Data publicării pe site: 03.12.2007



POEŢI DUPĂ GRATII

NICHIFOR CRAINIC

Unde sunt cei care nu mai sunt?

Întrebat-am vântul, călătorul,
Bidiviu pe care-aleargă norul
Către-albastre margini de pământ:
Unde sunt cei care nu mai sunt?
Unde sunt cei care nu mai sunt?

Zis-a vântul: Aripile lor
Mă doboară nevăzute-n zbor.

Întrebat-am luminata ciocârlie,
Candelă ce leagănă-n tărie
Untdelemnul cântecului sfânt:
Unde sunt cei care nu mai sunt?
Unde sunt cei care nu mai sunt?

Zis-a ciocârlia: S-au ascuns
În lumina Celui Nepătruns.

Întrebat-am bufniţa cu ochiul sferic,
Oarba care vede-n întuneric
Tainele neprinse de cuvânt:
Unde sunt cei care nu mai sunt?
Unde sunt cei care nu mai sunt?

Zis-a bufniţa: Când va cădea
Marele-ntuneric, vei vedea.

Rugăciune pentru pace

Slava Ţie, Doamne, pentru-această noapte.
Somnul meu, în unda lunii s-a scăldat,
Din abisul păcii, visului i-ai dat
Dezlegări de taine prin năluci de şoapte,
Slava Ţie, Doamne, pentru-această noapte!

Semăna cu noaptea umilitei naşteri
Când ai rupt pecetea vechiului blestem,
Pacea Ta-nstelând-o peste Bethleem
Şi vărsând lumina veşnicei cunoaşteri
Semăna cu noaptea umilitei naşteri.

Îngerul lăsase porţile-ntr-o parte,
Cântec fără sunet Te slăvea-n zbor,
Unduiau azurul aripi fără zbor,
Când spre-abisul păcii, năzărit departe,
Îngerul lăsase porţile-ntr-o parte.

Doamne, dă-mi şi mie pacea Ta cerească,
Miezul de tăcere al strigatei vieţi.
Care-nflăcărează din fricoşi profeţi,
Măduva ce-mpinge vârful să-nflorească,
Doamne, dă-mi şi mie pacea Ta cerească.

Dă-mi şi mie pacea inimii, Stăpâne,
Flacăra ce nu se zbate-n uragan,
Să răzbesc războiul duhului duşman,
Căci ţărâna trece, sufletul rămâne,
Dă-mi şi mie pacea inimii, Stăpâne.

Tu, răcoarea celui ars pe rug, Iisuse,
Şi dulceaţa celui sfâşiat de leu,
În arena morţii, Dumnezeul meu,
Fii şi răsăritul vieţii mele-apuse,
Tu, răcoarea celui ars pe rug, Iisuse.

Cântecul potirului

Când holda tăiată de seceri fu gata,
Bunicul şi tata
Lăsară o chită de spice-n picioare
Legând-o cucernic cu fir de cicoare;
Iar spicele-n soare sclipeau mătăsos
Să-nchipuie barba lui Domnu Cristos.

Când pâinea-n cuptor semăna cu arama,
Bunica şi mama
Scoţând-o sfielnic cu semnele Crucii,
Purtau parcă moaşte cinstite şi lucii
Că pâinea, dând abur cu dulce miros,
Părea că e faţa lui Domnu Cristos.

Şi iată potirul la gură te-aduce,
Iisuse Cristoase, Tu jertfă pe Cruce,
Hrăneşte-mă, mână de sfânt Dumnezeu.
Ca bobul în spice şi mustu-n ciorchine
Eşti totul în toate şi toate prin Tine,
Tu, pâinea de-a pururi a neamului meu.

Din coarda de viţă ce-nfăşură crama,
Bunica şi mama
Mi-au rupt un ciorchine, spunându-i povestea:
Copile, grăiră, broboanele-acestea
Sunt lacrimi de mamă vărsate prinos
La caznele Domnului nostru Cristos.

Apoi, când culesul de struguri fu gata,
Bunicul şi tata
În joc de călcâie zdrobind nestemate,
Ce lasă ca rana şiroaie-nspumate,
Copile, grăiră, e must sângeros
Din inima Domnului nostru Cristos.

Şi iată potirul la gură te-aduce,
Iisuse Cristoase, Tu jertfă pe Cruce;
Adapă-mă, sevă de sfânt Dumnezeu.
Ca bobul în spice şi mustu-n ciorchine
Eşti totul în toate şi toate prin Tine,
Tu, vinul de-a pururi al neamului meu.

Podgorii bogate şi lanuri mănoase,
Pământul acesta, Iisuse Cristoase,
E raiul în care ne-a vrut Dumnezeu.
Priveşte-Te-n vie şi vezi-Te-n grâne
Şi sângeră-n struguri şi frânge-Te-n pâine.
Tu, viaţa de-a pururi a neamului meu.

Cântec după gratii

Am fost făcut să n-am
Pe-acest pământ nimic;
Ca pasărea pe ram
Cobor şi mă ridic.

Pe ziduri de cetăţi
M-am îndârjit să lupt,
Pândar de bunătăţi
Din care nu mă-nfrupt.

Şi, frunte de voinici,
M-am războit cu zmei
Să ocrotesc pitici
Batjocorit de ei.

Iar dragostea de neam
M-a-nflăcărat să-i cânt
Moşia unde n-am
Doi paşi pentru mormânt.

Şi pentru-acestea fac
Osânda cea mai grea.
Nici zdreanţa-n care zac
Nu e măcar a mea.

Dacă-am avut fârtaţi
De luptă şi de dor,
Se bucură-ncântaţi
Că mor în locul lor.

Şi dacă-am fost poet
Şi luptător pe rând,
Sunt astăzi un schelet
Ce spânzură de-un gând.

Mă-nvârt, pe cât mai ştiu,
Ca piatra morii-n loc
Şi macin un pustiu
Sub vântul Nenoroc.

La geam, grilajul des
Rânjeşte guri de fier
În semn că pot să ies
Cu sufletul spre cer.

C-am fost făcut să n-am
Pe-acest pământ nimic,
Ca pasărea pe ram
Cobor şi mă ridic.
Aiud, 7 Mai 1949

Cântecul foamei

De voi fi fost cândva ciorchine,
Sunt azi o boabă stoarsă-n teasc.
În flămânzenia din mine
Turnaţi o zeamă şi renasc.

Îmi pipăi trupul cum se stinge,
Un borş cu ştir l-ar încălzi,
Un fir de iarba de-aş atinge
Fulgerător aş înverzi.

Lăsaţi-mi braţul de fantomă
Să rupă de pe crengi un măr,
Muşcând, m-ar umple de aromă
Şi-aş mai trăi în adevăr.

În ţara turmelor şi-a pâinii
Eu zac pe lingură şi blid,
Lăsaţi-mă s-acir cu câinii
Ori să cerşesc pe lângă zid.

O, milostivule, Tu, care
Din doi ciortani şi cinci colaci
Făcuşi un munte de mâncare
Să saturi gloate de săraci,

Repetă, bunule, minunea
Şi ospătează mii de guri
Iar mie-ascultă-mi rugăciunea:
Dă-mi doar un coş cu firimituri.

Cântec de departe

Prea de mult şi prea departe
Doar cu gândul te petrec,
Zidul care ne desparte
Numai păsările-l trec.

Numai ele, de la gratii
Poartă tainice solii
Oamenii, odorul tatii,
Zac de ani în colivii.

Numai ele ştiu ce-nseamnă
Zbor strivit între pereţi.
Tu cu ele mi te-ndeamnă
Veşti de tine să-mi trimeţi.

Şi cum n-am o iconiţă
De pe chipul tău crescut,
Să-mi trimiţi o porumbiţă
Să mai văd cum te-ai făcut.

Şi cum n-am o scrisorică
În cuvinte îngereşti
Să-mi trimiţi o rândunică
Să mai ştiu cum ciripeşti.

Întuneric

Poate dincolo de stele
Poate dincolo de lună
Cum va izbuti să-ţi spună
Inima ce iar mă arde?

Nedestula mea credinţă,
Cârtiţă fără vedere
Te tot dibuie-n tăcere
Ca-ntr-o smoală nepătrunsă.

Strig din turnul în ruină
Îndrăgit de cucuvele;
Glasul deznădejdii mele
Şuieră-n spărturi de beznă.

Unde eşti de nu te năzări
Cine eşti de taci într-una?
Chinul meu de totdeauna,
Viu te simt, dar nu ştiu unde.

Uriaş în întuneric
Fără chip şi arătare
Mă atragi din depărtare,
Dar de-aproape mă cutremuri.

Eu

Spre glorioasa-mi obârşie
Cobor adânc din eu în eu,
De 2000 de ani mă-mbie
Din fundul vremii, chipul meu.

Aud un vălmăşag titanic
Şi văd din el cum mă desfac,
Pe frunte cu breton romanic
Pe sub căciula mea de dac.

În doina dulce-a babii Dochii,
Alunec din părinţi în prunci
Şi, deschizând pe lume ochii
În cel de azi, sunt cel de-atunci.

Văd cum Olimpul stins apune
În sfântul răsărit creştin.
Aud întâia rugăciune
Şi-ntâiul gângurit latin.

Departe, cade ca un nour
O togă pe-un august liman;
Rămân între vultur şi bour
În fumuriul meu suman.

Port arc şi sapă şi secure,
Trudind în vreme ce veghez
În luminişuri de pădure
Sau în cetăţi la meterez.

Sprânceana când mi-o încrunt metalic
Se-nmoaie lin, în dor blajin
Surâs din cerul meu italic,
Amar din Pontul Euxin.

Acest pământ până-n hotare
Podit e cu strămoşii mei;
Cucernic când ridic altare,
Pilaştrii bolţilor sunt ei.

Şi-n ciuda silnicei Mongolii,
Sunt ei temeiul subteran
Pe care urc, precum atolii
Pe oseminte de mărgean.

Sub soarele ce mi-l răsfrânge
Talazul apelor sporit
În milioanele de-un sânge
Sunt eu pe veci întipărit.

Şi-n chipurile lor voinice
Când se-nconvoaie, eu tresar,
Cum mişcă un noian de spice
Acelaşi bob miliardar.

De câte ori mă-neacă plânsu-mi
De-atât amar ce-am cunoscut,
Mă-mbrăţişez pe mine însumi
Cel încă-n vreme nenăscut.

De două mii de ani încoace
Grăiesc în vii şi tac în morţi,
Şi dârz voi pune eu soroace
Încovoiatei mele sorţi.

Tresaltă-n mine milioane
De-acelaşi sânge pe-un pământ,
Şi-n iureşul eternei goane
Cum sunt ce-am fost, voi fi ce sunt!

Nichifor Crainic
(Ion Dobre)
S-a născut în comuna Bulbucata, judeţul Vlaşca, la 22 Decembrie 1889. A fost profesor la Facultatea de Teologie. Poet şi filosof, a creat prin revista "Gândirea" un curent al specificului nostru naţional, "gândirismul", cu implicaţii largi în literatură, în artă, în filosofie, în mişcarea de idei.
Volumele sale de versuri se înscriu pe o linie tradiţională şi ortodoxă: "Şesuri natale" (1916), "Zâmbete în lacrimi" (1916), "Darurile pământului" (1920), "Privelişti fugare" (1921), "Ţara de peste veac" (1931).
Articolele de atitudine, cu orientare de dreapta, au fost strânse în volumele: "Icoanele vremii" (1919), "Puncte cardinale în haos" (1931), "Ortodoxie şi etnocraţie" (1937), "Nostalgia Paradisului" (1940).
Condamnat în 1946 în lotul mareşalului Antonescu, pentru colaborare cu acesta, la 25 de ani de muncă silnică, este arestat în 1947 (un an a stat ascuns la un preot) şi execută 15 ani de detenţie, (până în 1962) fiind ţinut în condiţiile de exterminare de la Zarca Aiudului o bună parte a timpului, cu scopul vădit de a-i învinge rezistenţa fizică (a slăbit peste 40 de kilograme) şi morală.
În 1990 i-a apărut volumul "Şoim peste prăpastie", cu versuri create în temniţele Aiudului. O parte din aceste poezii au suferit unele modificări, pe care Nichifor Crainic le-a făcut cu iluzia că ele vor apărea îndată după eliberarea lui. În arhiva noastră păstrăm şi "variantele" care au circulat printre deţinuţi (transmise prin alfabetul Morse), chiar din momentul când aceste poezii au fost create de autor.
A decedat la 21 August 1972, în Bucureşti.

[ inapoi ]  [ sus ]  [ inainte ]