Data publicării pe site: 03.12.2007
POEȚI DUPĂ GRATII
GRIGORE ZAMFIROIU
Rază la Aiud
Poartă viscole troieni,
Bântuie furtuni
Și pădurea de goruni
Iată-mi-o poieni.
Culcă serile velinți
Pe bătrâni și feți
Și destramă dimineți
Visele fierbinți...
Calcă zorii cu saboți,
Sfâșie nămiezi
Și ponoare cu livezi
Sângeră de roți.
Iat-o pentru fiere gol
Inima căuș
Și cum suie din cenuși
Arșița pârjol...
Doare setea de-un alint,
Patima de țânc
Și răscoală din adânc
Dulce mărgărit...
Duse-aduceri îmi desfac
Sufletul pervaz:
C-o lumină de obraz,
Rodie și mac...
Dar deodată peste prag
Zile se deschid:
Cearcănele de pe zid
Bat a foi și frag...
*
Suflete cu zarea-n geam,
Rănile-n butuci
Ce miresme, ce năluci
Picură balsam?
Suflete cu hatul cer,
Visele ciorchin
Ce răzor cu rozmarin
Cheamă-a lăicer?
Cine crește, cu ce mâni
Zodia-n zenit
Că răsar din asfințit
Visele fântâni?
Suflete cu iz amar
Din amarul supt,
Ce adulmec de înfrupt
Suie-n tine iar?
Din arșița fără drum,
Țâncule flămând,
Limpedele cărui gând
Poartă-mi-te acum?
Hai, săracule năuc:
Colbuie argint
Pe răsuri și pe iacint
Soarele-n sătuc...
Hai la cerul din răstoci
Unde-ascunde prund
Salca de pe malul scund
Cu arini și soci...
Cu alintul tău s-ații
Joacă de lăstuni
Pe mesteceni și aluni,
Pârga de pe vii...
Hai cu dorul în coburi
Pe spinări de plai
Și-ndărăt cu dorul hai,
Dorul de păduri...
Ori s-aduni de pe ciorchini
Borile de ierbi
Din poienile cu cerbi
Și vulturi alpini...
Hai, ortacule învins,
Mânecă-n toiag
Zâmbetelor cui mi-i drag
Vremea care-a nins...
Și augură diafani
Anii ce înflor
Zâmbetelor cui mi-i dor
Și-i e dor de ani...
Prizonierul
Sârme, sârme: ace să înțepe
Inimă de oameni în cirezi...
Ăuie a foame de pe stepe
Și privirea doare de zăpezi...
Refren I
Mine, mine : iaduri ce destupă
Gurile adâncului flămând...
Cine oare, cine să ne rupă
Arșița de țară de pe gând ?...
Refren I
Drumuri, drumuri : bântuie omătul
Pe întinsul mării de nămeți...
Salbă înșirată-i îndărătul,
Înainte-s goluri de îngheț...
Refren I
Aripa de suflet se apleacă
Sub al nopții rece eleșteu...
Câți ajung și unde oare pleacă
Mai puținii zilelor mereu?...
Refren I
Refren I
Plânge, plânge, prizoniere
Scrisa ta amară
Pe destinul tău și țară
Lacrimă și fiere...
Ani și ani... și țara cere-anume
Să golim ulcioarele de chin...
Cine oare, cine de pe lume
N-ar căta în hohote alin ?...
Refren II
Că așteaptă hâde să ne soarbă
Porțile flămândei închisori ...
Cine oare, ce mânie oarbă
Fulgere ne-a pus la ursitori ?...
Refren II
Ce mânie, cine oare-abate,
După ani de chiciură și ploi,
Vremile cu ziduri de cetate
Gârbove și crâncene pe noi ?...
Refren II
Zidurile-n temnița jilavă,
Plânge-or numai ele de-or putea
Că ne-a dus o aripă hulpavă
Șipotele ochilor cu ea...
Refren II
Refren II
Nu mai plânge, prizoniere:
Lacrimile seacă
Țara ta când te îneacă
În oțet și fiere...
Mama
Inima : frunză de plop,
Geană arsă de uncrop,
Buze tremură de rugi
Și plăpînde mâni pe drugi.
Că pe-alături altă cușcă
Ia în mucegai și mușcă
Anii fragedei copile
Cu mânuțe moi pe grile...
Iar pe cine știe unde,
Tot în hrubele afunde,
Un flăcău cuprinde gratii
Cu pumni grei ca-n visul tatii...
Și mai jos, pe undeva e
Beznă grea și-o vălvătaie ;
Bezna învăluie zăbrele
Cu uscate mâini pe ele...
Numa Prâslea-Cătălin
Cu ochi mari și chip senin,
Prea mărunt pentru cătușe,
A rămas din ușă-n ușă...
Bucuresti, 1958
Anul nou
Anul Nou... și stă să cearnă
aspru și mărunt
peste câte rele sunt
cerul, ploi de iarnă...
Iar pe-a zilei rece moină
pune seara vânt,
lacrimile pun cuvânt
și alean în doină...
La fereastră eu ascult
picurii cum cad,
inima cum lasă vad
vremii de demult...
Câtă rană lângă răni
anii care-au fost
i-au adus în loc de rost
și amar în căni!...
Și în anii care vin,
noapte sfântă, zi-mi:
ce bătrâni Ierusalimi
voru-mă vecin?...
Ori e cerul care-apleacă-n
umbra ta cu bură
zare lină... și se-ndură:
lună pe-un mesteacăn?...
Rugăciune
Ridică-te în pulbere de soare
La treptele de aur, în genunchi,
Și du-I-te cu mâinile mănunchi
Ușernică și geamăt la picioare!
Că ne-a-ndoit istoria de trunchi,
Și sufletele nu mai dau licoare,
Că biciuie blestemul și ne doare
O canceră avană pe rărunchi...
Aceluia ce-Nalturile știu-L
(Și forfota de-aicea... și pustiul...)
Privirea Ta cu lacrimi o îndreaptă
Să-ndărăptezi mânia-I înțeleaptă -
Că ne-au adus căderile lăcată...
Și grație... și beznă... -
Preacurată!
Anii amari
Trecură ani, trecură grei
Să geamă veacul de sub ei
Și vremile ș-au dat ilău
În mână iarăși de călău
Pentru o doină cu iloți
Să frângă oasele pe roți...
Veniră ani și vin mereu
Din zarea fără curcubeu
De unde zorile răsar
Pe stepe fără de hotar
Cu rânjetele lor de clonți
Și sânge uns pe cârlionți...
Apasă anii grei și dor
De parcă-s vremile-n zăpor
Spre cineștieunde, hăt
Pe calea vremii îndărăt
Cu foamea lumii, de pe cal
Să ne ia țestele pocal...
Se duc și cer din urmă anii
Tain și dajdie de cranii,
Coboară pe de-a lung și lat
Zăbranic negru de valeat
Și geme sufletul închis
De orbii vremii fără vis...
Jilava, 1960
Toamna
Iat-o iar pe greabăne buestre
Cu desaga doldora de zestre
Darnică să poarte pelerină -
Dumitrițe, coarnă și prăștină...
Iat-o iar pe dealuri să aducă
Boabele porumbului și nucă
Și fereastra arșiței închise
Pârga ei ca zâmbetul, pe vise...
Buna mea și-a țării mele sfântă,
Mantie de aur care cântă
Și aruncă-n urmă de pe șei
Jocul ei sorit de funigei;
Toamnă, tu, blajină pe răstoace:
Brumuie norocul ce se coace
Nimbuie pe zodia fierbinte
Zarea din aduceri-înainte;
Picură-n căușul vreunei zile
Lacrima tăcutei tale mile
Și deschide - seceta să bea
Din licoarea zării la cișmea!...
Trecea un om pe uliță
Trecea un om pe uliță cu mulți
Însângerat pe frunte și desculț:
Fără de-ai Săi cu El, fără de prunci,
Trecea un om pe ulița de-atunci...
Au nunuit și frunzele și glodul
Că le-a fost dat s-audă cum norodul
Își rânduia cu huietul de-acum
Fântânile amare de pe drum...
Și larma lor cu strigăte și vaier
Mereu de-atunci se leagănă în aer,
Mereu de-atunci, mereu un neam se frânge
În lacrimă amară și de sânge...
Acoperit de urlete, supus,
Trecea atunci pe uliță Iisus...
*
... Și de-au rodit atâția mucenici
Pe drumurile vremii, pân-aici,
De ce-au rămas puhoaiele departe
Cu huetul și setea lor de moarte?
De ce ne-a prins acuma viitura
Cu flacăra, 'ntunericul și ura?
Și cum de azi, din lume, făclier
Nu se-ncumete nimenea la cer?...
O, Sfântule, cum n-o să fie doi,
Să fi venit zadarnic între noi?
Chemarea Ta de candelă și mir
Să nu-Ți aducă oare-n coviltir.
Din văile căderilor adânci,
Din umbletul suirilor pe brânci,
Măcar văleatul cesta de pribegi
Spre șipotul plinirilor întregi?
Cine-a ursit la culă și bordei
De cremenea cuvântului să piei?
Și ce blestem de chiciură și ferec
Stă-n zodiile noastre de-ntuneric?...
Mai e să fie o inimă ca roua,
Ori s-așteptăm venirea Ta a doua?...
Grigore Zamfiroiu
S-a născut la 24 Septembrie 1913 în comuna Bumbești-Pițic, regiunea Craiova. Își ia licența în litere și filosofie și funcționează ca profesor.
Când în 1941 începe războiul împotriva U.R.S.S.-ului, este mobilizat și participă la luptele eroice pentru eliberarea Basarabiei, ajungând până la Don. Este luat prizonier în 1942 și supraviețuiește "marșului morții" spre lagărul de la Elabuga. Refuză să se încadreze în diviziile formate de sovietici din prizonierii de război. Este eliberat din lagăr și vine în țară în 1948.
În 1950 este condamnat la 5 ani temniță grea de Tribunalul Militar București pentru activitate subversivă legionară. Eliberat în 1955, este rearestat în lot cu Radu Gyr, avocat Atanasiu Constantin, zis Puiu, avocat Clonaru Victor, dr. Marin Aurel, preot Ageu Ion ș.a. și condamnat la moarte pentru o imaginară insurecție armată (montată de Securitate) prin sentința nr. 62 din 30 Martie 1959. După respingerea recursului și după o îndelungată așteptare a execuției sentinței, i se comută pedeapsa în muncă silnică pe viață. Se eliberează în 1964.
[ inapoi ] [ sus ] [ inainte ]
|
