Data publicării pe site: 03.12.2007



POEŢI DUPĂ GRATII

VIRGIL MAXIM

Cântec de început
"Şi a pus în gura mea
cântare nouă,
Cântare Dumnezeului-celui-Viu."
(Psalm)

            Cânt,
un Gând,
un Cuvânt,
o Lucrare!
Cânt,
întreit sfântă-cântare.
Pentru Chipul-de-Taină!
Şi-L îmbrac într-o haină
pe care-o ţes tot mereu
curcubeu în inel...
Cânt pentru El,
pentru Dumnezeul-din-Cer
psalm-de-mărire
în Templul-Luminii
NEÎNVINSE!

Nuntaşul Cerului

"Fericiţi cei chemaţi la

Cina-Nunţii-Mielului."

       (Apocalipsa 19, 9)

Mi-am făcut inima alăută

şi cuvântul arcuş
să-ţi cânt, o, Mire, în viaţa aceasta
- noapte de îndelungă priveghere -
cântarea mult plăcută.

Imn şi dulceaţă

în gura celor vii, nu celor morţi,
sosiţi din patru Răsărituri ale lumii
şi Te slăvească în Cetatea Ta
prin cele Patru Porţi.

Dar,
vrând să gust şi eu
din vinul Bucuriei
în cântul meu
în ritmul melodiei,
îmi făuresc Potirul.

Lucrez cu FOCUL
să-i lămuresc metalul preţios
pe care valul lumii - puhoi nesăţios -
l-a învârtoşat cu zgură şi mătrăgună.
Şi-l curăţesc,
îl şlefuiesc,
să mi-l desăvârşesc
La Nunta-Păcii-Veşniciei-Tale
să nu lipsesc!.
Nuntaş al Vieţii-fără-de-sfârşit
m-am socotit nevrednic să cutez
să nu mă-mbrac în Strai-de-Sărbătoare.
De-aceea, Mire,
potirul meu e-o floare
în care-am pus
un Gând,
un Cântec,
un Izvor.

Un Gând, Credinţa mea în Tine
Un Cântec, Nădejdea mea
în Cel-ce-Este, în Cel-ce-a-Fost, în Cel-ce-Vine!
Şi un izvor, din care, bând,
în Dragoste să fiu nemuritor!.

De-aceea, Mire,
mi-e ochiul minţii mele
Vatră-de-Jăratec!
Cutezător, Albastră-Înţelepciunea
am pus-O dinadins
Berbec-întâi-născut,
în Rug-încins.

Tainic s-O jertfesc
pentru Dorul inimii mele!.
Ştii, ea mereu
în nebunia dragostei
a cerut viaţă din Viaţă-de-Dumnezeu!.

Acesta este Cântecul meu, Mire!.
Numai Tu îl ştii!
Pentru Tine-l cânt,
în simţire!.
E Cântecul Măreţului-Ospăţ-Împărătesc,
Unde mâncarea şi băutura
este Lumină!

Nuntaşii,
Bucuria n-o plătesc!.
Cine are Potirul
sau ştie să cânte,
să poftească!
Să intre la Cină!
Numai cine are Potirul
sau. ştie să cânte.

Cu ciobul minţii

Doamne,
m-am apucat să car Lumina Ta
cu ciobul minţii mele
în bojdeuca mea.
Şi. nu ştiu ce-am făcut
fiindcă,
din ziua
şi chiar din ceasu-n care-am început,
i se cojesc pereţii
şi cade toată tencuiala ei de lut!.

Doamne,
m-am apucat să car Lumina Ta
cu ciobul minţii mele.
Şi-acum, zidirea mea,
pe Stâlpii-Înţelepciunii o-nnoiesc
şi-aşez Icoană,
Chipu-Împărătesc,
Al Celui-ce-a-făcut,
cu darul Lui,
Din ciobul minţii mele
Tron Ceresc!.

Invocaţie (Isihas)
."cei ce mergeau înainte îl certau, iar el cu mult mai mult striga: Fiule al lui David, fie-Ţi milă de mine!"
(Luca 18-39)

Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu,
dulce-i chemarea Sfânt Numelui Tău!.
Cântec de dragoste,
în inimă picurându-şi lacrima bucuriei
din ochii pururea uzi,
în ritmul îmbătător al melodiei
pe care mereu ai dorit să-l auzi.
Vârtos Rod-de-viţă
aşteptat să se coacă
o vară întreagă
sub razele caldului soare
din Potir,
sufletul meu, gustându-l,
să înţeleagă
că-n veac, în Credinţă, nu moare!.
Lacrimi fierbinţi,
pe care
"copacul-cu-mintea-în-braţe"
le urcă spre ceruri în şoapte,
Nădejde-înaltă-de-viaţă,
din vieţi juruite de prinţi -
"vară" şi "iarnă"
în "zi" şi în "noapte".
Miere

culeasă cu râvnă de-albină

la vreme de "noi învieri",

cu griji alegându-mi o singură floare

      în care natura moartă, de ieri,
sub Har
e-n ninsoare!.

Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu,
dulce-i chemarea Cuprinsului,
Necuprinsului Numelui Tău!.
Şi, ridicându-mi mâinile,
jertfă de gând umilit
Ţi-aduc
în această tainică seară
inima mea,
- Ruth -
aplecată-n ogorul lui Booz,
sub vălul de grâu,
sub vălul de orz,
sub văl de secară!.
Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu,
Miluieşte-mă pe mine, păcătosul!.

Vin', îngere!

. cine poate să cânte
cum cânt eu cu sufletul
când se coboară încet,
pe geana-amurgului,
îngerii trandafirii ai înserării?!.
Se scutură flori albe de salcâm pe streşini
de parcă ninge puf din aripile lor.
şi fumul-nalt din horn
se urcă-ncet,
ca fumul jertfei,
şi se-anină,
ca poduri, ca ostroave,
în marea-albastră şi înaltă
pe care se opresc să se-odihnească
sufletele care urcă-n cer.
O, Ce dor de Paradis mi s-a deschis în suflet!.
Ce dor, ce dor!.
Şi cât de necuprins!.
.Până nu pier,
vin' îngere, şi ninge peste mine
nea de rugăciune,
să mor uşor,
să mă ridic ca fumul jertfei.
Până nu pier,
vin' îngere, şi mă învaţă
plânsul rugăciunii!.

Ca un cerb.

"Cum doreşte un cerb izvoarele de apă,

aşa Te doreşte sufletul meu pe Tine, Dumnezeule!."
(Psalm 41, 1)

Ca un cerb însetat de izvoare,

Te mistui în sufletul meu,
năzuind spre lumini viitoare
Te-adulmec prin noapte, mereu.

Pe urcuşul de stânci colţuroase
pipăi cu copita subţire,
bănuiesc şi-alerg după miroase,
gând-viu, însetat de iubire.

În poieni sau sub crengi, la răcoare,
adormind, Te simţeam duios cânt,
adiind peste toate o boare.
Dar Te-ascunzi, ca sămânţa-n pământ!.

Peste buza genunii, în bezne,
peste culmea cu muchii de-argint,
prin văzduh, Te-am cătat, ca-ntr-o iesle,
să Te văd, să Te-aud, să Te simt!.

Printre tancuri, în joc de sidef,
Te-am pândit împletit din lumini.
Dar în fulger Te-ascunzi şi în ev,
scânteiere prin ochii senini.

La pârâu, în genunchi, să Te beau,
să-Ţi aud paşii lini peste undă.
Nici în ape de Chipu-Ţi nu dau,
toate apele ştiu să Te-ascundă!.

Nicăieri nu Te văd, fiindcă toate
sub eterna-Ţi Mărire le ţii
mai presus de pliniri şi izvoade,
eşti Stăpân peste lumi şi vecii.

Din pământ, ca dorinţa din sânge,
şi din ape, viaţă împins,
din văzduh încercând a Te smulge,
în al Dragostei-Foc Te-am cuprins.

Eşti în mine ca astrul în rază,
ori parfumul luminii-n văzduh
şi ca apa în care lucrează,
cu puterea-i de foc, Sfântul Duh!.

Spre Izvorul-iubirii curate
năzuind, pui-de-cerb-însetat,
m-am aprins nou luceafăr în noapte
şi-n urcuş, din izvor, Te-am gustat!.

Închinare

Pe voi v-am pus în cartea mea să plângeţi,
cum plânge la Iordan o desfrânată.
Voi, care sufletul în două frângeţi
şi-amiază vă e mintea luminată.

Pe voi, călugări mari şi mici şi şterşi
de veacul rău, de ochii mei prea slabi,
pe tine, cin sfinţit, ca să reverşi
din Mila Cerului, spre noi, hulubii albi.

În faţa voastră, când vă scriu, mă-nchin,
în faţa voastră, când vă cânt, mă rog,
voi, mâna Domnului muiată-n crin
şi Veşniciilor, aici, zălog.

În faţa voastră în genunchi mă plec
şi la picioare gândul vi-l depun.
Nu semne-aştept la cele ce vă spun,
ci pe Iisus să-mi daţi, să-L am întreg!.

Ardere-de-tot
lui Valeriu Gafencu

. aici, răsare-n mine o chilie
în care s-a sfinţit un pustnic blând.
zidea virtuţi cereşti în trup plăpând
şi-n ochi purta smerita-bucurie.

De priveghere lungă - albă floare -
se rezema cu fruntea de pervaz
şi luna-i săruta sfinţit obraz
când i-asculta cuvântul ca o boare:

"O, vino, rob rău, somnule, şi-mi poartă
cu tine, visul, peste unda moartă.
un ceas de vreme urcă-mă şuviţă,
în Crama-Împărătească, rod-de-viţă!."

De funia nădejdii viu s-agaţă
şi-n rugăciune treptă-naltă suie,
amiezile simţirilor descuie
şi îngerilor, iată-l. faţă-n faţă!.

L-au îmbrăcat cu-a cerului armură.,
cu neaua-Înţelepciunii-apoi l-au nins,
purificându-i duhul, înadins,
să fie-asemeni lor, chip şi măsură!.

Un înger. a făcut un semn în cer!.
El vede Faţa-lumii Nevăzute.
cuvintele aude. nenăscute,
cu inima topeşte vămi de ger!.

De câte ori pământul, fără splină,
se duce, taur negru, rostogol,
de câte ori îl săgetează-n gol
harapi cornuţi, mereu în nehodină?!.

Un sul de carte-i cerul strâns cu nod
şi ultim semn pământu-n alfabet.
Altarul-Viu al Marelui-Profet
primeşte jertfa, Ardere-de-tot!.

În Rugăciunea-focului, adoarme.
Târziu, lumina candelii se stinge.
un înger furişându-se-n chilie
deasupra frunţii, nimb subţire-i ninge!.
Vrăşmaşii gem la pragul lui, pe coarne!.

Movilă-i stă nisipul lângă uşă.
A tot crescut rugina pe zăvor,
uleiul a-nflorit într-un ulcior,
dar trupu-i stă-n genunchi, deşi-i cenuşă.

Pe-o laviţă, alături, rânduite
mai multe cărţi. Pe-o foaie în Ceaslov
scrisese el sfinţitul lui hrisov
în patru rânduri, vorbe aurite:

"Să mă iertaţi, părinţilor, vă rog,
C-având puţină treabă, azi, cu Domnul,
m-a biruit, în rugăciune, somnul
şi v-am lăsat cenuşa mea, zălog."

Dar necrezând că-i mort cu-adevărat
cu mâna l-am atins peste veşminte.
Se risipi cenuşa lui fierbinte
şi, sărutând-o. am plâns îngândurat.

Scrisoare prin poştă. din gând
- Primăvara '43

                 Dragă mamă,
la noi au înflorit caişii
(zăresc pe sub oblon de ferestruie)
şi sălciile plâng pe malul apei.
căci curge mai aproape Aiudelul
pe dealuri, turme de cârlani agale suie
şi-mână-n urma lor copilele bălaie.

            Deasupra, cerul şi-a deschis adâncul
şi-n albăstrimea-i mi se pierde gândul.
şi soarele se scoală mai devreme
şi cată, spre fereastra mea, la mine.

            Eu nu mai pot acum să ies din "casă"
şi stau cu dorurile, ciucur, la zăbrele.
Le-aş da frâu liber, peste zări să zboare,
dar mi-e că voi rămâne fără ele.

            O, mamă!
Doar gândul pentru tine-i liber
şi numai el goneşte-ntre hotare.
Primeşte-l, dulce mamă, lasă-l,
sărutul meu să-ţi pună pe picioare!.

Mama vrea să cânt.
(o nălucire din mintea mea)

Ce să-ţi cânt, mamă, ce să-ţi cânt?!.
Pe unde-am fost eu lumea nu cântă!
Ci numai tremură sub bici,
plânge şi priveghează
şi scuipă sânge.
Ce să-ţi cânt?!.

            Te uiţi la mine, mamă,
ca la o arătare străină şi bolnavă.
Nu sunt stafie!
Sunt om, mamă!
Mi-e foame şi mie!
Dar, mai ales mi-i sete!
O, nu de apă!
De viaţă, mamă,
de viaţă-adevărată!
Fără ziduri., fără lanţuri.,
fără paznici la poartă.,
fără Satan, în gânduri, de gardă.

                 O, mamă,
va veni o zi când nu vei mai plânge!
Şi-atunci fiul tău o să cânte,
Să cânte şi luminii, şi ţie,
Să cânte de bucurie
Cântec de mărire,
cum a cântat lui Dumnezeu,
David,
din psaltire!.

"Misterul Brazilor"

     Sufletul meu
colindă noaptea şi ziua,
colindă ziua şi noaptea
prin pădurea de turle din Brazi.
ca o stafie-a-dragostei,
în primul cămin
de tineri nefamilişti.
La nivelul (etajul) cel mai înalt!.
Urcă pitulat pe scara de servici.
Ba-i aici.,
Ba. nu-i aici!.
Arde ca un licurici!
- Sufletul meu, sufletul meu,
cum stai lângă poarta "cetăţii"
şi nimeni nu-ţi deschide,
nimeni nu te-aude,
nimeni nu te ştie.
Ca într-o chilie întunecată,
zăbrelită,
un monah, o stafie!.
Ah, suflete plin de necaz,
stai mut cu rugăciunile tale
scrise demult
în rime de "cuvânt zălud".
Stai strâns ca într-o diafragmă
de beton,
sufletul meu,
înfricoşat de lume,
de viaţă.
de tot.
şi de om!.
Parcă-ai fi mort!. Taci!.
Că te-am legat cu vraja rugăciunii
să nu treci prin zidul
dintre-a treia şi-a patra chilie.
Din coridorul lung
s-ar auzi ca un ecou
şoapta ta.
oare, până la glezne,
până la genunchi.,
până la brâu.!?
Eu ştiu?.
Căci te-am zidit ca pe Ana lui Manole.
Adu-ţi aminte
cum ascultai ciocârlia
în grâul roşu de maci.

Taci! Mai ştii cine poate s-audă?
Nu trebuie s-aud nici eu!
Sau, poate, nici Dumnezeu?
Şi până când?!.
Nimeni!?.
- O, nu! S-aude, sufletul meu!
S-aude geamătul,
plânsul tău!.
S-aude până la Dumnezeu!.
O, ce înviere!. Ce înviere!.
Ca o nebunie!.
Auzi, tu, sufletul meu, auzi!
Să te dezgroape din putreziciune
cu ciocanele, cu baroasele,
cu târnăcoapele,
din piatră ferecată.
Flacără. Floare.
Viaţă pentru Veşnicie!.
Ce sfântă-nebunie.,
sufletul meu?
- Fricosule!
Cântă acum lui Dumnezeu!
Cântă de bucurie!.
Cântă lumii.,
cântă-mi şi mie!.
Fire-ar să fie!.
Te-ai îndoit un pic de Veşnicie,
ca Petru!.
Fricosule!.

Virgil Maxim
S-a născut în 1923. A fost elev la Şcoala Normală din Buzău. În 1942, când era elev în ultimul an de studii, a fost arestat, împreună cu un lot de elevi, pentru activitate interzisă în cadrul "Frăţiilor de Cruce", organizaţie  a tineretului legionar, şi condamnat la 25 de ani de muncă silnică. În 1943-1944 este izolat la "zarca" din Aiud, pentru că a refuzat să se desolidarizeze de crezul său naţional şi creştin. Deşi a fost amnistiat prin Decretul din 23 august 1944, a rămas mai departe în închisoare, ţinut în mod ilegal, încă 20 de ani.
Ducând o viaţă spirituală deosebită, alături de avocaţii dr. Traian Trifan şi Traian Marian, de studenţii Valeriu Gafencu, Ion Ianolide, de Anghel Papacioc, în prezent stareţ la Techirghiol, şi mulţi alţii, arestaţi în timpul dictaturii mareşalului Antonescu şi ţinuţi în continuare în închisori de către comunişti, Virgil Maxim a fost un adevărat martir al rezistenţei anticomuniste.
În perioada 1948-1950, este dus la penitenciarul destinat elevilor, de la Târgşor, unde este ţinut mai mult izolat, împreună cu alţi deţinuţi consideraţi "periculoşi".

[ inapoi ]  [ sus ]  [ inainte ]