Data publicării pe site: 03.12.2007



POEŢI DUPĂ GRATII

IONEL ZEANĂ

Inscripţie pe poarta iadului

Iată-mă cu tinereţea luminată sfânt de vise,
Poartă neagră, poartă ticăloasă!
Mi-e trupul plin de răni încă deschise.
Ia-mă şi-aruncă-mă-n cazanul cu pucioasă!

Asmute-ţi haita lighioanelor spurcate,
Nemernicele roşii pocitanii!
Satan m-a despuiat de zări şi libertate
Şi m-a trimis să-ngrop în tine visele şi anii.

Deschide-te şi-nghite-mă ca un balaur!
Vin cu osânda-n cârcă şi năpasta,
Nu pentru că am strâns comori de aur,
Nici c-am ucis sau c-am râvnit măriri pe lumea asta.

Ci pentru că sub tâmpla mea fierbinte
Dezmierd un vis frumos din cale-afară,
Ca într-o candelă cu mirodenii sfinte -
Pentru păcatul dragostei de Neam şi Ţară!

Scufundă-mă-n adâncul negrei mări
De smoală clocotită ca o lavă
Şi trece-mă prin suliţi, prin frigări,
Unde-i scrâşnirea dinţilor cea mai grozavă.

Aş vrea să ard la cele mai înalte
Şi mai nepământeşti temperaturi.
Scorneşte-ntr-una alte şi iar alte
Satanice suplicii şi torturi!

Voi geme, poate, voi scrâşni din dinţi,
De prea mult chin, de prea mari suferinţi,
Dar drept, sub pavăza dreptei credinţi,
Din cer sorbi-voi noi şi noi puteri.

Nu-mi las în prag nici visul, nici speranţa.
De-acum dezmăţul dracilor să-nceapă!
Poate voi fâlfâi în vânt ca zdreanţa,
Dar n-am s-ajung nici cârpă, nici otreapă.

Să spumege infernul tot de ură,
Să mă împroaşte crunt cu vitriol!
Eu am să-mi curăţ lamura de zgură,
În flăcările marelui pârjol.

Ştiu că-ntr-o zi, pe culmea nedreptăţii,
Din Slava pururi binecuvântată,
Te vor izbi greu pumnii Libertăţii
Şi te vei prăbuşi în ţăndări toată!

Noapte de Crăciun

Ieşim ca nişte cârtiţe din hruba
În care picuri grei de apă cad.
În faţa porţii ne aşteaptă duba
Să ne transporte undeva-n alt iad.

Îngrămădiţi pe coridor de-a valma,
Păşim în gând cu semnul sfintei Cruci.
Ne-mproaşcă cu ocara şi sudalma,
Cordoanele de cerberi politruci.

Şi, înşfăcându-ne cu lăcomie,
Ne-nghite duba ca un căpcăun.
În tot oraşu-i linişte pustie,
În noaptea asta tristă de Crăciun.

Sub streaşina cu ţurţuri şi cu vată,
Nu mai vibrează glasuri argintii.
Dintr-o copilărie-ndepărtată
Răsună-n noi colindele târzii.

Nu-şi mai vesteşte nimeni bucuria
Că s-a născut în noaptea asta Crist.
Doar îngerii îi cântă-n cer solia
Crăciun amar, însângerat şi trist.

Copiii azi se roagă sub icoane
Să le aducă Moş Crăciun în zori,
Mălai, în locul pungii cu bomboane
Şi taţii îngropaţi în închisori.

Clopotele din Aiud

Clopotele din Aiud,
Ce-ncântare când le-aud,
Căci sub cerul ud sau calm,
Par un heruvimic psalm!

Graiul lor, heruvic grai,
Spune inimii de rai
Şi o leagănă prin cer,
Cu mireasma-i de mister.

Dangăt dulce, dangăt lin,
Muzical, heruvic crin
Cade din grădini cereşti
Peste rănile lumeşti.

Bang-cling-cling, balang-cling-cling.
Mistice ecouri ning
Heruvimice cântări,
Ca un roi de fulgi în zări.

Glasul clopotelor, sfânt,
Dus de aripi moi de vânt,
Varsă parcă prin tăceri
Harul Sfintei Învieri.

Ah, cum sună de sublim,
Ca un glas de heruvim,
Pe sub cerul calm sau ud,
Clopotele din Aiud!

Lugubra

Rin-cling-cling, rin-cling, rin-cling-cling-ring,
Zvonuri lugubre cresc şi se sting,
Multiplicându-şi sumbrul ecou
Sub cavernoase bolţi de cavou,
Unde Satana datu-ne-a brânci,
În miezul oarbei bezne adânci.
Lanţuri târâte de deţinuţi,
Prin coridoare-şi rostogolesc
Hohotul straniu, râsul drăcesc,
Râsul sarcastic, hohotul crud
Al infernalei temniţi Aiud.

Parcă-n sideful stepei de scoici,
Mână prin viscol sănii şi troici,
Jalnică, larva unui convoi,
Ce se târăşte leneş, greoi,
Tot mai departe către Sibir,
Sub încruntarea-aceluiaşi zbir,
Care-şi revarsă-n scrâşnet de dinţi,
Toată otrava urii fierbinţi,
Pe la răspântii, peste convoi
Ca-n Învierea lui Lev Tolstoi.
Bolţi cavernoase, bolţi cenuşii,
Pline de golul negrei vecii,
Se înfioară-ntr-una şi tac
Peste osânda bietului veac.

Rin-cling-rin-cling, rin-cling-cling-ring,
Zvonuri lugubre cresc şi se sting
Tot mai departe, tot mai domol,
De-a rostogolul, tot mai în gol,
Tot mai în golul rece şi ud
Al infernalei temniţi Aiud!

Noapte la Văcăreşti
Lui Sterie Cepi

E noapte-albastră ca-n poveşti
Cu obrazul roşu, dolofan,
Luna plină intră pe fereşti,
Beată turtă, ca un gardian.

Cu cruzimea unui mic despot,
Calcă parcă-n ciudă pe podea
Şi îşi vâră nasul peste tot,
Ca la percheziţie sadea.

Dorm adânc toţi bieţii osândiţi.
Unii cheamă nume dragi în vis,
Alţii gem şi ţipă îngroziţi
Lângă margini oarbe de abis.

Plopii în odăjdii argintii
Îşi înalţă rugile spre cer
Pentru toţi cei îngropaţi de vii,
Chiar şi pentru crudul temnicer.

Jilava

Rânjind de sub sârma ghimpată,
Ne-nghite în gura-i căscată,
Adânc scufundată ca nava:
Jilava, grozava, mârşava.

Sprânceana zbârlită şi-o-ncruntă
Şi ochiul ciclopic înfruntă
Din fundul pământului bolta
Şi-şi spumegă gnomii revolta.

Din hrube, din beznă, din piatră,
Toţi demonii iadului latră
Şi ţipă-n văzduh cucuvele,
În nopţi fără lună şi stele.

Un geamăt şi-un vaier se-aude,
Şi scrâşnet de lanţuri zălude,
Prin ganguri pândeşte misterul
Şi-njură cumplit temnicerul.

Sub bolţi cenuşii ca leşia,
Îşi târâie ziua stafia
Şi-n somnul cu ţepi ca aricii:
Coşmaruri, fantome, suplicii.

Ne suge cu mii de ventuze,
Cu vinete, lacome buze
Şi-n sânge ne toarnă otrava:
Mârşava, grozava Jilava!

Nopţi la Zarcă

Şoapte putrede, nu voci,
Bezne înfiorătoare.
Ca-ntr-o baltă duhnitoare
Colcăim, bieţi mormoloci.

Ce urşi vin din peşteri reci
Şi sub paşii grei ne calcă?
Dai un geamăt, strâmbi o falcă
Şi adormi apoi pe veci.

Ca din haos, din abis,
Vântul sub zăbrele plânge;
Leşul lunii, plin de sânge,
Se rostogoleşte-n vis.

Stelele cu ochi de lup
Ies din văgăuni la pânde.
Haite de vampiri, flămânde,
Ne sug sângele din trup.

Ah, degeaba facem cruci
Să ne ocrotească Domnul,
Să nu ne mai fie somnul
Plin de şerpi şi de năluci!

Vai, când nopţile se-aştern,
Fierbe bezna, geme lutul,
Spaimele lovesc cu cnutul,
Zarca toată-i un infern!

Golgota românească
Memoriei lui Nicolae Chisălicescu,
mort la Zarca din Aiud

Ni-i trupul răstignit, bătut în cuie,
Sus, pe Golgota pătimirii noastre.
Cucernic ca un schivnic, gândul suie
Spre cerul limpezimilor albastre.

Pe crucea jertfei cutremurătoare,
Pe care mor şi visele şi anii,
Oftăm prelung în deznădejdi amare:
O, Eli, Eli, lama sabactani!

Credinţa însă biruie năpasta,
Cădelniţându-şi ruga în tăcere.
Călăii ne străpung cu suliţi coasta
Şi ne adapă cu oţet şi fiere.

În urletele crâncenei gheene,
Din zvârcolirea cărnii sfâşiate,
Sclipeşte-n diamantul de pe gene
Lumina jertfei noastre ne-ntinate.

Pe creasta de văpaie a credinţei,
Noi ştim, în greaua zbatere-a durerii,
Că încolţeşte-n miezul suferinţei,
Grăuntele de foc al Învierii.

Ni-i ruga, Doamne, pură ca zambila
Şi chinul înfloreşte-n bucurie.
Revarsă-ţi harul roditor şi mila
Pe fruntea stinsă de mucenicie!

În bunătatea Ta dumnezeiască,
Tămăduieşte-ne cu sfinte leacuri
Şi fă ca jertfa noastră să rodească,
Rotundă şi bogată peste veacuri!

A mai murit un deţinut de foame

A mai murit un deţinut de foame
Şi moartea-adulmecă azi altă urmă.
Cumplit ne roade foamea şi ne scurmă
În măruntaiele de ceaţă şi de scame.

A mai murit un deţinut de foame,
Supt, istovit de ploşniţe râioase
Ce cară-n spate butii pântecoase
Cu sânge ca pelinul de la crame.

A mai murit un deţinut de foame,
Liber plutind ca zborul unei vrăbii,
Iar ochii noştri au sclipiri de săbii
Şi fulgeră în beznele infame.

Foame

Răstigniţi pe blid şi porţii,
Foamea ne frământă-n gheare.
Spectrul obsedant al morţii
Joacă-n ochi la fiecare.

Sub buric, mereu la pândă,
Stă pitită o panteră
Şi adulmecă flămândă,
Aburii din atmosferă.

Prin celule în surdină,
Moartea îşi ascute coasa...
Cu instincte de jivină,
Ştim precis când vine masa.

Şi cum stăm culcaţi pe burtă,
Răsuciţi de chinuri grele,
Ca la o comandă scurtă,
Năvălim toţi la gamele.

Un turtoi ca fierea, rai e
Rai e şi fiertura chioară.
Foamea scurmă-n măruntaie,
Ca un bot lihnit de fiară.

Un cui roşu ni se-nfige,
Când şi carnea ne străpunge
Şi ne arde şi ne frige
Cel din urmă strop de sânge.

Joacă-n ochi ca o bacantă
Peste munţi de pâini şi poame,
Groaznică, halucinantă:
Foame... foame...foame...foame!

Halucinaţie

Tii! Ce frig, ce foame mi-i!
Ca un darnic vistier,
Noaptea a spuzit pe cer
Zloţi în roiuri brumării.

Printre negrele zăbrele,
Din nemărginire, stele
Mă măsoară ca apaşii
Şi-şi scufundă-n haos paşii...

Luna rumenă ca chifla,
Îmi tot dă mereu cu tifla
Şi-mi aruncă - ah, nebuna!
Câte un crâmpei de stea
Nu mai mare ca aluna,
Pentru toată foamea mea.

Oare astfel crede ea
Că mi-o poate alina?

Cum pluteşte coaptă-n aburi,
Tot înghit în sec salivă
Izvorând ca apa-n jgheaburi
Din făptura-mi costelivă.

De te-aş prinde, mare ciumă,
Te-aş muşca de nasul cârn
Şi în cui am să te-atârn,
Să te lecuieşti de glumă.

Daţi-mi pietre, măi, şi humă,
Să le rod şi să le ling,
Poate-oi reuşi să-mi sting
Foamea care mă sugrumă!

Parcă merg desculţ prin brume...
Cine urlă, măi vecine,
Ca o fiară-n cuşcă, cine
Scoate răcnete şi spume?

Ptiu! Mormântul tău de lume!

Inscripţie pe o vizetă la Noua Culme

Ne viscolesc tristeţile în sânge.
Un înger alb la căpătâi ne plânge
Şi ca un lujer subţirel se frânge.

Ard frunţile de humă şi de ceară
Într-o lumină vag crepusculară,
Ucisă-apocaliptic de o gheară.

Zăceam de ani, răpuşi ca de o boală,
Cu inima mai albă ca o coală,
În veacul beat de ură şi sminteală.

Nu-i nimeni, oare, nimeni să ne-audă,
Să ne sărute tainic pleoapa udă,
Să fulegre dihania zăludă?

Tot aşteptam Arhanghelul să vie,
Cu spada-i de lumină pururi vie,
Să spulbere satanica urgie.

În murmurul puţinelor cuvinte,
Bolborosim cu inima fierbinte:
Îndură-te de noi, o, Doamne Sfinte!

Ne viscolesc tristeţile în sânge,
Un înger alb, ce lujerul şi-l frânge,
Se roagă pentru noi mereu şi plânge!

Periprava
Memoriei lui Victor Bucuvala

Fu scris să trecem şi prin Periprava,
Ostateci între sârmele ghimpate,
Să ne-afundăm în mlaştini până-n coate
Şi până-n fund să dăm pe gât otrava.

Foind prin ape putrede, bolnave,
Tăiem din zori şi până-n noapte stuful
Şi ne vărsăm din suflet tot năduful,
Înghesuiţi în cala unei nave.

Icnesc pigmeii urii să zdrobească
Sub maiurile lor ca apucaţii,
Veriga unui lanţ de generaţii,
Ce ţine de ursita românească.

Dar peste răcnete şi grohăituri
Şi peste bestiala lor cruzime,
Dospeşte-n mâl, pentru viitorime,
Aureola splendidelor mituri.

Cântec de luptător
Partizanilor anticomunişti din munţi

Stau zi şi noapte-nfipt pe-această creastă,
Ţâşnit ca din adânc, la o chemare;
Mi-e răzmeriţă inima sub coastă
Şi vulturi, ochii crunţi rotiţi în zare.

Ca să înfrunt uzbecii şi calmucii
Ce azi din trupul ţării se înfruptă,
M-am înfrăţit cu doina şi haiducii,
Mânat de-o sete aprigă de luptă.

De sus, de pe Negoiuri şi Parânge,
Mi-mbrăţişez şi ţara şi strămoşii.
Vuiesc în mine volburi mari de sânge
Şi plumbi descarc în fruntea fiarei roşii.

Sunt vifor şi nimic nu mă-nspăimântă:
Nici moartea şi nici iadul cel sinistru.
Aştept o zi de răzbunare sfântă,
Să-mi oglindesc privirile în Nistru.

Cu arma-n mâini să pustiesc blesteme
Şi hoardele flămânde şi nebune.
Să crească iar voievodale steme
Pe creştetul hotarelor străbune.

Mi-e inima luceafăr sus, pe creste
Şi-nfrunt hidosul stepelor balaur.
Visez o ţară nouă ca-n poveste
Şi mândră ca un măr domnesc de aur.

La răscrucea istoriei
Partizanilor lui Gavrilă

Am crescut năpraznic cât un munte,
Din pământ, din cremene, din piatră.
Urlă haita viscolelor crunte
Şi din toate părţile mă latră.

La răscrucea crâncenei istorii,
Mâinile mi-am încleştat pe armă.
Dor de libertate, nu de glorii,
Sună-n mine clopot de alarmă.

Că s-a năpustit din fundul zării,
Ca o molimă, ca o osândă,
Peste trupul schilodit al ţării,
Fiara, fiara roşie flămândă.

A venit cu crivăţul sălbatic,
Din Siberii vaste şi geroase,
În priviri cu sânge şi jeratic
Din arşiţa stepelor râioase.

Şi cum pustieşte totu-n cale,
Nu e slovă, nu e grai, nu-i carte
Să surprindă, vai, atâta jale
Şi atât prăpăd, atâta moarte!

Peste ţara stoarsă de speranţe,
Dau năvalnic chiote haiduce.
Geme veacul ciuruit de gloanţe,
Scheaună şi beznele năuce.

Arde-n mine sângele ca rugul
Şi m-avânt bolid în vijelie.
Ori sfărâm în mii de ţăndări jugul,
Ori îmi las ciolanele în glie!

Balada haiducului din codrii Babadagului

I
De la Dunăre şi Mare,
Din Măcin la Babadag,
Trece ca o arătare,
Sânge-n flăcări, duh pribeag.

Ochii negri sub sprâncene,
De năpraznic armatol,
Zării coapte dobrogene,
Ca doi şoimi îi dau ocol.

Vremea crâncenă şi surdă
I-a sădit în piept imbold
Să-şi ia-n braţu-i drept o durdă
Şi grenade reci la şold.

A pornit să-şi verse-n şanţuri
Caldul sânge răzvrătit,
Pentru bietu-i neam în lanţuri,
Pentru neamul său robit.

Vântul îi sărută fruntea
Aprigă de făclier;
Parcă trece greu pe puntea
Unui nou destin de fier.

Calcă-nfiorând văzduhul,
Volbură de verde cânt,
Şi-şi împărtăşeşte duhul
Treaz cu tot trecutul sfânt.

Creşte zdravăn cât un munte
Din adâncuri strămoşeşti
Şi îi scapără sub frunte
Ochii ageri, vultureşti.

Cremene din Pindul teafăr,
Aşchie de fârşirot,
Arde-n zări ca un luceafăr
Şi-n oţel turnat, e tot.

II
Şuieră cumplit prin ţară
Crivăţul din răsărit...
Gogu Puiu-i foc şi pară
Şi potop dezlănţuit.

Răscoleşte văi şi sate,
Duh de luptă neînfrânt.
Inima în piept îi bate
Ca un clopot greu şi sfânt.

Peste jalea şi durerea
Sugrumatului norod,
El vesteşte învierea
Grea de slavă şi de rod.

Peste biciul şi cuţitul
Zbirilor de politruci,
El vesteşte răsăritul
Neamului sfinţit pe cruci.

Fiara roşie se-asmută,
Spumegă băgată-n draci,
Dar sub plumbii ce nu cruţă,
Gheara-ngheaţă pe trăgaci.

Vino, poteră haină,
Vino, frunte de satrap,
Dacă vrei să-ţi culc în tină
Steaua roşie din cap!

Dinţii şi-i scrâşnesc de ciudă,
Haitele din loc în loc
Şi aleargă şi asudă
Fără preget şi noroc.

Fierbe potera năucă,
Uite-l ici, uite-l colea...
Parcă-i fum, parcă-i nălucă...
Şi se scurge vremea grea.

III
Frunză verde de pelin,
Frunzuliţă de venin,
Azi în zori, la Cobadin
Ce besmetici politruci
Stau pitiţi după uluci,
Sau înfipţi pe la răscruci,
Cu ochiu aprig şi isteţ,
Să vâneze un mistreţ,
Un mistreţ de mare preţ?

Stau pe labe, în tăcere,
Crâncene mitraliere
Ce-au împresurat tot satul,
Să le pice-n guri vânatul.

Se desprind apoi gonaci,
Cu un deget pe trăgaci,
Lunecând cu paşi de pluş,
Să stârnească din culcuş,
Din hăţişurile sorţii,
Aprigul mistreţ al morţii.

Şarpele trădării muşcă
Şi mistreţul, prins ca-n cuşcă,
Doarme-ntr-una şi visează
Şi doar luna-l priveghează,
Luna plină şi rotundă,
Care scaldă şi inundă
Sate albe şi câmpie,
Într-o apă argintie.

Gogu Puiu doarme-n casă
Şi visează o mireasă
Albă şi nepământeană,
Cu jeratic sub sprânceană,
Care s-a desprins alene
Din zări coapte dobrogene.

Zâmbitoare şi uşoară,
Alba, strania fecioară
Se apropie de el
Şi-ntinzându-i un inel,
Lin în deget i-l petrece
Mâna-i de zăpadă rece.
Peste fruntea lui de ceară,
Buza-i vânătă, amară,
Pune-n urmă un sărut,
Ca un foşnet lung, pierdut,
Dar sărutul ei e rece
Şi-un fior prin trup îi trece,
Care parcă îl îngheaţă,
Căci e rupt din altă viaţă.

Stele-aţipesc pe boltă...
Graţioasă, cu o voltă,
Tremură în geam o rază
Şi fereastra luminează.

IV
Politrucii dau târcoale
Şi se-apropie fricoşi...
Doamne,-ndeamnă-l să se scoale,
Suflă-n ochii somnoroşi!

Că intrară în ogradă
Paşii umbrelor de fum
Şi haiducul o să cadă
Viu în mâna lor acum!

Voce seacă, îngâmfată,
Sparge-n ţăndări somnul lui:
- Puiule, predă-te-ndată,
Căci nicio scăpare nu-i!

Altă voce parcă rage:
- Dacă ţii la viaţa ta,
Fii cuminte şi nu trage,
Că-i zadarnic - nu mişca!

Dar un trăznet, rupt din slavă,
Cade bubuind pe loc;
Raza palidă, firavă,
Moare într-un snop de foc...

Urlă durda haiduceşte,
Ca la nuntă, ca la hram...
Vocea seacă amuţeşte
Spartă-n cioburi ca un geam.

Şi se-ncinge hora morţii...
Curajoşii politruci
Trec în goană pragul porţii
Şi se-ascund după uluci.

Clănţăne mitraliera
Cu lătratu-i de căţea,
Bate vâna şi artera
Cu ciocane-n tâmpla grea.

Grindină de gloanţe cade
Pe pereţii albi de var,
Muşcă schije de grenade,
Însă totul e-n zadar.

Din bârlogul lui, mistreţul
Iese-n curte-n val-vârtej.
Politrucii simt îngheţul
Coasei lucii în gâtlej.

Îşi croieşte drum şi saltă
Peste garduri şi grădini;
Fruntea-i viforâtă-naltă,
Arde-n flăcări şi-n lumini.

Şi în iureşul pârdalnic
Prins de ochiul lor năuc,
Pare când mistreţ năvalnic,
Când mândreţe de haiduc.

Niciun glonte nu-l atinge,
Tras de mână de păgân;
Ţeava scuipă foc, dar linge
Mersu-i teafăr şi stăpân.

Jerbe mari de flăcări roşii
Din grenade răbufnesc;
Gem tâlharii, ticăloşii,
Haitele schelălăiesc.

Ah, de-ar sparge ca securea
Cercul focului rotund,
Să se piardă în pădurea
Cu hăţişuri fără fund!

Însă noi şi noi iscoade
Cresc în faţă-i ca un zid.
- Ia predă-te, mă neroade,
Nu porni ca un bolid!

Nu vezi că eşti în capcană
Şi ieşire n-ai deloc?
Cezi că poţi scăpa prin goană
De cumplitul nostru foc?

Dar haiducul, tot răsunet,
Duh cu rădăcini străvechi,
Sparge-ndată ca un tunet
Zgârciul blegilor urechi:

- Pentru ce atâta larmă,
Câinilor, de-ar fi stau?
Cât mai am în mâini o armă,
Eu nu ştiu să mă predau!

Niciodată, niciodată,
Viu în mâini nu voi cădea,
Fiară roşie spurcată,
Fiară crudă şi mişea!

Însă durda-i moartă-n mână,
Fierul fumegă-nroşit.
Vocea-i suspinând, îngână:
- Durdă, tu m-ai părăsit!

Mâna-i pipăie în pripă
Şoimul şoldului viteaz,
Luminându-se-ntr-o clipă
Ochi şi frunte şi obraz.

Zvârle ultima grenadă
Şi se-aruncă asupra ei.
Dacă trebuie să cadă,
Barem, facă-se scântei!

Murmurând spre cer o rugă,
Cade c-o spărtură-n piept.
Politrucii vin în fugă,
Vin de-acum cu mersul drept.

Rană roşie, adâncă,
Sângeră în pieptul gol...
A fost cremene şi stâncă
Şi-a fost iureş de-armatol.

Inima-i de foc, armâna,
Ca un clopot greu şi sfânt,
Azi sărută lung ţărâna
Dobrogeanului pământ.

Plânge mierla, plânge cucul
Şi se tânguie sub cer.
Nu mai creşte-n zări haiducul
Dârz, de flacără şi fier.

Duhul lui acum pluteşte
Pe-albe căi de veşnicii
Şi din jertfa lui va creşte
Duhul altei Românii!

Întoarcere

Noi ne-am întors din iadul de durere,
Unde scrâşnesc măselele şi dinţii.
N-am înjunghiat nici coastă de muiere
Şi nimănui nu i-am furat arginţii.

Livizi, sleiţi de vlagă, de putere,
Ne-a lins amarnic bezna nefiinţei,
Am înghiţit oftaturi în tăcere
Şi-am mestecat anafura credinţei.

De inumana noastră sfâşiere,
Plângeau în cer şi îngerii şi sfinţii
Şi ne turnau în suflet mângâiere,
Sub roşul viscol de tortură-a minţii.

Am fiert în mări de smoală şi de fiere,
Încrezători în ziua biruinţei.
Noi ne-am întors din moarte la-nviere
Şi-am pipăit abisul suferinţei.

Ionel Zeană
S-a născut la 19 Iulie 1912 în comuna românească Doleani, Jud Salonic, Macedonia. A venit în ţară, în 1928, pentru continuarea studiilor, după terminarea gimnaziului român din Salonic. Absolvent al Facultăţii de Medicină din Bucureşti în 1949, iar din 1945 [cu regret, comunicăm că această inadvertenţă de date apare în biografia publicată de antolog. Noi doar o repetăm. Nota M.R.] este medic primar ftiziolog la diverse sanatorii de T.B.C.
S-a încadrat în Mişcarea Legionară din 1934.
Închisori şi condamnări: 6 luni de închisoare militară şi la penitenciarul din Cluj, sub rectoratul lui Ştefănescu-Goangă, în urma congresului studenţesc din 1936 de la Târgu-Mureş; arestat la 1 decembrie 1938 şi internat în lagărul Miercurea-Ciuc până în Aprilie 1940, fiind unul dintre supravieţuitorii masacrului din noaptea de 22 Septembrie 1939, după pedepsirea călăului Armand Călinescu (asasinul lui Corneliu Zelea Codreanu), de către o echipă de legionari; arestat în noaptea de 14 -15 Mai 1948, la Constanţa, unde funcţiona ca medic primar la Asigurările Sociale, şi condamnat de Tribunalul Militar Constanţa, la 18 ani de muncă silnică, comutată de Curtea Supremă la 10 ani temniţă grea, după care, pentru refuz de colaborare cu Securitatea, a primit o pedeapsă administrativă de 60 de luni în colonie de muncă forţată.
A trecut prin următoarele închisori: Constanţa, Aiud (peste 9 ani), Văcăreşti, Jilava, Noua Culme şi Periprava, de unde a fost eliberat la 12 Mai 1963. A ieşit din închisoare bolnav de tuberculoză la amândoi plămânii.
După eliberare a fost retrogradat, funcţionând un timp ca simplu medic stagiar, apoi încadrat, pe bază de concurs, ca medic specialist, şi abia după 6 ani a fost reintegrat în drepturile de medic primar, câştigate prin concurs încă din 1945.

[ inapoi ]  [ sus ]  [ inainte ]