupe floarea crudei primăveri
şi albele petale-am să le-aştern
pe cărăruia zorilor de ieri
înmormântată-n noaptea de infern.
Închisoarea Uranus, 1950

Întoarcerea din haos

Biet cavaler, cutezător prin haos,
prin vipia stihiilor cereşti
mă-ntorc înfrânt în liniştea din Taos
să-mi regăsesc crăiasa din poveşti.

Livada mea cu vişini şi cu meri
şi prispa din coliba mea de lut
sunt ţintirim, iar visele de ieri
în pulbere şi scrum s-au prefăcut.

Din leagănul cu dezmierdări de cânt
şi adieri de calde povestiri
n-a mai rămas decât un trist mormânt
în care dorm prădatele-amintiri.

Nu simt mireasma fânului cosit
cu rutice chemări de pitpalaci
şi-mbrăţişarea crinului iubit
din holdele cu broderii de maci.

Nu văd surâsul ochilor de-azur
sub buclele ca penele de corb
un strop suav de lacrimă să-i fur
într-un pahar de peruzea să-l sorb.

Nici candela cu fire de argint
din templul nesfârşitelor chemări
nu-mi pâlpâie în tihnă să-i alint
obrajii supţi de vane aşteptări.

Nu-i caierul cu lâna lui bălaie
şi perlele ascunse de sub geană
să-mi toarcă din lăuntrica văpaie
o pagină din pravila umană.

Rătăcitor prin negura din vremi,
mă-ntâmpină un glas înăbuşit,
te-ntorci acum parcă voind să-ţi chemi
hangerul tău în sânge ruginit.

Nu simţi plutind în vastul univers
un zăngănit din secolul absurd
şi-n urma rănilor ce nu s-au şters
rămâne totul amuţit şi surd?

S-au stins fantomele cu chip uman
în spuza de demenţă orbitoare,
şi cântecul iubirii de pe lan
sub tăvălugul febrei nucleare.

Din haosul de umbre şi stafii
te-ntorci cu raniţele tale goale
şi te întrebi contrariat să ştii
unde s-au stins iluziile tale.

În negura taifunului de ieri
poate s-au stins, poate mai ţes un basm
din umbrele apusei primăveri
speranţele ucise de marasm.

Cândva flămând pentru un strop de zi
în noaptea bântuită de păcate
am bâjbâit sperând că vor miji
şi zorile cu licăr de dreptate.

În zborul meu prin visul sideral
am întâlnit doar lovituri mişele,
în loc de zori, amurgul glacial
de osândit la moarte printre stele.

Din blidul negrelor firimituri
am ciugulit doar geamătele Terrei
şi istovit de sete şi torturi
m-am adăpat cu vidul stratosferei.

Am ars pe rug puzderii de heralzi
cutezători, urcând spre veşnicii,
cărbunii lor până şi azi sunt calzi
de strigătul robitei omenii.

Azi, evadat din cruntul vălmăşag
şi chinuit de arşiţa ce-a fost,
venii s-atârn bătrânul meu toiag
într-un ungher din vechiul adăpost.

Să-mi scol din somn duioasele-amintiri
cu serenada anilor postumi,
să sorb în gând firavele priviri
ce-mi mai surâd poate din alte lumi.

Iar tu, nebun, întoarce-te-n Olimp
în leagănul zăludei zămisliri
să-i duci lui Zeus, cât mai are timp
din roadele amarei rătăciri.

Să-mi spui cum rup flămânzii despuiaţi
din hălcile mizeriei adânci,
cum mai mocnesc torenţii injectaţi
în umbrele ce se târăsc pe brânci.

Şi îngrozit cum curg prin văgăuni
blestemele atâtor răstigniri
să stea-n genunchi sub ploi de plecăciuni
în clipele supremei ispăşiri.

Să spui tărâmurilor tale sumbre
c-a început pe Terra să dogoare
văpaia milioanelor de umbre
în vatra umilitelor popoare.

Mormanele de scuturi şi armuri
să le topeşti în vastul cubilou
din craterul clocotitoarei uri
şuvoi să curgă bobul copt şi nou.

Zănaticii meteoriţi de ieri
invadatori pe Terra cu urgie
să samene pe-ogoarele-n dureri
grăunte de dreptate şi-omenie.

Vreau hârburile tale să le strâng
să le prefac în pluguri pe ogoare
să defrişeze-nsângeratul crâng
brăzdarele luminilor să are.

Să nu mai zăbovească vreun grăunte
nesemănat cu mâini de omenie,
să încolţească-n orice de munte
şi să inunde pâine pe câmpie.

Să nu uităm păcatul fratricid
hrănit mai ieri la proprii noştri sâni,
nici vetrele ce larg ni se deschid
cu slova-nţelepciunii din bătrâni.

C-aici pe Terra uriaşa forţă
în milioanele de inimi zace
purtând pe culmi universala torţă
spre zori de libertate şi de pace.
4 Iunie 1992, Ziua Eroilor

Mulţumescu-ţi Ţie

Mulţumescu-ţi Ţie, bunule Părinte
că mi-ai dat credinţă şi tării să sper
la catapeteasma datinilor sfinte
pe măritul ctitor, dârz şi auster.

Sărutând icoana blândului Iisus
a urcat povara crucii de măslin
pe Golgota vremii şi ca fiu supus
a-mpărţit cu neamul, vitregul destin.

Ascultând soborul hărăzit de Tine
să-mplinească taina sfintei catedrale
nu credeam c-ateii beznelor străine
vor da jos coroana Majestăţi Tale.

Nu credeam că-n Alba-n zi de-aniversare
a încoronării regelui unirii
vor sări zăvozii cu înverşunare
să nu intre-n templu fiul regăsirii.

Copleşit de lacrimi că nu-L văd urcând
trepte de altare, ieri, însângerate
eu te rog, Stăpâne, unge-i mai curând
sceptrul biruinţei, simbol de dreptate.

Eu te caut Doamne-n pulberea de stele
să îi dai fierbinte-un licăr de căldură
Neamului acesta prigonit de ură
Să-şi alunge noaptea patimilor grele.
27 Oct. 1992 Alba Iulia
25 Dec. 1992 Timişoara

Ion Constantinescu Mărăcineanu
Constantin Ion, pseudonim Mărăcineanu, s-a născut la 14 Decembrie 1915 în com. Mărăcineni, jud. Argeş, (fost Muscel) fiul lui Nicolae (preot) şi al Emiliei.
A urmat Facultatea de Drept Bucureşti, promoţia 1934-1938.
A fost avocat până în Mai 1948, când, din motive politice, a fost epurat. După 24 Iunie 1964 este economist, până la pensionare (1983), la TCIF Bucureşti.
Locotenent în rezervă, de cavalerie; a participat în prima linie la operaţiunile de la Cotul Donului din 1942, de unde a ieşit din încercuire la 27 Dec. 1942, într-un grup de 35.000 de ostaşi germani şi români, sub un ger de -35 de grade. A mărşăluit pe jos 1700 de km până la Tiraspol. A fost decorat cu Virtutea Militară clasa  a II-a.
Este membru al Partidului Naţional Liberal din 1934.
A fost închis 15 ani, de la 30 Martie 1949 la 24 Iunie 1964, pentru complicitate la crima de uneltire (209 c.p.) ca iniţiator în colectivul organizaţiei de rezistenţă de sub conducerea colonelului Gh. Arsenescu (nucleu liberal). În primul lot au figurat printre alţii: Nicolae Enescu, Ion şi Gh. Purnichescu, Radu Rosetti, Petre Cojocaru, Gh. Chiriţă etc. Au urmat alte loturi cu condamnări la moarte (17) şi executaţi, printre care: col. Gh. Arsenescu, Toma Arnăuţoiu, Petre Arnăuţoiu, pr. Ioan Drăgoi, pr. Ioan Constantinescu etc. Anchetat de securitatea din Piteşti, judecat de Tribunalul Militar Bucureşti. În cursul celor 15 ani a cunoscut închisorile: Interne, Piteşti (securitatea şi închisoarea), Uranus, Jilava, Aiud, Baia Sprie, Nistrul, Văcăreşti, Gherla, Galaţi şi Botoşani. În tinereţe a fost redactor la "Viitorul", "Drapelul", membru în consiliul de administraţie al Societăţii pentru cultură liberală şi Imprimeriile "Independenţa".
Administrator unic la Transilvania-Asigurări, Steaua României, Generala (Sept. 1944-Ian 1948).
După eliberare este membru al cenaclurilor: Minulescu, Cârlova, Ion Creangă, Blaga, cu câteva premii I şi II pentru poezie şi proză.
Manuscrise de poezie: "Sete de jeratec", la Cartea Românească.
Manuscrise de proză: "Fiori de drumeţie", la Cartea Românească.

[ inapoi ]  [ sus ]  [ inainte ]