Data publicării pe site: 03.12.2007



POEŢI DUPĂ GRATII

GABRIEL ŢEPELEA

Invitaţie

Hai, lutule, mai fă o încercare
O gară, ia-mă-n cârcă, o gară, încă una,
Să-mi port aşa, ca melcul, cochilia de zare
Spre ţărmuri unde linişti îşi împletesc cununa!

Sunt osiile strâmbe, maşina se hurducă,
Siberia e mare, troiene fără margini,
Mai arde o scânteie în ochii de nălucă
Şi-un Vârf cu Dor mijeşte din zdrenţe şi paragini.

Din fosta mea zidire, atât mi-a mai rămas
O lampă ce se zbate prin viscol să viseze.
Se-aprinde melancolic la tainicul popas,
Când amintiri şi umbre apar pe metereze.

Încet, încet 'nainte, cu-antene temătoare
Vom smulge din adâncuri fărâma de putere...
Am scormonit cu unghii păduri interioare
Şi-aduc crestat în sânge un cântec de galere.

O nouă zi

O nouă zi începe-n puşcărie
Cu scrâşnete de lanţuri şi de uşi...
De unde, Doamne, voi afla tărie
Să mai înfrunt o ziuă sub cătuşi!?

Să stau de vorbă cu un domn ce-am fost
Proptit de cărţi şi rezemat de vise,
Dar până când acelaşi adăpost
Sub streşini de pierdute paradise?

Să-ntind spre mâine schele mari de gând
Cu scânteieri de vrere peste veac?
Fac câţiva paşi, dar mă întorc plângând,
Mă fură-un gol amarnic spre stomac.

Mă opintesc, privesc în sus.
Încerc o nouă treaptă, ca Manole,
Dar gândul se întoarce nesupus
La porţia de pâine şi fasole.

Sunt astăzi "primul", la "întâia pâine"
Şi vreau s-aleg un colţ mai cu noroc,
Să ţină piept cu foamea până mâine
Când lupta va începe mai cu foc...

Fasolea, Doamne, de  n-ar fi o ciorbă
Ci o iahnie groasă ca şi ieri,
L-aş ţine iar pe gardian de vorbă
Să-ncarce-un polonic din răsputeri...!

De bat la poarta vreunui om de seamă
Din alte vremi, sau mai de-acum, prezent,
Deodată simt cum totul se destramă
Şi-aleargă gândul, tâmp, la "supliment".

Degeaba atâta luptă-nverşunată,
Atâtea opintiri pentru o schelă,
...Mi-e gândul o mârţoagă deşelată
Cu botul pironit într-o gamelă!

Portret într-o tinetă

Azi, mi-am văzut figura în tinetă...
Cu părul tuns, cu ochii adâncaţi,
Cu-obrajii văruiţi şi subţiaţi
...De parcă-aş fi ieşit din eprubetă!

Zâmbesc... şi... uite, cineva-mi răspunde
Cu-o strâmbătură rece de muzeu
Ce-mi spune apriat: nu-s eu...
Şi spaima mă-ncovoaie, mă pătrunde.

Am fost vreodată şi eu om ca voi
Cuprins într-a vieţii Tarantelă,
Privind la soare, fără de cartelă,
Şi primăverile cu părul lor vâlvoi...?!

Nu! M-am născut aici cu şobolanii
Să rod cu ochii gratiile grele
Să peticesc cu rime şi cu stele
Cămăşile ce le purtară anii.

Mă fură gânduri alte, mai durute
Şi-un vieţaş îmi află leacul:
- Ţepelea, lasă bă, capacul!
Ce naiba, tu nu simţi că pute...?!

Labuntur anni...

Întâi au apărut nişte nămeţi
Pe uliţa ce urcă înspre tâmple...
Au stat cuminţi şi-au aşteptat discreţi
Furtunile ce-aveau să se întâmple.

Vreo patru brazde trase cu temei,
Pe-ogorul frunţii-au apărut deodată
Şi tinereţea-n trena de scântei
Se retrăgea pe-o linie brumată.

De-atunci, ce lovituri am mai primit
Din craterul vieţii, pendular,
Şi-au însemnat sosirea, potrivit,
Pe încercatul feţei calendar.

Şi n-am ami râs de ori şi ce nimic
Deschis în zare ca un tânăr verde.
M-am pomenit că urmăresc un dric
Cum, funerar, spre ţintirim se pierde...

Cercasem eu prin clipse sufulcate
S-apropii veşnicia, s-o îngân,
Dar anii mi-au adus, pe-neaşteptate,
Porecla ne-nţeleasă de bătrân...

Bătrân... bătrân... o vorbă ce retează
Ţâşnirile albastre de elan...
Ne roade vremea, inima scandează
Tot imnul tinereţii - năzdrăvan...

Cu supte mâini, ne încercăm, pe coate,
Puterile cu Marele Nimic
Şi vrem să mai culegem, de se poate,
Din miriştea vieţii, câte-un spic.

Îmbătrânim mereu... îmbătrânim...!
Furând o stea sau dezvelind un sân
Ne poartă paşii tot spre ţintirim
Şi ne aşteaptă vameşul păgân...

Tronează Timpul peste clipe, sus,
Şi implacabil, pe o pânză vie,
Adaogă detalii de apus
La scurgerea discretă-n veşnicie.

Nautae

Navigăm, navigăm înainte
Spre o stea, spre-o poiană de vis...
Ne-am înscris pe catarge, cuvinte
Şi ni-i cerul în inimi, deschis.

O căsuţă ne-mbie, cuminte,
Cu tihniri rânduite în ea,
Navigăm, navigăm înainte
Aşteptăm, aşteptăm altceva...

... S-a mai frânt un catarg de o zare,
A mai prins la babord a trosni
N-a venit nălucirea cea mare.
... Mâine, da mâine, da... va veni!

A trecut şi amiaza vieţii.
Apusul e-aproape, e-n noi,
Şi plecăm cu nădejdea că, poate,
... Năluca e-n viaţa de-apoi...

Duminicală

Un dangăt de clopot deschide
Duminicii cale spre noi...
Prin sânge buznă şuvoi
Tristeţea-şi sapă firide
Şi iarăşi mi-e gândul strigoi
Ce-mbracă bătrâne hlamide
... Şi clopote vin, clopote rar, clopote plâng
Mă frâng
mă cufrâng.
de zare m-anin, cu unghii de jar,
... Bat clopote lin, bat clopote rar...

... Departe, văd satul... departe,
Pierdut într-o glugă de munţi
Cu cerul albastrelor nunţi
Şi anii prunciei, de-o parte,
Iar zvonul de unde împarte
Armindeni din anii mărunţi
... Şi clopote vin, clopote rar, clopote bat
Răsună ciudat, sub bolţi de amar, o undă de crin,
Bat clopote rar,
Bat clopote lin.

Sunt numărul 890

Sunt numărul 890
Şi parc-aş fi aşa din veci de veci!
Primesc,
Din sacul cu grijanii, ţigănesc
Atâtea plesne şi la prânz, şi seara,
Şi iarna reumatică, şi vara,
Că mi se pare c-am ieşit aşa cu ele
Din pântec de mamă, în scrâşnet de stele...
Uneori,
Pe la cântători,
Când caut în noapte, în mine,
Ascunsele zori,
Vin umbre din cazematele reci, umede, sumbre
Ce-mi spun că-n altă viaţă,
Cândva, undeva,
Eram cneaz în furtună,
Nălucire de stea,
C-am fost om aievea
Cu-o geană de vis,
Spre zare deschis,
Spre semeni deschis,
Dar mint visele, zările, aşteptările.
Sunt numărul 890
Şi parc-aş fi aşa, din veci de veci.

Invocaţie

Când luna răsuce din caier de vreme
Şi picură linişti de gene de stele,
Coboară-mpăcare în marea ce geme
Coboară-n adâncul căderilor mele.

Când cerbii se miră de paşii tăcerii
Şi firul de iarbă tresare sub rouă,
... Coboară-alinare pe rana durerii,
Coboară lumină - în inima nouă.

Hai, temnicer

Hai temnicer! Hai urlă mai departe
Cu "tine-aproape"-al tău şi "ia pe trei",
Sub cizma ta, pe lespezile sparte,
Striveşti de veacuri, oameni şi idei.

Îmi dai un ghiont sau mă deşeli în munci,
Cu ochii-închişi eu te zăresc cum ieri,
Cu pumnii plini de sânge şi porunci,
Izbea cu sete-n marii făclieri.

Ţi-s ochii reci, ca două reci piroane...
Ce scurm-adânc în trup de osândit,
Aceiaşi ochi din cartea cu prigoane
Sub care Dostoievschi-a tresărit.

Iar eu prin gangurile astea nu-s
Nici singur astăzi, nici lipsit de cer,
Prin ani aud cătuşele lui Huss
Şi cruda ironie-a lui Voltaire.

Mă afundaţi în beciurile unde
Nici foşnetul luminii nu străbate...
Se-aprind lumini, încep să mă inunde,
Şi parc-aş fi cu Horia-n cetate!

De se răscoală clipe netrăite
Că prea de tânăr mă-ngropaţi de viu,
Prin zidurile vechi, mucegăite,
Mă mustră anii, anii Maniu.

Şi-n orice colţ, sub ploaia de ciomege,
Eu simt zvâcnirea unui gând de frate,
Ce vrând cătuşe grele să dezlege,
Şi-a frânt viaţa pentru libertate.

Hai temnicer, hai urlă mai departe,
Scrâşneşte-n dinţi şi scuipă prin cuvinte,
Tu joci de veacuri pe aceeaşi carte;
Dar gândul taie pârtii,... înainte!

Final

De-o fi să cad la vreo răscruce
Nu vă-ntristaţi! Eu sunt din cei
Ce-au preferat să poarte-o cruce,
Decât negoţul de idei.

Din sat plecai cu o merinde
Cuprinsă-n vechi abecedare:
Din vatra ţării nu se vinde
Nici chiar o unghie de zare.

De-atunci am răscolit trecutul
Prin ale cărţilor desişuri,
Să-mi fie peste vreme scutul,
În drum spre alte luminişuri.

Am stat de veghe la hotare
Cu pârcălabii şi aprozii
Şi-am galopat cu-nverşunare
În iureşe, cu  voievozii.

Iar de-am avut vreo îndoială,
Când totul se-mbrăca în ceaţă,
Am zis că-i bună rânduială
Să cer trecutului povaţă.

De n-am desprins din vechi cetanii
Cărarea limpede şi sfatul,
Simţeam cum mă-nghiontesc mocanii
Să mă întreb: "Ce-ar zice satul?"

Îi urmăream cum fac cărare
Prin colbul anilor ce-au fost,
Cum picura un colţ de zare
Din miezul spuselor cu rost.

Iar când au nechezat străinii
La poarta ţării după pradă,
Sau mă-mbiau toţi citadinii
La trai uşure, de paradă,

M-am răsucit pe fir de gânduri
Sub  tremuratul blond al lunii,
Să aflu ca-ntr-atâtea rânduri
Ce-ar zice tata şi străbunii?

Şi-acum, la ultima răscruce,
Strivit de gratiile roşii,
Sunt împăcat, căci drumul duce
Acolo unde vor strămoşii!

Gabriel Ţepelea
Gabriel Ţepelea s-a născut în 1916, în comuna Borod, jud. Bihor, ca fiu de ţărani. În urma studiilor strălucite în ţară, a devenit bursier în Franţa. A fost unul dintre fruntaşii tineretului naţional-ţărănist şi a militat activ împotriva Dictatului de la Viena. Un volum de proză, câteva studii filologice şi o teză de doctorat, cu George Călinescu, păreau să anunţe o carieră strălucită. La vârsta deplinătăţii creatoare, a fost însă deţinut politic în închisori "celebre": Jilava, Canal, Aiud, Oradea... A revenit cu greu în cariera universitară şi în activitatea publicistică. A fost profesor universitar, şi pentru o scurtă perioadă, decan la Facultăţii de filologie din Piteşti. A publicat mai multe volume de studii filologice şi istorico-literare. Este unul dintre membrii marcanţi ai Partidului Naţional-Ţărănist, la refacerea căruia, a contribuit decisiv. Ca parlamentar, militează pentru legi cu adevărat democratice şi pentru o autentică reformă a învăţământului. Nu a compus versuri decât în perioada de detenţie; acolo, în mijlocul celor mai degradante mizerii materiale, poezia i s-a relevat ca o formă de rezistenţă, ca un mijloc de a-şi păstra integră condiţia umană.
"Dacă totul e supus unui relativism implacabil, poezia ce a erupt cândva din adâncuri nebănuite, ce a populat clipele unor fiinţe abstrase din prezentul social, navigând printre semnele de întrebare ale propriului lor interior într-o celulă, poate să aibă o valoare literară, ea are totuşi o semnificaţie individuală şi documentară. Plonjând în eul lor intim, oamenii şi-au făurit arme, ori biete cârje, spre a-şi obloji rănile (şi ale celor din jur). O anumită oralitate era inevitabilă, după cum inevitabilă era şi rima - aproximativă de mult e ori - canoanele ei fiind impuse de condiţiile memorizării."

[ inapoi ]  [ sus ]