POVESTIRI DIN VIATA PARINTELUI NICODIM – De vorba cu ucenicii sai

PĂRINTELE NICODIM MĂNDIŢĂ ŞI LUMINA CĂRŢII

“Lumina luminează în întuneric şi întunericul nu a cuprins-o”
(IOAN, I, 5)

Prin reeditarea cărţii de faţă, venerabilul autor îşi propune şi reuşeşte o lucrare cu adevărat parenetică şi îndemnătoare pentru orice creştin.

Aceasta pentru că, prin evocarea personalităţii Părintelui Nicodim, întreaga Carte ne încredinţează că “acesta a venit spre mărturie, ca să mărturisească despre Lumină, ca toţi să creadă prin el” (IOAN, I, 7) – pe o parte – pe de alta, arată că pentru înţelegerea Cuvântului lui Dumnezeu trebuie să punem la inimă răspunsul famenului etiopian: “Cum aş putea să înţeleg dacă nu mă va călăuzi cineva” (F.A., VIII, 31).

Recunoscând în părintele Nicodim “un vrednic mucenic al culturii teologice româneşti” (p. 120), recunoaştem deasemenea că: “Teologia se întemeiază pe Revelaţia divină şi rămâne aceeaşi peste veacuri…

Dacă este adevărat, pe de o parte, că orice cultură nu se poate înălţa până la Dumnezeu fără sprijinul teologiei, tot adevărat este, pe de altă parte, că nici teologia nu poate coborî în sfera realităţilor practice pentru a le asuma şi transfigura în Hristos şi Duhul Sfânt, dacă nu angajează dialog cu cultura, ca să găsească astfel răspunsuri la problemele vremii pentru Biserică şi misiunea ei” (Pr. Prof. dr. D. Gh. Popescu, “Teologie şi cultură” , EIB al BOR, Buc, 1993, p. 65).

Numai astfel “spre a găsi răspunsuri la problemele vremii” , revalorificând “trecutul de mărire” se justifică efortul şi se revelează scopul autorului. Pentru că “Părintele Protosinghel Nicodim Măndiţă este singur şi unic. De aceea voi sluji recunoaşterii sale de către cât mai mulţi; de-aş putea să-l fac cunoscut de tot românul ba şi prin străini, socotesc că abia o parte din datorie mi-o împlinesc” (p.16), spune autorul.

Subscriem prin urmare şi noi la realitatea că “Cine iubeşte Adevărul şi Cuvântul lui Dumnezeu nu-l mai poate lăsa pe părinte în singurătatea războiului purtat de el cu neştiinţa, cu învăţăturile rele şi năruitoare de viaţă, cu duşmanii Luminii” (p. 17).

Astăzi într-adevăr se simte nevoia înţelegerii că în mâinile oricărui creştin cartea religioasă devine “o unealtă a vieţii frumoase, o armă a îmbunătăţirii de sine” (p. 21).

Este impresionantă definiţia cărţii în gândirea Părintelui: “cartea bună…. în casa unui om cu frică de Dumnezeu, va deveni prietena aceluia şi îngerul lui păzitor şi al neamului său, şoapta care îl va îndemna la viaţă sfântă, la rugăciunea neîncetată, la înălţarea neîntrecută a cugetului şi inimii către Domnul, glasul ce-l va trezi din somnul tulburat al păcatelor” (p. 38).

După parcugerea captivantă a conţinutului cărţii, împărtăşim convingerea că: “luându-l ca model, să ne rugăm să primim şi noi harul iubirii de lectură şi pe acela al răspândirii ei pentru câştigarea cunoaşterii de către toţi semenii noştri şi harul îndârjirii până la jertfa de sine în această luptă. Să fim şi noi aidoma Părintelui Nicodim, vestitori ai Împărăţiei celei drepte, înhămându-ne la dăruirea de carte de învăţătură, după pilda sa. Să nu precupeţim niciodată timpul necesar cititului şi nici banii necesari cumpărării de cărţi, pentru noi şi pentru toţi cunoscuţii şi străinii, nici sfatul altora de a citi necontenit, de a învăţa întruna şi tot mai mult cum trebuie să trăim dacă ne recunoaştem creştini” (p. 120).

Aşadar, înţelegând cartea ca pe un rug nestins izvorâtor de lumină, viaţa şi lucrarea Părintelui aşezate înaintea ochilor sufletelor noastre de autor – ne îndeamnă stăruitor să căutăm LUMINA C Ă R Ţ II.

Spre această căutare vă îndemnăm şi noi din toată inima, deoarece: “Cuvântul era lumina cea adevărată, care luminează pe tot omul care vine în lume” (IOAN, I, 9) şi aşa va fi veşnic.

 

Cu arhiereşti binecuvântări,
? GALACTION
Episcopul Alexandriei şi Teleormanului

8 aprilie 2001
Duminica Floriilor

 

PREDOSLOVIE
la prima ediţie

Nu voi vorbi aici, în acest cuvânt înainte, despre măreţia cugetării duhovniceşti a Părintelui Nicodim Măndiţă: ea trebuie să reiasă din cuprinsul capitolelor ce urmează. Nu voi strica gustul citirii cărţii de faţă nici menţionând efortul său mai presus de obişnuit întru impunerea lecturii în toate mediile sociale, chiar şi în rândurile analfabeţilor, într-o variantă neaşteptată. Voiesc doar să laud în persoana duhovnicului pe unicul român care a înţeles că nu există cale către mântuire – cu atât mai mult către orice împlinire sufletească a vieţii noastre pământeşti -, nu există cale, spuneam, ce să nu treacă prin filele cărţilor fundamentale. Cartea este calea spre fericirea viitoare, dar şi prezentă, adică pe parcursul lecturii înseşi.

Cum a făcut-o, de ce, câte roade a dobândit şi cari, cât de adânc a pătruns cugetarea sa în rândurile semenilor norocoşi de a li se încrucişa drumurile cu al lui, ce bună vestire ne-a adus, rămâne să afle cititorul din cartea mea în sine, dacă am fost vrednic să luminez răspunsurile la toate aceste întrebări.

Şi este foarte cu putinţă să nu fi fost la înălţimea sarcinii ce mi-a fost dată şi pe care am primit-o cu sufletul la gură de bucurie. Despre ce este vorba?

M-am pomenit vizitat de fostul meu student, părintele Nicolae Tănase, impresionantul ctitor de la Valea Plopului, care mi-a dăruit o carte scrisă de Gheorghe Ionescu: Viaţa şi activitatea Protosinghelului Nicodim Măndiţă. 1889-1975 , publicată de Editura Bunavestire, Bacău, 1996. Mi-a spus:

– “Vreţi să scrieţi ‘un roman’ despre viaţa lui Nicodim Măndiţă?”

Cred că mi se adresa ironic, cu o ironie concepută fără răutate; rostul ei era să mă ademenească acolo unde intenţiona să mă aducă, adică să mă câştige pentru ideea dragă sufletului său, privitoare la popularizarea personalităţii celui numit.

Propunerea de a scrie un roman constituia un răspuns dat, peste ani, unui suspin al meu de odinioară, când începuse să mă ajute, răspândind dimpreună cu cărţile editate de sfinţia sa şi cele câteva scrise şi editate de mine – mai puţine teologice şi mai multe tratând despre felurite aspecte ale suferinţei românilor în temniţele comuniste. Cu acel prilej i-am mărturisit că adevărata mea chemare era romanul, însă imperativele momentului istoric îmi cereau să renunţ la satisfacerea dorinţelor mele, pentru că nimeni nu se jertfea pentru recuperarea istoriei noastre apropiate şi jalnice şi-mi rămânea mie s-o fac.Sfinţia sa mă avertiză că nu-i stătea în scop să difuzeze romane – ba chiar mă tatonă cu delicateţe asupra moralităţii cărţilor mele… -, dar că de încercat nu-l împiedica nimeni s-o facă şi acceptă să le preia, atâta timp cât conţinutul acestora slujea şi ţelurilor sale de întărire a crezului creştin al cumpărătorilor.

De atunci nu prea am avut timp să mă cufund în munca trudnică a scrierii multor romane. Şi iată-l tocmai pe nu suficient de convinsul conlocutor al meu de atunci că vine să mă îmbie, acum câteva luni, să mă reîntorc în lumea visată de mine. Mi-a întins volumul.

– “Păi, dacă abia a apărut o carte despre acest monah …ce aş putea aduce nou?”

– “Dumneavoastră scrieţi altă carte: un roman…”

Părintele Nicolae Tănase nu ştia că se năzărise nu cu mai mult de o săptămână în urmă, în viaţa mea, tocmai un argument ce să-l susţină în mod misterios. O persoană cunoscută abia, aflând că mai scrisesem şi eu câte ceva despre detenţia preoţimii române, mă întrebase dacă citisem taman cartea pe care o aveam acum în mână. O rostise cu aerul că dacă n-o citisem, nimic nu citisem. Fusesem uşor umilit, cum se simte orice iubitor de lectură când pricepe că i-a scăpat o noutate editorială de mare însemnătate.

Ascultând propunerea preotului la formarea căruia contribuisem şi eu cu modestie, parcă eram chemat a doua oară …de părintele Nicodim Măndiţă însuşi. Să mi se ierte că recunosc cu glas tare acest simţământ: asta mi-a fost trăirea, dătătoare de fiori palizi, abia simţiţi, dar nu mai puţin fiori.

Aceasta fiindu-mi starea de spirit, nu m-am codit nici o clipă să accept; pe de altă parte, m-am îndoit tare că voi fi în stare să scriu ceva la înălţimea aşteptărilor.

R oman nu prea a ieşit. Nu că nu merita scris unul, pornindu-se de la viaţa monahului; aventurile sale spirituale o impun cu prisosinţă. În schimb, aflând ceea ce consider eu că a fost mesajul cel mai de seamă al existenţei personajului: răsădirea iubirii de carte la cei mulţi, m-am concentrat asupra acestei trăsături a sale şi am considerat că ea este mult prea însemnată pentru destinele culturale ale neamului nostru ca să risc să-i înceţoşez ponderea adăugând, de la mine acele invenţiuni necesare închegării unei naraţiuni romaneşti ce, prin faptul că erau născociri, puteau umbri măreţia unei vieţi închinată exlusiv mântuirii prin lectură.

Poporul nostru are nevoie să-şi redobândească încrederea în carte. Altfel va muri; se va stinge şi va fi înghiţit în neantul preocupărilor meschine şi materialnice, fără ieşire. Am socotit că a rămâne agăţat de adevărul vieţii şi mesajului protosinghelului Nicodim, fără fardarea lui ficţională, este un mijloc mai judicios pentru a mă asigura că nu trădez înălţimea exemplară la care s-a ridicat scriitorul şi editorul Nicodim Măndiţă. Şi, după un obicei adoptat demult de subsemnatul în cele ce scrie, de îmbinare a documentului cu literatura, am preluat chiar şi din scrierea lui Gheorghe Ionescu fragmente în cari n-am intervenit, acolo unde am bănuit că verbul lui nu poate fi evitat, anume, cu osebire, în citarea cuvintelor lui Nicodim Măndiţă. În astfel de cazuri nici măcar n-am recurs la semnele citării, pentru a nu smulge sufletul cititorului din răpirea oferită de lectură, printr-o acribie ştiinţifică ce nu-şi găsea locul în povestirea mea simplă. Mai mult, nu am folosit nici un alt izvor informativ, el neexistând. Am organizat parte din materialul pus la dispoziţie de lucrarea sa, astfel încât să servesc ideii enunţate anterior, ce m-a covârşit şi pe care am extras-o din complexa desfăşurare a activităţii călugărului cercetat, ca pe o unitatea valabilă de sine. Nu originalitatea avea importanţă într-o atare întreprindere, ci aducerea în faţa opiniei publice a unei epopei unice şi adevărate. Originalitatea mea nu putea decât trunchia adevărul pe care intenţionam să-l comunic; am redus-o cu bunăştiinţă la o afinitate electivă ce a înlăturat din raza ei de acţiune tot ce era străin de pasiunea pentru carte şi de rolul ei în îmbunătăţirea aproapelui. De aceea, cu o modestie firească în asemenea situaţie, m-am retras din calea sa şi i-am dat grai lui Nicodim Măndiţă.

Fie-ne glasul său propice, fiecăruia personal, în lupta lui pentru spiritualizare, cât şi nouă tuturora, ca popor pe cale de a-şi pierde identitatea culturală şi creştină.

MIHAI RĂDULESCU

 

PREDOSLOVIE
LA A DOUA EDIŢIE

Dacă această a doua ediţie a scrierii: “Părintele Nicodim Măndiţă sau Calea Cărţii” vede lumina tiparului, meritul revine exclusiv Editurii Agapis, iar autorul a fost acela care, în repetate rânduri, a împiedicat republicarea cărţii sale. Nu că n-ar fi preţuit munca lui de ieri sau că nu şi-ar fi dorit să-şi vadă încropirea romanesc-documentară publicată şi sub formă de carte – după cum o visase şi o tehnoredactase la computer iniţial, nu doar desfăşurată sub dimensiunile şi forma unei reviste, cum a apărut. Ba tare mult a dorit aceasta şi suficient şi-a preţuit truda pentru a o socoti vrednică să devină carte în mâinile tuturora. Doar că se confrunta cu materia unor dospiri scriitoriceşti noi – ceea ce îl cufunda pe de-a-ntregul în altă lume decât cea a vechii lui alcătuiri numite şi nu găsea curajul de a se desprinde măcar şi pentru timp scurt de preocupările sale, în vederea revizuirii paginilor de odinioară. Or, ele trebuiau neapărat străbătute iarăşi, cu creionul în mână, deoarece graba cu care se operase trecerea de la formatul de carte la acela de revistă crease o mulţime de greşeli inexistente iniţial, iar datorită lipsei unei noi corecturi – pentru care nu mai fusese timp  – ele au rămas să-l scoată din sărite pe cititor şi să-l ruşineze pe scriitor.

Bunăvoinţa Editurii Agapis şi răbdarea cu care a cerut constant tipărirea acestei noi ediţii l-a îndemnat pe autor să purceadă la o îmbunătăţire chiar şi a textului său, nu numai a ortografierii deficitare, el străduindu-se să propună lecturii, cu acest prilej, o Cale a Cărţii mai satisfăcătoare decât precedenta.

Cititorul a băgat de seamă că reeditarea aceasta este cuprinsă într-o serie intitulată: “Povestiri din viaţa Părintelui Nicodim Măndiţă” , ceea ce face inutilă reluarea celei dintâi părţi a titlului iniţial al cărţii, ea dublând denumirea seriei. Rezumarea la a doua parte a titlului îi conferă acestuia o deschidere atotcuprinzătoare, după cum i-a fost şi intenţia de la bun început, ceea ce se răsfrânge asupra destinaţiei lucrării şi îl înfăţişează pe Părintele Nicodim în mai strânsă legătură cu masa ucenicilor săi şi a celor care s-au bucurat de citirea operei sale.

Seria în sine contrazice o afirmaţie din cuprinsul cărţii de faţă, anume că scrierea citată în “Predoslovia” la prima ediţie ar fi unica sursă de informaţii privind viaţa şi activitatea Părintelui Nicodim (atâta cunoştea autorul la acea vreme, după cum a mărturisit-o!). Fără să intru în amănunte, cu fiece carte nouă publicată în această serie, izvoare proaspete se impun atenţiei cercetătorului, tot pe atâtea cu cât creşte numărul acelora care l-au întâlnit pe Duhovnic şi cu care scriitorul a putut sta de vorbă, cât şi în raport de cuprinsul dosarelor de anchetă şi ale proceselor verbale de la proces ce i-au fost puse la dispoziţie de Editură, pentru care cronicarul îi este profund îndatorat.

 

MIHAI RĂDULESCU

 

1. PREVESTIRI

MĂICUŢA DE LA VĂRATEC. – U na dintre maicile de la M ănăstirea V ăratec avea pricină osebită să fie cutremurată de osârdia părintelui duhovnic, protosinghelul Nicodim Măndiţă, de a pune umărul la reaşezarea Ortodoxiei pe temeliile Ei sănătoase de odinioară. Voiesc a zice că mult se şubrezise credinţa noastră sub fumul înecăcios şi negru scos de şomoioagele aprinse cu care puterea comunismului dorea să ne ‘lumineze’ poteca încâlcită şi înşelătoare către adâncurile barbariei unde ne ademenea. Acest fum gros şi duhnitor tindea să acopere degrabă ultimele petice senine ce se mai întrevedeau din cerul curat – altcândva tavan străveziu şi însorit al lumii acesteia de mai sus de Dunărea bogată în sclipet de viaţă.

Maica era una dintre acelea care găzduiau ucenicii şi spovediţii părintelui Nicodim, sosiţi de pretutindenea să se grijească şi să ceară învăţătura pe mai departe a Mântuirii. Or, pe la dânsa se perindau cu zecile, cu sutele, iar în ani, cu miile, pelerinii anonimi râvnitori la o reînnoire a existenţei, la o neprihănire a ei, sub îndrumarea marelui desferecător de suflete.

Călugăriţa vedea bolnavi cu duhul, inşi mohorâţi pentru temeiuri ştiute numai de ei – părinţi ai unor fete care nu călcau pe urmele cinstite ale mamelor lor, ori ai unor băietani înhăitaţi cu pramatiile ruşinii; oameni în toată firea, care într-atâta priviseră peste zăplazul ce le înconjura casa că rămăseseră cu gândul şui agăţat de genele femeii altcuiva, deşi n-ar fi voit să se nască acest chin ce le luase somnul şi buna cuviinţă; muieri care poftiseră la bunul altora şi, pe tăcutelea, şi-l făcuseră loruşi, iar acum nu mai ştiau cum alunga dracul hoţiei din sânul lor ofilit pe pântece; dintr-aceia care trâmbiţau cu spor înjurătura şi blestemul; din ceilalţi care erau stăpâniţi de pofta sângelui de vărsat; iubitori de danţ, băutură şi arginţi; mânuitori ai minciunii şi ai bârfei celei aducătoare de dihonie; jurători şi încălcători de juruinţă; blestemători, ponegritori; răi de tot soiul şi de toată culoarea; şi ce halima nu văzuse, sărmana!

Şi, iarăşi, îşi vătămase privirile cu cei împovăraţi cu beteşuguri şi boli trupeşti: bărbaţi lipsiţi de vedere, de putere, de auz, de minţi, de sămânţă vie; femei cu pântecul legat, ori cu havuzul sângelui dezlegat fără hodină; ciungi, şchiopi, muţi, slăbănogi, târâtori, pierind sub privirile neamurilor; şi câte şi mai câţi!

Faima desăvârşirii părintelui îi trăgea către el.

Maica îi cântărea din căutătură, tăcută, ori îi iscodea cu inima frântă de suferinţele omenirii. Dacă ieşea şi se îndrepta către biserică, trapeză, curtea cu păsări, cuhnie, feţele lor albe, precum coaja lămâiei pe dinăuntru, o urmăreau în închipuire. Dacă punea capul pe perină, să fure somnului o scurtă amorţeală, o vizitau aceiaşi, ca-n nălucire, cu mutre de îngropăciune. Dacă se ruga, mai mult pentru ei o făcea, uitând până şi de surorile din obştea îndrăgită. Nu mai avea pace, nu mai avea spor; cel puţin aşa i se părea: că îşi pierduse tihna şi încrederea.

Nu ştia că sporul său tocmai de la ei îi venea.

Iar acest spor fu curăţirea vederii, câştigarea unei alte priceperi, mai presus de fire şi înlănţuirea acesteia de înţelesuri pe care altfel nu le-ar fi dobândit nici în veac.

Şi ce văzu?

Văzu un lingav bolind la pat, doborât de grelele-i răni însângerate şi mustitoare. Părintele i le ungea cu untdelemn şi i le înfăşa. Nu-şi găsea pacea decât venindu-i în ajutor omului, în suferinţa ce-l sfârteca. Iar maica, mânată de neastâmpăr şi de o sfâşietoare milă, făcu doi paşi, să zărească şi sfinţia ei cine era atât de bătut de boală. Dacă-i privi chipul, nici nu mai putu crâcni; rămase pironită locului: era însuşi Domnul Iisus! Neputinciosul cela pierind de viu era Fiul lui Dumnezeu! Neputându-se dumiri singură ce se petrecea, că aşa grozăvenie – să fie Stăpânul doborât de slăbiciunile nedesăvârşitului biet om! – nu-i trecuse nici prin închipuire vreodată, cu băgare de seamă, să nu-l tulbure pe Învăţător, şopti către părintele Nicodim:

– “Cum se poate ca Mântuitorul nostru să fie acoperit de vătămături ca de ploşniţe?”

Părintele întoarse spre dânsa o faţă din care sângele fugise; deschise gura să agrăiască, dar nici un sunet nu icni. Stătu astfel, cu buzele crăpate, o bucată de timp. Iarăşi cercă a o dumiri. De data aceasta, vorbele o ajunseră dintr-o mare depărtare – aceea a dezvăluirii unei taine de Dincolo:

– “La spovedanie, doar ştii, maică, ştii, creştinii vin acoperiţi de răniturile păcatelor. Cine sunt creştinii? Ei, împreună, alcătuiesc Trupul Domnului Hristos. Care-i rostul duhovnicilor? De ce au primit ei Darul minunat? Pentru a-L tămădui, pentru a vindeca Sfânt Trupul lui Hristos. Ş i eu printre aceştia…”

Cu ultimile cuvinte şi vedenia se aburi şi stinse.

2. OSTAŞI LA COASĂ . – Î nsuşi p ărintele, pe când era la oaste , avusese un vis prevestitor asupra celor ce aştepta Domnul de la el. Aceasta se petrecuse în comuna Mesteacăn, din judeţul Neamţ. Într-o bună  zi, revenind de la biserică la colibele de unde cosea fân pentru caii divizionului, ostenit, aţipise. Trebuie ştiut că, pe acea vreme, deşi nu luase încă hotărârea închinovierii, nu lipsea vreo Duminică sau sărbătoare de la strana unde cânta şi de unde citea cazania, ori predica. Încă din acel timp sufletul îi era pe deplin umplut de râvna Domnului.

Va să zică, adormise. Iar în somn se văzu în biserica mare a unei mănăstiri. Stranele, în loc a sta ţepene şi cuminţi în aşteptarea credincioşilor, pe lângă ziduri, fuseseră răsturnate în mijlocul naosului; aşijderea mesele, sfeşnicele, tetrapoadele şi câte altele se mai găseau în sfântul lăcaş. Era o vavilonie să te iei cu mâinile de cap şi să ţi se zburlească părul măciucă. Toate brambura, luminate ca pe scena unui teatru, de la un reflector. Şuvoiul ziuratic năvălea printr-o fereastră de la miază-zi, pe acolo pătrunzând o rază straşnică, să scoată la iveală dezmăţul în care zăceau cele din casa lui Dumnezeu.

Privind în juru-i cu zbuciumare, visătorul zări în strana arhierească, singura rămasă la locul ei, un Arhiereu abia păşind din tinereţe către vârsta bărbăţiei; să fi fost ca pe la treizeci de ani şi ceva. Acela se uita de o bucată de timp la el. Chipu-I era blând, dar îngrijorat. I se adresă:

– “Vino şi ajută preotului acesta să pună biserica în bună rânduială…”

Militarului i-au mai trebuit vreo trei ani până să dea marea făgăduinţă de a părăsi lumea pentru a ajuta preoţilor să pună în bună rânduială Biserica.

3. PREOT FĂRĂ DE ARGINŢI. – P entru a duce aceasta la bun sfârşit , când fu hirotonit, după obiceiul ca cel care primeşte preoţia să solicite un dar anume de la Dumnezeu – să alunge dracii, să tămăduiască bolnavii, să fie înaintevăzător sau mai ştiu eu ce -, părintele Nicodim pretinse şi el unul. Îi ceru lui Dumnezeu să-l înzestreze cu puterea de a aduce pe calea cea bună cât mai mulţi dintre fraţii săi creştini. Nu voia nimic ieşit din căile fireşti şi smerite, ci doar să-i ajute pe oameni.

Or, cum aceste convertiri la bine, la care aspira părintele Nicodim, el nu tindea a le izbuti pentru sine, ci pentru slava Făcătorului, îşi puse în gând să nu ia vreodată bani pentru slujbele sale religioase. Serviciile gratuite îi împăcau singure ele conştiinţa.

Era tare bucuros că se îndemnase către slujirea neplătită. Numai într-un ungher al sufletului îi mai pâlpâia o îndoială: “Dacă fac astfel, pe când ceilalţi preoţi continuă a lua bani, poporul va ajunge curând a mă mări; iar pe ei a-i dispreţui… În loc să făptuiesc ceea ce se cuvine, voi dăuna slujitorilor Bisericii, ceea ce cu nici un chip nu se cade. Nu m-am strecurat în rândurile lor pentru a aduce hulă, ci pentru a clădi cot la cot cu ei.” Îl frământa că nici plată nu se încumeta a lua, nici a o lepăda nu se încumeta. “Mai mult” , gândea, “nu are pace creştinul până ce nu plăteşte, socotind, în neştiinţa sa, că nu-i este primită rugăciunea de nu face jertfă; şi jertfa o vede sub chipul banilor… Dacă eu îi voi refuza, credinciosul va bănui că nu-i este desăvârşit serviciul meu.”

Şi tot luptându-se ieromonahul cu gândul, îi veni dezlegarea, că nu există tulburare să nu primească de la Purtătorul de grijă a toate cheia ce s-o slobozească în pace. Acea cheie a fost ideea de a folosi banii credincioşilor totdeauna pentru cumpărarea şi tipărirea de cărţi, dintr-acelea menite formării unor creştini bine aşezaţi în rânduială cu Biserica, şi niciodată a folosi pentru sine banii cu pricina. “Dacă voi cumpăra cu banii lor cărţi privitoare la viaţa creştinului, iar pe acestea li le voi da credincioşilor să le citească, să înveţe cum să trăiască, nu le iau banii, căci banii li se întorc oamenilor în straiele catehizării!…”

Astfel a început părintele Nicodim Măndiţă a-şi împlini măreţu-i plan, înfăptuirea căruia avea să-l urce pe cele mai înalte trepte ale pildelor ce trebuie să le urmăm în dragostea noastră de carte şi de mântuire.

Aşa începe basmul iubitorilor de carte.

2. O CALE A FERICIRII: CITITUL

UN CITITOR FĂRĂ EGAL. – N u am cunoscut vreun mai pasionat iubitor al cărţii decât părintele P rotosinghel N icodim M ăndiţă . Nu am cunoscut, nu am auzit, n-am aflat nici de la careva, nici din oarece scriere, despre altul ca el. N-am ştire să fi apărut în România ori prin străinătăţi un al doilea de-o seamă cu el, nici vrun înaintaş. Nici în veacul şi mileniul nostru, ce s-a încheiat anul trecut, nici în veacuri apuse odinioară sau în alte milenii.

Părintele Protosinghel Nicodim Măndiţă este singur şi unic. De aceea voi sluji recunoaşterii sale de către cât mai mulţi; de-aş putea să-l fac cunoscut de tot românul, ba şi prin străini, socotesc că abia o parte din datorie mi-o plinesc. Datoria întreagă mi-aş plăti-o numai când numele lui Nicodim Măndiţă s-ar întrona pretutindeni şi în veci ca al celui mai însemnat pământean trudind până la moarte pentru înmulţirea cărţilor ce ne învaţă cum să ne mântuim şi mai ales pentru tipărirea şi răspândirea lor. Şi când s-ar aşeza pildă nemuritoare şi netăgăduită, aspiraţie şi lecţie vie pentru toţi slujitorii Altarului, ca şi pentru toţi ucenicii lor, pentru toţi iubitorii Adevărului, ca şi pentru toţi păcătoşii reveniţi la dorinţa curăţiei, pentru toţi aceia care-şi iubesc Creatorul şi se iubesc unii pe alţii, tot nu ştiu dacă aş deveni vrednic de moştenirea ce simt că mi-a lăsat-o, aceea de a limpezi această minunată cale deschisă de el înaintea noastră. El i-a îndatorat pe cei necăjiţi cum n-a făcut-o nici un scriitor, nici o editură, fie ea şi clericală, nici pe tărâmurile noastre, nici aiurea.

2. CARTEA – UNEALTĂ A MÂNTUIRII. – D in punctul de vedere al nobilei pasiuni pentru cartea ce devine unealtă a M ântuirii , Protosinghelul Nicodim Măndiţă este unic, repet. Şi cine iubeşte Adevărul şi Cuvântul lui Dumnezeu nu-l mai poate lăsa pe părinte în singurătatea războiului purtat de el cu neştiinţa, cu învăţăturile rele şi năruitoare de viaţă, cu duşmanii Luminii. Din dragoste pentru viteazul duhovniciei care continuă să-şi facă predania cea bună printre noi, cu ajutorul cărţilor pe care le-a scris cândva, până când l-au aruncat în temniţă pustiitorii ţării şi ai sufletelor noastre – aţi înţeles că vorbesc despre comuniştii atei, aceşti negri răspânditori ai molimei adusă de ura din Răsărit faţă de om -, din dragoste pentru acest vajnic mărturisitor de Dumnezeu, prin cartea ce i-a devenit acuzare în faţa Tribunalului Militar, unde părintele Măndiţă era pus cu minciună la stâlpul infamiei, din dragoste pentru acest mucenic al credinţei, să-i luăm o parte din povara jugului Dreptăţii lui Dumnezeu, să-i uşurăm suferinţa de a ne vedea îndărătnici ipochimeni de nimica, căciuli care fugim de ştiinţa cărţilor, care ne dăm la fund de frica ziurelului soarelui ce desfată din paginile tipărite, care ne ascundem în hrubele pământului, în vizunii, cu şerpii şi cu sălbăticiunile respingătoare.

3. CULTURA MÂNTUITOARE. – Părintele Nicodim Măndiţă şi-a dat seama în ce slută incultură se zbat oamenii. Şi a înţeles că fără cultură nu există mântuire. Dacă nu ajungi singur să cumpăneşti cuvântul adevărului, nimic nu va ieşi din strădania îmbunătăţirii, deoarece te vei forţa către ea din porunca duhovnicului, fără să cunoşti calea prin tine însuţi; te vei forţa să aplici asupră-ţi metoda potrivită pentru duhovnic, nu pentru tine. Protosinghelul Nicodim a înţeles un lucru de o simplitate rară: fiecare dintre noi trebuie să-şi ia viitorul în mâini; dar nu o poate face decât după ce a învăţat care este Calea. Iar învăţătură mai bună decât prin citit nu există.

Va să zică, aceasta a fost ideea desprinsă din experienţa sa cu oamenii şi cu sine însuşi, de către Părintele Măndiţă: învăţătură mai bună decât prin citit nu există.

Cum a ajuns el la atari învăţăminte, nu ştim. Alt călugăr îl va fi strunit spre deprinderea de minte? O fi citit în scrierea vreunui oarecare Sfânt Părinte că preoţii sunt datori să depună toată strădania pentru a-i obişnui pe credincioşi să citească, spre îmbunătăţirea lor? I-a insuflat Duhul Sfânt această sarcină?

Limpede este că din clipa când şi-a închinat viaţa Altarului, părintele Nicodim Măndiţă a făcut toate eforturile, mai înainte de orice, pentru răspândirea cărţii şi mai ales pentru naşterea nevoii de lectură; iar unde nevoia nu ştia cum să se nască, pentru impunerea lecturii cu orice preţ. Dar nu o lectură doar obligatorie – şi deci ce nu lasă alte urme decât sila. Ci o lectură hotărâtoare pentru salvarea sufletului, una pentru mântuire.

Şi, pe acest drum, câte suflete n-a ridicat el din noroi! Câte suflete n-a apropiat el de cultură! Câte suflete n-a dedicat el Altarului? Câte suflete n-a mântuit el, doar prin chemarea la carte!

Spuneţi-mi cine v-a îndemnat să citiţi, legând mântuirea voastră de lectură, şi voi retrage tot ce am afirmat până acum spre lauda părintelui Nicodim Măndiţă.

Iaca, tăceţi…

Iar, treptat, aflând noi în câte moduri a ştiut el să ancoreze sufletele credincioşilor la ţărmul cărţii de învăţătură, pentru a fi la adăpost la vreme de furtună şi restrişte, mai întâi ne vom minuna şi vom încerca să-i luăm pilda, după ascultarea de sfaturile sale. Şi când toţi, cu ajutorul rugăciunilor lui, ne vom închina vieţile cărţilor, atunci, poate, va veni către noi părintele Nicodim, la timp de noapte, şi, într-un vis blând şi odihnitor, ne va spune:“Aşa, frate, caută-ţi de suflet şi …mai citeşte încă niţel…!”.

Apoi, binecuvântându-ne, va pieri în lumină.

3. DESPRE VIAŢ A LUI NICODIM MĂNDIŢĂ

COPILĂRIA ŞI TINEREŢEA. – C ititorii îşi amintesc că, în capitolul trecut, cu mare bucurie am lăudat rolul jucat de p rotosinghelul N icodim M ăndiţă în răspândirea cărţii şi în lupta pentru convingerea oamenilor să nu se despartă de carte, ci să stea agăţaţi de paginile ei cu nădejdea mântuirii prin învăţătură.

Cine a fost acest părinte?

Născut în satul Buneşti, comuna Zărneşti, judeţul Argeş, nu departe de mănăstirea zidită de Meşterul Manole, la 26 octombrie 1889, de ziua Sfântului Mare Mucenic Dimitrie, Izvorâtorul de Mir, părinţi i-au fost ţăranii Filofteia şi Ioan Măndiţă. Ei şi-au botezat pruncul: Nicolaie.

Cartea i-a plăcut de la bun început.

Râvnitor să-şi împărtăşească bucuriile duhovniceşti prilejuite de lectură, când Nicolaie pornea cu ceilalţi copii la păscut vitele, se aşeza în mijlocul lor, să le citească din câte o carte ce o lua cu sine; ceilalţi, în schimb, îngrijindu-se a-i păzi şi lui vaca. Atâta era de nedespărţit de buchiile tipărite ce istoriseau cele sfinte, încât oamenii îl porecliseră, după toane: “Taica părintele”, “Călugărul” ori altcum aidoma; sclitadele nu erau rostite în derâdere, ci cu dragoste pentru un atât de cuminţel şi înţelept copil. Ba, într-un fel, îi luară şi ruşinea şi se cam ascundeau de el, dacă li se întâmpla să făptuiască ceva nevrednic. La vreme de şcoală, scornirea ţâncilor era să alerge la Nicolaie acasă, ca acolo să se joace “de-a biserica”. Se învăţau unii pe alţii cu bătutul toacăi, cu trasul clopotului, cu ce face preotul şi ce zice, cu ce răspunsuri îi dă dascălul. Iar Nicolaie atâta îşi impusese micuţa sa personalitate printre cei de-o seamă, încât de călca greşit vrunul, ceilalţi îl aduceau la judecata sa “creştinească”, ce imita sfaturile cele bune ale parohului.

Crescând, Nicolaie se îndulci tot mai tare cu cititul cărţilor pioase, numai că pe timpul acela nu le găseai la tot pasul. Tânăr ajungând, se pomenea mărşăluind până şi la mănăstirea Cernica sau, în Bucureşti, la Schitul Darvari, în căutare de tipărituri. De bună seamă, biblioteca sa era singura din sat. Dar era o bibliotecă! Mai târziu nu i-a rămas decât cu dragoste s-o îmbogăţească.

Obiceiul minunat de a face mici jertfe pentru alcătuirea unei biblioteci personale nu este atât de rar în satele noastre, dar nu este de întâlnit nici la tot pasul. La un sat, la două, găseşti câte un iubitor de învăţătură, care a adunat hrană pentru suflet sub formă de tomuri. Îmi amintesc a mă fi aflat în vizită la un preot, când ne-a fost întreruptă convorbirea de către un sătean bătând la uşă să-i aducă înapoi volumul ce-l împrumutase cu o săptămână în urmă şi să ia altul. Era iubitor de literatură istorică. După ce a plecat, mi-am lăudat gazda pentru rolul ce-l avea în comună biblioteca sa. Modest, tânărul slujitor al altarului mi-a răspuns:

– “Păi, domn’ profesor, dacă n-aş fi eu şi cu brutarul, de unde să mai citească o carte şi ţăranii?”    ..

Astfel am aflat că brutarul, plugar şi el, deţinea a doua bibliotecă personală din sat; şi ea, ca şi a părintelui, se afla la îndemâna iubitorilor de dobândire a cunoştinţelor prin lectură, dintre consăteni. Şi, în cuget, i-am binecuvântat, pentru că sufletele lor luminate ardeau ca nişte făclii vii în mărunta aşezare din inima învrăjbită de viscole, în acea iarnă, a muntelui.

Îndrăgostit de carte cum era, tânărul Nicolaie nu citea numai pentru a învăţa, îngropând pe urmă cele învăţate, în sufletul său, şi uitând de ele. Nu. Nicolaie citea pentru a deprinde cum să trăiască, iar apoi îşi impunea să întrebuinţeze cele aflate. Cartea devenea, în mâinile sale, o unealtă a vieţii frumoase, o armă a îmbunătăţirii de sine.

Lucrul este nodal în privinţa înţelegerii rostului cărţii pentru noi toţi. Astfel ni se cade să citim: s-o facem pentru a deprinde cum să trăim şi deprinzând cum să trăim, să şi trecem la a trăi potrivit cu această învăţătură.

Nicolaie Măndiţă lepădase toate apucăturile dăunătoare la care tinerii se îndeamnă unii pe ceilalţi, nu din răutate, ci din neştiinţă, din maimuţăreală, din dorinţa de a fi preţuiţi pentru prostiile ce le fac, socotite de ei mari fapte de vitejie, cum ar fi băutul de tării, fumatul, furtul, sumeţirea forţei fizice, minciuna, alergatul după fete, lipsa de cinstire, lenevia, înjurăturile şi celelalte nărozii cu care se împodobesc întru urâţenie cei nevârstnici, ca, de cele mai multe ori, să păstreze aceste năravuri josnice şi la vârsta bărbăţiei, şi la bătrâneţe, spre jalea şi ruşinea familiilor lor.

Chemat la cătănie, în 1911, după ce-şi isprăvi stagiul, Nicolaie se reangajă, armata oferindu-i prilejul unei activităţi misionare lărgite mult faţă de ceea ce putea săvârşi doar în satul său. A păstrat situaţia timp de opt ani

În acest moment i-a apărut dorinţa ce-i va străbate întreaga existenţă, ca un fir de foc, şi pentru care vorbim astăzi despre el cu laudă. Îl călca tot mai des setea de a se întovărăşi cu un preot, în vederea tipăririi unor cărţi de învăţătură ortodoxă şi răspândirii lor între cei neştiutori.

Ca ostaş, avu parte de două războaie, acela cu Bulgaria şi primul război mondial. Eroismul său îi aduse răsplata multor decoraţii însemnate.

Cu prilejul încheierii celui de-al doilea, Nicolaie se retrase din armată şi intră frate la Mănăstirea Măgura, din Moldova, unde-l aduseseră treburile oştirii. De acum înainte, drumul său era ales pe totdeauna.

2. MATURITATEA. – E ste de reţinut, în cazul său special, că N icolaie solicită binecuvântarea stareţului de a fi primit frate la M ăgura cu prilejul praznicului B unei V estiri . El va fi, până la sfârşitul vieţii, omul prin care Buna Vestire s-a săvârşit neîncetat, prin mijlocirea cărţii. Doar câteva săptămâni, mai puţine la număr decât degetele de la o mână, trecură şi Nicolaie fu călugărit, de Sfintele Paşti ale aceluiaşi an, 1920, cu numele Nicodim. Curând, de Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel, la 29 iunie, fu hirotonit ierodiacon, iar la Adormirea Maicii Domnului preot, adică la patru luni şi douăzeci de zile de când fusese îngăduit frate. Cu acest prilej, după tradiţie, fiecare candidat îi cere lui Dumnezeu un dar anume. Cum am văzut, părintele Nicodim solicită darul de a readuce oamenii la Dumnezeu . Acest dar avea să se manifesteze cu plinătate mai ales în opera sa de scriitor, editor şi difuzor de cărţi.

Cum hotărâse în sinea lui să nu primească bani pentru serviciile religioase, constatând faptul că solicitanţii se mâhneau, crezând că nu le erau primite jertfele, Părintele Nicodim îşi orândui să nu mai respingă banii credincioşilor, ci să-i folosească numai pentru cumpărarea şi tipărirea de carte. Aşa făcu până la 84 ani.

S lujirea îl trimise pe părintele Nicodim să ţină locul parohului din Vâlcele, judeţul Bacău. Apoi îl aduse în parohia Schitu-Frumoasa, din acelaşi judeţ. Aci găsindu-se, porni lucrarea sa de tipărire. Începu cu ” Epistola Sfintei Duminici” , cu ” Sus, sus este mântuirea” şi ” Creştini sau păgâni?”.Activitatea şi-o prelungi şi la Mănăstirea Giurgeni-Roman. Nu voi înşira cu amănuntul titlurile tuturor cărţilor editate de părintele Nicodim Măndiţa; dar se cuvine să aflaţi măcar numărul lor. Astfel, el a publicat sub titlul: ” Oglinda Duhovnicească” – 12 volume. Sub acela de ” Vămile Văzduhului”– 2 volume. Pentru ” Privelişti Apocaliptice” – a scris 30.000 pagini dactilo.

De la Mănăstirea Giurgeni, părintele coborî în parohia Pâclisa, din judeţul Alba. De aici a purces în parohia Leorda Gârbovului, din judeţul Cluj, trecu la parohia Hăşmaşul Ciceului, din judeţul Bistriţa Năsăud, la Simişna, din judeţul Sălaş, după care reveni la seninătatea monahală, în calitate de duhovnic, la Mănăstirea Agapia, din judeţul Neamţ. La o bucată de timp, se mută la Mănăstirea Văratec, nu departe de acolo, apoi reveni la Agapia.

3. DEŢINUT POLITIC. – Vrăjmaşii lui Dumnezeu, comuniştii, nu vedeau cu ochi buni răspândirea adevărului de către părintele Nicodim Măndiţă şi de ucenicii săi numeroşi, câţi se adunaseră, în timp, să slujească Adevărului prin tipărirea de cărţi pioase şi împrăştierea lor în toată ţara. Deşi n-a scris, nici tipărit, niciodată un rând măcar împotriva comunismului, ei toţi, pe rând, fură arestaţi, părintele însuşi fiind judecat şi condamnat – pe data de 23 ianuarie 1965, când avea venerabila vârstă de 76 ani. Condamnarea îi era foarte aspră, mai ales pentru un om atât de bătrân: 8 ani. O primea atunci când toţi deţinuţii politici fuseseră eliberaţi, în 1963-1964, printr-un decret de graţiere generală . A fost târât la penitenciarul din Aiud, om bătrân şi sfinţit, care nu săvârşise alta decât că se străduise să-l îmbunătăţească pe semenul său, să-l îndrume către cinste, către iubirea dintre fraţi, către smerenie şi către ascultarea de Cuvântul lui Dumnezeu, cum trebuie să fie bunul cetăţean. A pătimit, după cum s-a petrecut cu toţi oamenii cinstiţi şi de bună voire pentru neam, din România. Din ianuarie 1965 şi până în iunie 1966, suferi martiriul, apoi fu eliberat, revenind la Mănăstirea Agapia, unde se săvârşi din viaţă pe 6 iulie 1975, în vârstă de 86 ani.

Ceea ce voiesc, înainte de a încheia cuvântul acesta, este să vă atrag luarea-aminte asupra unui înţeles de seamă ce se desprinde din înşiruirea de date biografice de mai sus.

Anume am dezbrăcat elementele de bază cronologice ale vieţii părintelui Măndiţă, pentru a scoate mai în faţă cele ce gândesc să vă încunoştinţez în cursul paginilor următoare. Ce voiesc a zice? Iată ce: nici o greutate n-are să aflaţi unde trăieşte omul, dacă a fost cinstit de mai marii săi cu slujbe înalte sau mai de jos, dacă s-a mutat de ici-colo sau a fost statornic într-un singur loc. Aţi văzut înşirate multe nume de parohii şi mănăstiri. La ce vă foloseşte că le-aţi citit? La nimic. Atunci, ce este important în biografia unui om? Singurul lucru de seamă şi vrednic de reţinut nu este unde a trăit şi cu ce s-a îndeletnicit, socialmente vorbind, ci cum a trăit duhovniceşte şi cu ce s-a preocupat pentru a da roade.

Iar despre acestea abia urmează să cuvântez.

4. ÎNCEPUTURILE PUBLICISTICE

CUM S-A DEŞTEPTAT DORINŢA DE RĂSPÂNDIRE A CĂRŢII. – D atoria mea este să revin asupra paşilor străbătuţi împreună , pentru a nu-l lăsa pe destul de proaspătul ieromonah singur în lupta sa nouă, pomenită în decursul paginilor anterioare, aceea de răspândire a cărţii. Pentru că nu este uşoară calea aleasă de el, mai întâi fiindcă este una neîncercată de altcineva înainte, după potriveala sa, şi în al doilea rând deoarece nimănui nu-i vine la îndemână să se bată cu spatele la zid, fără ajutor de vreundeva.

La Schitu-Frumoasa, luând seama, prin apropierea de popor prilejuită de trimiterea sa într-o parohie de la ţară, în ce lipsă de învăţătură religioasă se zbăteau oamenii pentru a se mântui, schimbă tactica folosită îndeobşte de către duhovnici. Nu că preoţii nu şi-ar fi făcut datoria. Liturghisitorii şi-o îndeplineau. Câţiva, însă, fără tragere de inimă. Alţii fără putere de convingere. Cei care rămâneau o săvârşeau lipsindu-le până şi cea mai fără de însemnătate perspectivă asupra acelei datorii înseşi, în lipsa unei înţelegeri a situaţiei duhovniceşti a enoriaşilor, în lipsa unei analize a stării lor de spirit şi a medicaţiei spirituale trebnică îndreptării acesteia. Destui nu cunoşteau nici măcar pentru nevoile personale suficientă teologie ca să mai şi răspundă cererilor făcute de creştinii de rând. Părintele Nicodim nu putea decât să constate că treaba nu mergea bine; smerit cum era, nu gândea să aducă nimănui vină – nici nu prea avea ce învinui -,  ci voia s-o îndrepte.

Astfel că trecu la o catehizare lărgită. Doar unul ca el, monah, deci preot neatârnând de lanţul cu obadă al unei familii, îşi putea îngădui a transpune în practică cele judecate de el drept potrivite în vederea îndreptării vieţii a cât mai numeroşi fii.

2. SĂ ÎNVĂŢĂM ÎN JOACĂ. uminicile şi sărbătorile bisericeşti se scurgeau pentru el complet altfel decât erau ele vecuite de cei mai numeroşi oameni. După trezirea de pe la ceasurile trei din noapte şi săvârşirea programului spiritual personal, la patru se afla în biserică, că era vară sau iarnă. Încheia liturghia la orele treisprezece, iar la şaisprezece după-amiaza, peste gard de lăcaşul creştinesc, întâmpina, în şcoala primară, sătenii din Schitu-Frumoasa, ca şi pe mulţi din satele învecinate, chemaţi de neobişnuita apucătură a parohului. De îmbia vremea bună a verii la mutarea sub cerul slobod a sălaşului acestor adunări, poienile aşternute cu verdeaţă grasă şi adumbrite de brazii îndârjiţi ai muntelui îi primeau la sânul lor odihnitor şi dăruitor de mare dulceaţă şi bucurie.

Sub privirile lui calde şi iubitoare se înghesuiau atât dintre aceia care se mărturisiseră, cât şi dintre aceia care numai din dragoste se urneau din umbrarul prispei proprii – unii pornindu-se chiar de la o sută, o sută douăzeci de kilometri, pentru învăţătură. În privinţa celor dintâi, după amiaza se desfăşura cu o chezăşuire de viaţă lungă şi curată. Înainte de spovadă, ei rostiseră Rugăciunile începătoare, Psalmul 50, Miluieşte-mă Dumnezeule, Crezul , apoi se smeriseră înaintea lui Dumnezeu, amintindu-şi păcatele şi cerându-şi iertare pentru ele; după care, primiseră dezlegarea şi le-ar fi venit să salte ca iezii. Erau şi dintre aceia care fuseseră căraţi în căruţe, ei neputându-şi cârmi mădularele bolnave; fuseseră aduşi pentru ca ruga părintelui să le înlesnească uşurarea urgisirilor ce-i ţintuiau la pat. Rugăciunile trecuseră peste ei cu mângâierea unei lumini blânde. Atât ei, cât şi familiile lor, se simţeau cu sufletele împăcate. Unii chiar fuseseră tămăduiţi; ceilalţi măcar ştiau că se apropiaseră iarăşi de Dumnezeu şi că suferinţa avea să fie curând luată de la ei.

Părintele găsise pentru toţi o cale de învăţare prin mijlocirea căreia, ba râzând, ba înaintând duhovniceşte, să le deprindă pe toate fără trudă, ci doar în joacă. Anume, scria pentru ei piese de teatru cu subiect biblic sau moral. Dintre cele dintâi: ” Proorocii”, “Apostolii” sau unele concepute după vieţile Sfinţilor, piesa cu Sfânta Cruce; pentru anotimpul rece se pregătea aceea cu Sfinţii Magi. Dintre cele cu temă moralizatoare erau piesa cu cârciumarul şi baba vrăjitoare şi cea cu Nae Ciocan. Echipele formate de Părintele Măndiţă străbăteau nu numai Schitu-Frumoasa, ci şi toate satele învecinate. Învăţarea rolurilor familiariza sătenii cu povestirile ” Noului Testament” ; ele stârneau judeţe şi porniri aprinse asupra înţelesului replicilor, asupra adevărului istoric al întâmplărilor prin care treceau personajele, asupra simţămintelor ce le înfiorau pe cele din urmă, ori ce trebuia să înfioare spectatorii ţărani. Copiii nu erau uitaţi. Ei învăţau cântări religioase şi, aidoma părintelui când fusese nevârstnic şi el, pe timpuri, pe culmile dealurilor unde urcau cu vitele, cei mici desfăceau sacul de toate podobiile prinse după ureche duminica după-amiază ce trecuse.

Obiceiul acelor vremuri era să se adune din când în când mai mulţi preoţi din parohii apropiate într-una dintre ele şi să slujească dimpreună Sfânta Liturghie. Sătenii din toate aceste parohii se strângeau la un loc, urmându-şi păstorii, şi luau parte împreună la aceeaşi slujbă. Datina îi lega unii de ceilalţi şi-i îndemna, printr-o întrecere mută dar firească, să îmbrace cele mai mândre veşminte, să vădească cele mai alese purtări, atât ei cât şi copiii lor. Obiceiul era tare bun şi ziditor de frăţietate. După-amiezele, isprăvind de îmbucat în cuminţenie, adunaţi mănunchi, ceea ce aduseseră oamenii de acasă, se înghesuiau iarăşi la un loc şi cercul pastoral se desfăşura cu parisia lor. Părintele Măndiţă, la unul dintre acestea, propuse celor de faţă un spectacol cu o piesă moralizatoare pregătită de enoriaşii săi. Un preot tânăr, mai puţin dedat cu munca de creştere a enoriaşilor, după ce asistă la spectacol, îşi dădu cu părerea că danţul şi nunţile cu muzică nu era potrivit a fi fost combătute, cum o făceau replicile textului.

Printre ţăranii de faţă, îndestul de aproape de el, se afla şi un neştiutor de carte, cum se găseau mulţi în acele timpuri. Însă, cu toate că analfabet, sub şcolirea părintelui Nicodim, devenise un înfocat apărător al învăţăturii sfinte. De câte ori se ivea prilejul unei grămădeli de oameni, el se înfăţişa cu un sac plin de cărţi, să le prosferisească celor de faţă. Or, acest om, deşi nepurtat prin şcoli, fie ele cât de neînsemnate, atâta râvnă avea să-l asculte pe părintele Nicodim şi atât de straşnic reţinea totul încât, pe dată, ştiu întocmai ce răspuns trebuia dat preotului cel tânăr. Astfel, el necititorul şi nescriitorul, căută repede în sac şi scoase din fundul lui o ” Psaltire” , o deschise pripit şi o înfăţişă parohului său – căci preotul acela îi era păstor – , rugându-l să citească unde-i arăta. Era cuvândul Sfântului Efrem Sirul, unde mult sunt certate jocurile şi petrecerile. Preotul îl privi mai întâi veselit – că-l cunoştea prea bine a nu se fi prea ostenit cu lecturile la viaţa lui, nici măcar cu cunoaşterea buchiilor, îşi plecă ochii, îşi petrecu privirile peste filă şi se simţi ruşinat, căci cel sărac cu duhul ştia mai multe decât el şi preotului îi era dat să înveţe de la neştiutor.

3. ÎNCEPUTUL ACTIVITĂŢII EDITORIALE.- Părintele Măndiţă, deşi îşi jertfea tot timpul liber, ba îşi tăia şi somnul pentru pregătirea textelor acestora sau ca regizor de teatru, nu era mulţumit , deoarece ar fi voit mai mult spor şi mai adânc. Ei bine, pentru a-şi forma şi mai dihai fiii, găsi cu cale să le dea celor care se spovedeau la el canon a parcurge câte ceva din cărţile pioase.

Lângă acest îndemn, voi adăsta mai îndelung pe viitor.

În vederea ţelului acestuia, începu a-şi mări biblioteca personală. Cumpără ” Mântuirea păcătoşilor” , scrierile Sfântului Efrem Sirul, ale lui Teofilact, ” Ceasloave”, “Psaltiri” , predici de-ale Sfântului Ioan Gură de Aur.

Alerga la Sfânta Episcopie a Romanului şi la Mănăstirea Neamţ, unde atari opuri zăceau în provizii îndestulătoare, şi se întorcea cu căruţa plină. Volumele le împărţea oamenilor. Dacă până atunci creştinii îl ascultau în biserică, la şcoala primară sau în poiană şi cum auzeau aşa şi uitau pe urmă, ei îl opreau pe drum şi-l puneau să le repete cele spuse de nenumărate ori. Acum aveau învăţătorul acasă. Când îşi aminteau de o chestiune nelămurită sau a cărei lămurire le scăpase, deschideau degrabă cartea şi-i cereau autorului să glăsuiască din paginile ei. Sporul le era tot mai mare. Părintele descoperi că gândise înţelepţeşte când îi îndemnase să citească: ei refăceau propria-i cale a formării de sine însuşi. Abia atingând fila tipărită, enoriaşii se ruşinară având dezvăluirea că nimic încă nu ştiau din cele trebuitoare mântuirii. Până atunci, ascultându-l pe el,  toate li se păruseră simple ca bună ziua; le încuviinţau, dând din cap cu destoinicie şi, cât ai bate din palme, le şi piereau din minte. Acum toate acele goluri din memorie se străduiau să şi le umple prin muncă personală, prin studiu. Se încurajau unii pe ceilalţi, oprindu-se pe uliţă să-şi arate bucuriile lecturii, să-şi încredinţeze unul altuia ce aflase, să laude cititul şi pe părintele ce-i învăţase să recurgă la el.

A vând, astfel, adeverirea metodei sale, părintele Nicodim îşi luă inima-n dinţi şi trecu la o treabă mult mai anevoiasă: să editeze el însuşi cele mai trebuincioase cărţi, ele neputându-se găsi pe toate drumurile şi la orice nevoie. Se opri la unele de mai mică întindere, să nu fie cheltuiala peste puterile lui, că nu-l dădeau banii afară din chilie: ” Epistola Sfintei Duminici”; “Sus, sus este mântuirea”; “Lupta împotriva lui Satan sau Creştini ori păgâni?”.

Nu se prea pricepea, dar tipograful îl ajută, de meserie fiind şi căzându-i drag părintele. Emoţiile tiparului îl covârşiră: din imboldul minţii sale ieşea ce socotea el a fi mai preţios pe lume. Nu mai avu pace nici nopţile, la gândul că, în sfârşit, se apropia ziua când va vedea câteva volume editate de el. Când tipograful i le arătă, îşi reţinu bucuria ce-i detuna în piept pripindu-i inima, că nu socotea a se cuveni să-l vadă omul cum, sub barba-i serioasă, îi zburda încă prin piele sânge de copil; dar, fără de măsură îi era biruinţa. Ceea ce nu-i micşora smerenia: mai avea atâtea de învăţat în ramură…

E xpedie pachetele, pentru difuzare, la librari feluriţi. Urmă un răstimp sterp: cam pierdu ştirea lor, cum se întâmplă. Or, el avea nevoie de toţi banii adunaţi de pe vânzare, pentru a trece la alte editări. Se vedea publicând carte după carte, împânzind ţara cu ediţiile lui, trimiţând tuturor celor în nevoie hrană pentru suflet – de învăţătură.

De ici, venea câte o veste-poveste; de aiurea, ba. Mai mult nu ştia decât ştia de soarta cărţilor tipărite.

Într-o bună zi, treburile îl purtară pe părinte prin Piatra Neamţ. Cum nu pierdea niciodată prilejul de a cerceta librăriile din oraşele bătute, deschise şi uşa librarului V. Ionescu din acest târg. Inima îi era niţel cam strânsă de teamă că acela avea să-i spună că nu i se vânduseră cărţile. Spre mâhnirea sa, galantarul lui V. Ionescu gemea de titlurile publicate de el. De amărât, aproape că-i dădură lacrimile. Deschise uşa codelnic.

– “Nu prea au căutare cărţile publicate de mine…” , îi zise patronului, după ce-i spuse cine era. ” Văd că ai o mulţime nevândute…”

Îi trecură prin faţa ochilor cugetului toţi bănuţii făcuţi fişic, aduşi cu greu de babe şi de moşnegi şi încredinţaţi lui pentru a le fi ascultate rugăciunile, iar el, la rândul său, îi vârâse în această lucrare pe care se amăgise a o socoti de însemnătate mai mare decât se dovedea a fi pentru ceilalţi. Se revăzu copiind cu mâna sa, la feştila lumânării, nopţile, cele trei texte, până i se umezeau globii uscaţi şi aprinşi de încordare, până-l dobora somnul – că se trezea aţipind cu tocul între degetele amorţite, fără a-şi părăsi poziţia scrisului. Şi nu i se întâmpla asta o singură dată pe noapte, ci tot aşa o ducea: din aţipire în tresărire a deşteptării şi din tresărire a deşteptării în aţipire. Îşi aminti de cercările costisitoare şi aducătoare de pierdere de timp ce le făcuse tipografiei, de umilirea sa că nu ştia bine ce voia, de regretul că nu avea mai multă şcoală, nici îndemânare pentru astfel de trebi.

Librarul se îngălbeni. Era limpede că-l apăsa o greutate pe suflet, care nu-l lăsă a grăi pe dată. Apoi, făcând o sforţare, răspunse cu o cerere neaşteptată de iertare:

– “Prea Cuvioase Părinte, am greşit! Iartă-mă, dacă binevoieşti, că-mi recunosc greşeala şi-mi pare rău de ea! Fă cu mine ce vrei, taie-mi capul, omoară-mă: sunt vinovat”

–  “Cum adică ai greşit? Nu e vina dumitale dacă oamenii nu le-au cumpărat” , îi înapoie vorba, împăciuitor monahul, cu toate că era mohorât tare.

–  “Ba le-au cumpărat până la ultima, Părinte! Le-au prea cumpărat şi iar le-au cumpărat! Şi, văzând ce căutare au, le-am retipărit pe socoteala mea, gândindu-mă numai la mine, şi nu ţi-am dat de veste… Ă sta-i păcatul meu!”

Părintele Nicodim luă o carte în mână, luă alta. Se pornea să crească bucuria în el, la început ca un susur de pârâiaş, pe urmă gâlgâitor. “Va să zică n-am greşit: oamenii aveau nevoie de aceste cărţi. S-a gătat stocul trimis aici!” Răsfoi mai multe exemplare, să nu-şi dea pe faţă simţămintele, că se ruşina de atâta fericire. Tot mânuindu-le, remarcă deosebirea: erau tipărite mult mai îngrijit, pe o hârtie de calitate superioară. Deveniseră cărţi domneşti, să-ţi fie cu adevărat drag să le citeşti. Cuvântul părintelui se încălzi:

–  “N-ai greşit cu nimic, omule! Ţ i-ai făcut datoria de creştin. Ai pus banii dumitale la bătaie, să răspândeşti cuvânt de învăţătură.  Aiasta-i treabă mântuitoare, nu-i păcat! Uite, ca să te linişteşti, eu îţi dau voie nu numai acestea, dar tot ce oi mai edita eu să reeditezi nu în sute de exemplare, ci în mii şi zeci de mii, dacă este nevoie. O singură condiţie pun”, ridică sprâncenele monahul străin până mai adineaori, ceea ce-i aspri chipul şi aşa întunecat de podoaba-i bărbătească deasă ce-i acoperea obrajii ca apoi să-i coboare bogat pe piept.

Negustorul se temu straşnic de acea stipulare: să nu cumva să-i ceară călugărul şi cămaşa de pe el, drept plată pentru retipărire. Până a-l auzi formulându-şi dorinţa, i se şi urcase sângele la cap de spaimă:

–  “N-ai îngăduinţă să schimbi scrierea mea nici cu o iotă. De fel. Atâta-ţi cer.”

V. Ionescu se plecă de la brâu cu smerenie, apucând mâna părintelui Nicodim şi ridicându-i-o niţel, s-o sărute cu evlavie şi recunoştinţă. Îi dăduseră lacrimile de dragoste. Până la moarte a fost cel mai osârdnic librar dintre cei care desfăceau cărţile editate de părintele Nicodim Măndiţă. Călugărul îl cucerise nu numai cu literatura creştină ce o aducea la lumină, dar şi cu marea-i bunătate şi cu iubirea sa de a răspândi adevărul fără a se mândri cu aceasta, ori a voi să se îmbogăţească de pe urma trudei proprii şi a banilor investiţi.

5.  ROSTUL CĂRŢII

DE VORBĂ CU UCENICII. – “Dragii mei, îi lămurea părintele Nicodim pe ucenicii săi, viaţa noastră este scurtă. Nu mai suntem pe timpul patriarhilor. Şaptezeci-optzeci de ani… cam atâta ne aşteaptă, cu voia lui Dumnezeu. Ş i nici măcar aceştia toţi în putere. Asta-i moştenirea păcatului strămoşesc. Iar când plecăm, ce lăsăm în urma noastră?”

Privi la cei din juru-i, care se ciuciseră sau se aşezaseră pe iarbă, în cerc. Căutătura sa îi iscodea şi-i îndemna să dea un răspuns după pătrunderea lor. Se opri mai apăsat asupra unui tânăr cu părul bogat, deschis la culoare şi pieptănat cu grijă, cu trăsăturile plăcut rotunjite, un tânăr despre care s-ar fi spus că nu trecuse prin multe încercări până la anii lui. Acesta, cu glas limpede de clopot de aramă şi cu un zâmbet nevinovat la colţurile buzelor înecate-n tuleie ce băteau în roşu, îi împlini aşteptarea, că el n-avea teamă dacă ar fi greşit prin cele ce spunea. Greşea? Părintele îl îndrepta, iar el învăţa:

– “Lăsăm copiii…”

Auzindu-l, unii îşi stăpâniră zâmbetul de pezevenghi ce li-l mijise fără voia sa, că el doar de bine gândise.

– “Adevărat” , încuviinţă duhovnicul. “Iar copiilor ce le lăsăm?”

– “O casă, acareturi, pământ şi ce le mai trebuie…”

– “Ce le mai trebuie?” , insistă socratele celor de faţă.

Aici era aici. Ce le mai trebuia copiilor?

Dacă văzură că monahul nu-l beştelise, toţi îşi încordară minţile, să nu rămână de ruşine că făcuseră cu ochiul la cele necuviincioase, îşi încruntară frunţile şi-şi înnodară dungile apărute, să cugete mai adânc. Unii, mai isteţi, îşi strânseră şi pumnii, parcă îşi puseseră-n gând să stoarcă unt din idei, printre degetele cocârjate. Erau gata-gata să se istovească.

Cântărind părintele Nicodim că la atâta se oprea ştiutura lor, îi ajută tot Sfinţia Sa:

– “Ce le mai trebuie copiilor? Le trebuie carte. Şi le trebuie bună purtare şi, mai presus de toate, le trebuie credinţă spre mântuire. Acestea le trebuie. Şi, dacă nu le putem lăsa nici casă, nici pământ, adică avere, în schimb, le lăsăm astea şi mai bogaţi îi facem. Avuţia le-o pregătim nu în sat, ci în ceruri.”

Se opri din cuvântare pentru a apăsa cu şi mai mare greutate cele ce urma să rostească. După ce-şi petrecu privirile peste chipul fiecăruia, că ajunseră a se simţi ca nişte prunci mustraţi, reluă cu seriozitate:

– “Dar noi avem răspunderi mult mai mari. Pentru că noi ne-am trezit. Am înţeles ce voieşte Domnul de la noi. Am devenit ucenicii Lui. Purtăm Cuvântul Său pe la toţi. Însămânţăm Adevărul ceas de ceas, zi de zi, an de an, până ce ni se gată suflarea. Şi, când ni se săvârşeşte viaţa, cu ce rămânem şi ce mai lăsăm acelora neînvăţaţi, acelora care au nevoie şi pe mai departe de mărturia noastră? O amintire, în sufletul cui ne-a cunoscut. Iar când adoarme şi acela, nimic nu mai lăsăm.”

– “Ba, dacă cel pe care l-am învăţat a fost cuminte şi i-a învăţat şi pe alţii, o bucăţică din învăţătura noastră o duce el mai departe; şi tot astfel, din om în om, încă mai rămâne ceva din predania noastră, nu, Prea Cuvioase? Sau greşesc…?”

Era unul cu mintea iute şi ageră şi de aceea îl iubea părintele Nicodim. Însă, precum se vădea, şi el se mulţumea cu puţin. Aşa este ţăranul nostru: dacă de puţin are parte în viaţă, puţinul ajunge să-i ogoaie inima şi se socoate fericit când îl dobândeşte.

– “N-am putea, oare, să înmulţim moştenirea ce o lăsăm, astfel încât numeroşi inşi şi numeroase generaţii să se ajute cu ea?” , îi îndemnă călugărul să cugete mai departe.

– “Chiar mai multe generaţii?”, se îndoi cu glas tare un bărbat mai copt dintre dânşii şi cu umeri mai gârbovi. Apoi tot el îşi răspunse, nehotărât: “Păi, dacă vor fi feciorii înţelepţi şi nu vor irosi avutul, ba chiar l-or înmulţi, şi feciorii lor se vor bucura de el; şi feciorii feciorilor lor – cu alte cuvinte: mai multe generaţii…”

– “Va să zică, tot la bunurile pământeşti ai rămas, frate Ioane… Noi vorbeam de cele cereşti, parcă… Cele cereşti nu se moştenesc; numai calea către ele o putem dezvălui celorlalţi, iar pe ea n-o vor primi în dar urmaşii.”

– “Păi atunci?…” , cel numit Ioan rămase cu privirile nesigure, de ca şi cum ochii i-ar fi fost două guri căscate. Îşi desfăcuse şi palmele, nu de tot, de parcă ar fi aşteptat să i se depună soluţia în căuşul lor.

2. FAPTA BUNĂ A RĂSPÂNDIRII CĂRŢILOR.

– “Cum ştiţi, când vorbim despre zidirea sufletească, mult le folosim celor care ne ascultă . Însă acelora care nu sunt de faţă, la nimic nu le prieşte; mai ales urmaşilor. Dacă, în loc să grăim, scriem, celor care nu sunt de faţă, ca şi urmaşilor, mare ajutor le dăruim: glasul nostru le lipseşte, dar nu şi ideile: le au în carte. Vorba piere; cuvântul tipărit rămâne. Aşadar, cei care nu pot scrie cărţi, încaltea să le tipărească pe ale altora; dacă n-au bani de tipar, barem să copieze de mână câte or putea din cărţile ce se găsesc mai rar. Iar aceia care nu ştiu să scrie, săvai să plătească altora să copieze cărţi pe care, atunci când or fi gata, să le dăruiască. Jertfă voiţi pentru ştergerea păcatelor voastre? Ce jertfă mai de preţ există decât a face cărţi, ori a le înmulţi numărul cu câteva? Banul dat pentru cumpărarea unei cărţi sfinte sau dat aceluia care ne-o copiază este o faptă bună dintre cele mai plăcute lui Dumnezeu. Ea este hrana sufletului. Dacă a da de pomană pentru hrana trupească este o faptă bună, cu cât este mai bună pomana făcută pentru hrana sufletească? Despre cartea sfântă se spune că este Îngerul lui Dumnezeu, că cine ne călăuzeşte mai sigur către Făcătorul a toate decât o carte sfântă? Mulţi sfinţi şi-au dat viaţa pentru cărţile sfinte. Cel care se osteneşte a scrie cuvântul lui Dumnezeu face o faptă bună. Mâna aceluia care scrie ceva bun pentru suflet se sfinţeşte, iar el se îmbogăţeşte cu fapte bune mai presus de cel care face milostenie cu bani, veşminte sau mâncare…”

– “Se îmbogăţeşte în fapte bune mai presus de…?” , rămase pierdut Ioan. Nu putea pricepe gândirea duhovnicului şi pace. Ca să vădească aceasta, îşi ridicase umerii şi-i uitase astfel.

– “Nu-nţelegi, frate Ioane… Nu-i nimic. Ascultă: dacă mergi pe drum şi vezi un sărac năcăjit foarte, nu trece repede pe lângă el, ci uită-te la el ca la un frate şi fă milostenie cu el. Asta-i o faptă bună şi frumoasă; şi este folositoare. Iar dacă vezi un creştin că umblă pe calea păcatului, nu te grăbi să pleci de lângă el. Apropie-te, spune-i o vorbă creştinească, îndeamnă-l să se întoarcă la Hristos, la viaţa, la fericirea veşnică. Cuvântul tău să fie ca frâul pentru el. Opreşte-l din călcatul în calea pierzării, adu-l iarăşi în Biserica lui Hristos. Dintre aceste două feluri de milostenie, unul este mai bun decât celălalt. Mă veţi întreba care. Unul valorează mii şi milioane de lei – că, dacă i-ai avea, i-ai putea da celor în nevoie, nu? Aşa aţi face, ca să vă mântuiţi. Dar celălalt preţuieşte nespus mai mult. Sunt milostenii care atârnă înaintea lui Dumnezeu mai greu decât toată lumea aceasta văzută. Frate Ioane şi iubiţii mei fii, ştiaţi că omul este mai presus decât toată lumea? Pentru om a făcut Dumnezeu cerul şi pământul, soarele şi luna, şi stelele. Gândiţi-vă la însemnătatea aceluia pe care îl poţi ajuta să se mântuiască şi îngrijiţi-vă de sufletul său nemuritor. Cela dintre voi care-l înzestrează pe nevoiaş cu milioane nu dă la fel de mult ca acela care-l ajută pe păcătos să-şi mântuiască sufletul, îndepărtându-l de la calea pierzării şi readucându-l la fericirea cea veşnică. Dacă dăruieşti înfometatului astăzi o pâine, pui capăt foamei lui de astăzi. Dacă-l întorci pe păcătos astăzi şi-l convingi să nu mai făptuiască fărădelegi, l-ai întors la Dumnezeu, izvorul tuturor bunătăţilor şi fericirilor, pentru totdeauna. Cu unul mângâi sărăcia pentru o zi, cu celălalt opreşti răutatea ce se năpusteşte asupra multora. Cu unul liberezi trupul de foamea care revine a doua zi, cu celălalt salvezi un suflet din iadul cel veşnic. De aceea este faptă atât de mare să citeşti – pentru a şti să-i înveţi pe alţii -, să scrii, să dăruieşti cărţi privitoare la mântuire. Lupţi alături de Dumnezeu pentru întoarcera la El a celor căzuţi. Iar diavolului tare nu-i place acest fel de milostenie şi se-ntoarce cu toţi dracii împotriva ei cu război mare.”

Unii dintre cei de faţă stăteau cu frunţile îndârjite, să nu scape o iotă din cele spuse pentru ei; alţii se destinseseră, îmblânziţi de cuvintele revărsate pentru mântuirea lor, dintr-un prea plin al experienţei. Erau iarăşi copii, iar părintele Nicodim le reînviase, în sine, tatăl, un tată mai bun decât avuseseră ei, un părinte care cunoştea calea mântuirii – şi numai pe ea – şi-i îndemna să n-o părăsească, ci să-i aducă pe toţi la a-l urma. Era un trimis al Altarului, al Bisericii, era ca o Chemare întrupată, un vestitor al unei vieţi  posibil mai bune, pe calea învăţăturii, a cărţii.

3. CARTEA E MAI PRESUS DE ORICE. – Glasul vorbitorului, până atunci molcum dar răzbătător, se aprinsese de înseşi ideile ce le revărsa din sunetele graiului, odihnitor rotunjite. Vocea îi crescuse fără ca cineva să-şi fi dat seama şi ajunsese a semăna cu tunetul venit din veac, dinspre proorocii pomeniţi de el chiar atunci:

– “Dacă ţi-ai atârnat o poliţă pe un perete şi ai umplut-o cu cărţi sfinte, ţi-ai adus o ceată îngerească în odaie. Doar ochii să ţi-i arunci spre ea şi să vezi din fugă cotoarele lor colorate, că ţi-a şi trecut ispita de a păcătui. Pentru că, tu, care le-ai citit, ştii că ele îţi sunt dascălul de bună şi cuviincioasă purtare şi te ruşinezi ca, în faţa lor, care ţi-au crescut sufletul, să primeşti între tâmple vrun gând murdar. Este ca şi cum ţi-ai îngădui în faţa părinţilor, ori a preotului, să făptuieşti răul; nu se poate. Conştiinţa nu te lasă. Dacă ai umplut cu cărţi o odaie întreagă, acolo nu vorbeşti cu glas tare, nu primeşti pe necredincios, nu mănânci, nu dormi, nu cugeţi la rele. Acolo este oastea îngerească toată, acolo este puterea ta de la Dumnezeu! Să zică lumea că sunteţi zgârciţi, dar tot banul chivernisit pe cărţi daţi-l şi nu pe altceva.”

– “Şi nimic să nu lăsăm copiilor?” , se încrâncenă un bătrân pentru prima oară însoţindu-i pe ceilalţi şi care nu se descurca prea lesne printre sfaturile nemaiauzite ale părintelui Măndiţă, ce năvăleau în urechile sale neobişnuite cu atâta înţelepciune, de parcă voiau să-i asurzească minţile.

Monahul îşi petrecu căutătura peste fruntea cu şanţuri a aceluia, peste sprâncenele lui învrăjbite, peste ochii mici, tăioşi şi încordaţi a răutate, peste nasul mare şi chinuit ca un cartof crescut anapoda, peste buzele sale strânse cât abia să se lase pătrunse de tăişul unui cuţit. “Este fratele meu cel înrăit de oameni…” , îşi zise cu mâhnire; “trec vorbele mele pe lângă dânsul, dar o ţine tot cu ale lui. Cel puţin acestea nu sunt spre răul nimănui, aşa cum le gândeşte acum: vrea doar binele copiilor. Când însă acest bine se va înfrunta cu binele copiilor vecinului său, vor ieşi scântei din înfruntarea lor, dacă nu va curge chiar sânge…”

– “Ba, le lăsăm, bade, le lăsăm, cu adevărat, averi… Dacă dai bani şi cumperi cărţi folositoare sufletului, când te duci în cealaltă lume, ele rămân copiilor” , scăzu el înălţimea cugetării sale, pentru a nu pleca acela cu mâna goală: să-i dea şi lui o învăţătură, pe măsura sa . “Iar dacă nu i-ai deprins să le iubească, să se împrietenească şi cu ele, să le ţină cu cinste, le vor vinde, vor lua bani pe ele; mai mulţi bani decât ai dat frăţia ta ca să le cumperi, că preţul unei cărţi folositoare creşte pe măsură ce trece timpul şi numărul exemplarelor se răreşte. Tot mai mulţi oameni o caută. O cumpără acela care oferă un preţ mai mare. Iar cartea bună îţi va părăsi casa, unde sta de pază împotriva diavolului şi va merge în casa unui om cu frică de Dumnezeu şi va deveni prietena aceluia şi îngerul lui păzitor şi al neamului său, şoapta care îl va îndemna la viaţă sfântă, la rugăciune neîncetată, la înălţarea neîntreruptă a cugetului şi inimii către Domnul, glasul ce-l va trezi din somnul tulburat al păcatelor.

“Cartea este învăţătorul care ne-a transmis nouă învăţătură de la Sfinţii Părinţi ai Bisericii lui Dumnezeu, de la Sfinţii Apostoli, ba chiar de la Iisus Hristos Dumnezeu-Omul, de la Proorocii Vechiului Testament.”

Făcea pauze ample după fiece grup de cuvinte din această înşiruire, să pecetluiască în memoria lor toate forţele numite.

– “Şi aşa, prin carte ne-am împărtăşit şi ne împărtăşim de Cuvântul lui Dumnezeu. Tocmai de aceea s-a supărat şi se supără atât de mult vrăjmaşul pe cartea cea bună şi folositoare, când o citeşti tu şi când o mai dai şi la alţii să o citească…

“Numai în cartea sfântă poate cunoaşte omul iubirea cea mare a lui Dumnezeu faţă de el şi ce a făcut Dumnezeu-Omul Iisus Hristos pentru el, răscumpărându-l cu scump Sângele Său din robia lui satan.”

6. DIN NOU DESPRE DRAGOSTEA DE CĂRŢI A PROTOSINGHELULUI NICODIM MĂNDIŢĂ 

PORTRET IN BIBLIOTECĂ. – A evoca figura părintelui N icodim M ăndiţă, personalitatea complexă a monahului pe care o cercetez, cu dorinţa de a-i afla învăţătura, înseamnă a evoca, în primul rând, un om în faţa unei cărţi deschise sau a unui top de coli de hârtie, în cursul scrierii unei cărţi, iar acela pe care-l urmărim stă cufundat în cuprinsul ei. Dacă protosinghelul Nicodim citea, o făcea cu intenţia să lămurească şi alte feţe ale mântuirii, pe care să aibă trebuinţă a le cunoaşte credincioşii păstoriţi; să limpezească, spuneam, chestiuni netratate în carte sau altfel tratate decât gândea el, să le lumineze luând el însuşi condeiul în mână, pentru a scrie o carte nouă. Fiece pagină străbătută, fiece paragraf, fiece frază, îi trezeau în cuget idei pe care nu le întâlnea în cele tipărite, idei proaspete, idei-forţă, dar idei sugerate de lectură. Însă cât de anevoios îi era tocmai deoarece se afla călugăr, cu pravilă grea şi cerând timp îndelungat pentru încheiere.

Nopţile mai mult cu pravila le petrecea; dar mai era şi pravila de zi.

Pe deasupra, părintele nu era numai monah, ci ieromonah; un ieromonah la care toţi alergau după sfat, după mărturisire, cu felurite rugăminţi şi nevoi de slujbe. Era dator să se facă toate tuturor. Masa nu se zărea sub cărţile deschise, ori depuse una lângă cealaltă, ori teancuri una peste alta, pe lângă cele stivuite pe la colţuri, să găsească cu repejune textele de grabnică nevoie întru susţinerea unei afirmaţii.

Rămânea cu privirile aţintite în gol, să prindă capătul unei meditaţii, să-l poată coborî în cuvinte. Simţea lumina cum se năştea sub frunte şi slovele sub peniţă, când, iată, ţârâitul ascuţit al soneriei îi fierăstruia strepezitor auzul, chemându-l la datoria faţă de semenul în carne şi oase care-i dorea îndemnul.

Acesta-l ruga să vină degrab la un bolnav pentru a-l împărtăşi cu Sfintele Taine. Acela, între două trenuri şi multe autobuze, sosea din alt cap de ţară să-şi spovedească păcatele . Iar când Părintele se slobozea din greutăţi de ăst soi, îşi trăgea sufletul şi se aduna la a scrie, se pornea a bate ca la rezbel toaca, să alunge dracii înainte de slujbă, şi-i amintea să dea fuga împleticit către sfânta biserică, unde-l aştepta Dumnezeu.

Aşa îl prindea noaptea, tot cu încercarea citirii şi a scrisului, ce doar încercare şi râvnă rămâneau. Ş i iarăşi se retrăgea la chilie cu nădejde. Dorinţa i se făcea tot mai aprigă, tot mai necruţătoare; şi, deodată, nici nu ştia cum, se pomenea că-i cădeau pleoapele şi-şi simţea creierii de plumb şi iască. Cu o încordare fără seamăn a voinţei, se sprijinea cu palmele deschise în tăblia de lemn, pipăia cu blacheul bocancului podelele, mai mult pe orbeşte căuta căldarea cu apă rece, umplea ligheanul şi, fără a gândi de două ori, au să se tocmească, se apleca pe nevestitelea şi-şi afunda faţa în el, să-şi alunge osteneala, îşi freca, apoi, obrajii cu un prosop de cânepă aspru ce-l desmeticea pe de-a-ntregul; şi iarăşi se aşeza la muncă.

Mă cutremură apropierea, măcar prin mijlocirea închipuirii, de omul acesta sfinţit de poverile cititului când atât de puţin timp avea pentru încântarea numită. Şi de câte ori eu însumi cobor privirile cercetătoare asupra paginii tipărite, să mă-ndulcesc cu lectura, sau voiesc a lega două slove din peniţa muiată în cerneală, îmi amintesc de nestăvilita lui dragoste pentru carte.

A fost o vreme când lipsa de săli libere la Facultatea de Teologie unde sunt dascăl ne trimitea, profesor şi studenţi, într-o hală din depozitul bibliotecii. Se adunau cei tineri în jurul unei mari mese ce-şi păstrase culoarea odihnitoare a lemnului crud geluit şi lăcuit, ca viu. Aşteptau vorba de început a dascălului lor, adică a mea. Îmi plimbam pe pereţii plini de rafturi încărcate cu cotoare legate în piele privirile sfiite de cele ce întâlneau. Târziu glăsuiam către feţi:

– “Ce greu îmi este să vorbesc despre copilăriile noastre şi nimicurile în auzul atâtor înţelepţi şi sfinţi ce ne priveghează din aceste tomuri grele de ştiinţă şi desfătare şi ne cântăresc dorinţa de a ne depăşi întru apropierea de ei! Altcum ni se cuvine a învăţa când ei ne împrejmuiesc cu seriozitatea închinării lor înaintea cărţii… Să ne smerim şi să ne înălţăm inimile spre locul de sus unde i-a condus litera desenată de pană.”

La fel, mă smeresc atunci când voiesc a citi sau scrie şi ştiu cât l-au costat acestea pe protosinghelul Nicodim Măndiţă, eu având atâta timp pentru ele şi nedăruindu-l în întregime acestor cele mai nobile preocupări ale omului.

A stă încredere fără margini în cuvântul scris îl determina pe călugăr să facă mari jertfe materiale pentru răspândirea fructelor tiparului. Cum sosea într-o parohie, avea grija dintâi să inspecteze cărţile cu care era dotată biserica unde se săvârşea Sfânta Taină. Alcătuia liste lungi cu trebuinţele cultului, cărţi de slujbă, vase sfinţite şi veşminte. Dar pe lângă aceasta, ce intră în preocupările oricărui preot nou numit, el adăuga solicitarea de a i se vinde din centrul eparhial ” Ceasloave”, “Psaltiri”, “Mântuirea Păcătoşilor” şi multe alte tipărituri îndreptate spre cunoaşterea căii creştinului.

Ni se povesteşte că, o dată, însoţit de câţiva oameni de bunăvoinţă, se înfăţişă la Mitropolia Sibiului şi încărcă o căruţă plină de cărţi. Reveni triumfător şi cu zâmbetul împăcat pe buze, precum omul de la moară, cu sacii plini de făină de păpuşoi pentru ai săi şi pentru tot anul. Ajuns în parohie, împărţi tuturora darurile înţelepciunii, dar mai chemă şi de prin parohiile învecinate, să dea fiecărui cunoscător al buchiilor o carte de învăţătură. Gătată acea căruţă, îşi trimise apropiaţii să umple alta şi mereu altele, că era stânjenit să-i ceară careva o carte de citit spre mântuire, iar el să ridice din umeri a neputinţă, pentru că n-ar fi avut ce oferi. Iar dacă se întâlnea cu unii dintre aceia care nu cunoşteau preţul duhovnicesc al cărţilor, drept care nu se gândeau să-i ceară ceva de citit, se grăbea el să le întindă o scriere ziditoare, să li se lumineze ochii cei dinlăuntru.

Ni se spune că, apropiindu-i-se zilele de pe urmă, îi grăise surorii sale după trup, Maicăi Maria:

– “Aş dori mult ca la înmormântarea mea, la prapori, la felinare, la sfeşnice şi la Cruci, la năsăliile cu pomeni, la năsăliile cu sicriul, pe lângă şerveţelele pe care le puneţi, să legaţi şi câte o carte din cele legate frumos pe care le avem noi în bibliotecă. Da. Aceasta ar fi o mare dorinţă a mea, de vreţi să mă ascultaţi; iar de nu, fie voia lui Dumnezeu.”

N-am aflat de ce această înmormântare de baladă nu se săvârşi după voia sa… De nu cumva becisnicele  timpuri de atunci se vor fi pus de-a curmezişul… Abia în 1990, la parastas, i se împodobi mormântul cu cărţi.

Minunată credinţă în carte şi cunoaşterea de sine a avut monahul! Poate veţi crede că părintele Nicodim râvnea la o astfel de înmormântare pentru a nu se despărţi nici măcar în moarte de ce i-a fost drag cât a trăit. Nici vorbă! El voia să amintească ucenicilor ce urmau a-l însoţi pe ultimul drum sfatul său cel mai adânc: NU UITA Ţ I CARTEA! La răsărit şi la apus, la miazănoapte şi la miazăzi, oriunde vă veţi înturna privirile, spre cer şi spre pământ, numai prin carte să vă străpungă văzul, şi înţelegerea, şi jindul! Prin străvezimea ei să le cuprindeţi pe toate câte sunt, prin lentilele ei să coloraţi zările cu învăţătura mântuirii!

Iată o înmormântare vrednică de un cărturar al Bisericii!

Şi nu cartea era întâistătătoare, ci ceea ce se revărsa între filele ei: CUVÂNTUL, CUVÂNTUL LUI DUMNEZEU!

2. CUM SE AJUNGE LA DRAGOSTEA DE CARTE. – Vă întrebaţi, cu siguranţă, mari domni care mă învredniciţi cu atenţia şi bunăvoinţa dumneavoastră, citind cuvintele mele smerite, vă întrebaţi cum de a ajuns acest monah la atâta nobilă încredere în carte . Să-l lăsăm să ne dea singur explicaţii. Ele au fost transcrise de către unul dintre ucenicii săi:

“Când eram mai tânăr, doream să aud cuvânt de învăţătură de la cineva; şi nu auzeam. Mă duceam pe la mănăstiri, schituri, pe la hramuri şi sfinţiri de biserici, dar pretutindenea era tăcere de cele folositoare de suflet. Auzeam cântări bisericeşti foarte frumoase, slujbe bogate cu arhierei şi sobor mare de peste 60-80 de preoţi, cu mulţime de diaconi, dar nu s-a auzit nicăieri cuvânt de învăţătură ca să-l mişte pe om la cele bune, să-l trezească pe om din somnul păcatelor în care dormea liniştit şi fără nici o grijă de sufletul lui care mergea spre pierzare.

“Ardea inima în mine de dragul să aud ceva care să mă folosească şi să spun şi eu la alţii.

“Aceasta a fost pricina, acesta a fost motivul care a făcut să mă hotărăsc de a lupta până la sacificiu, de a pune în mâna celor dornici cartea sfântă. Aceasta m-a făcut să renunţ la toate din lumea aceasta numai şi numai ca să pot face şi eu ceva pentru aproapele meu care zace în întuneric. Să-l ajut măcar cu ce pot. Nu mă rabdă inima ca el să petreacă în întuneric până la moarte; iar noi să umblăm după lucruri fără preţ, după lucruri trecătoare şi putregăioase.

“Dacă aş putea, m-aş duce din casă în casă să stau de vorbă cu ei, să le las vreo carte bună de citit, să fac rugăciuni cu ei, să-i mângâi în necazurile lor şi să mă bucur împreună cu ei când au vreo bucurie.”

Astfel se lămureşte cum de a scris atât de mult protosinghelul Nicodim: cercetând ce se făcea pentru bieţii oameni uitaţi în păcatele lor, el a ajuns la concluzia că cel mai mare ajutor ce li se putea da era să fie îndemnaţi a se ajuta singuri; să înveţe din cărţi cum se trăieşte în pace cu Dumnezeu; să se deprindă să aibă sfetnicul la îndemână: doar să întindă mâna şi să deschidă cartea ca să se şi reverse învăţătura asupra minţilor lor însetate.

In definitiv, stând strâmb şi judecând drept, cum spunea Odobescu, ce alt scop se urmăreşte în înaltele universităţi ale lumii? Unul singur: anume studenţii să afle cum se citeşte în adâncime, să se obişnuiască a citi permanent, a alege ce să citească, a dobândi conştiinţa că numai citind pot progresa.

Şi protosinghelul Nicodim Măndiţă, prin scopul urmărit şi prin excelentele sale rezultate, deschisese o universitate a căilor conducând către Mântuire, o universitate fără plată, o universitate ai cărei cursanţi (uneori nealfabetizaţi) erau răspândiţi pe tot teritoriul României şi îndrumaţi prin luarea de contact, din când în când, cu Profesorul, cu acest ieşit din comun părinte Nicodim, cu asistenţii săi, ce-i erau ucenicii apropiaţi şi asupra cărora voi insista în pagini viitoare şi, mai ales, prin studiul individual – ca la orice cursuri universitare fără frecvenţă obligatorie. O universitate a Mântuirii, o universitate pentru cei cu carte puţină, dar cu mare râvnă de a cunoaşte Creştinismul.

Cititorul îşi aminteşte că părintele Nicodim şi-a teoretizat poziţia în felul următor:

“Cartea este învăţătorul care ne-a transmis nouă învăţătura de la Sfinţii Părinţi ai Bisericii lui Dumnezeu, de la Sf. Apostoli, ba chiar de la Iisus Hristos Dumnezeu-Omul, de la Proorocii Vechiului Testament. Şi aşa, prin carte, ne-am împărtăşit şi ne împărtăşim de Cuvântul lui Dumnezeu. Tocmai de aceea s-a supărat şi se supără atât de mult vrăjmaşul pe cartea cea bună şi folositoare, când o citeşti tu şi când o mai dai şi la alţii să o citească.” 

3. CUM SCRIA PĂRINTELE MĂNDIŢĂ? – Această încredere de nestrămutat în carte l-a făcut, de pildă, să aibă puterea ca, la Mănăstirea Văratec, să pună pe hârtie ” PRIVELIŞTI APOCALIPTICE” , o lucrare însumând în jur de 39.000 de pagini, cuprinse în treizeci de volume. Acestea nu conţineau doar cugetarea Părintelui Nicodim. În nici un caz Sfinţia Sa nu socotea a deţine, singur între oameni, cheile Adevărului, nu! Cu dragoste cugeta la atâţia gânditori şi învăţători din întreaga lume, care şi-au jertfit somnul pentru îndreptarea semenilor lor. De aceea, ca să nu li se irosească truda dătătoare de învăţătură, părintele Nicodim a recurs la ajutorul unor tălmăcitori din limbi străine, pe care îi plătea să traducă pentru el cele mai cutremurătoare cărţi, pentru a le introduce în lucrarea sa de proporţii nu mai puţin cutremurătoare. Astfel, un preot ieşean, punea, pentru el, în cuvinte româneşti texte franţuzeşti, o maică de la Mănăstirea Ţ igăneşti făcea acelaşi lucru pentru textele ruseşti, iar un profesor din Capitală – pentru acelea greceşti. Se vede cu uşurinţă că ambiţia curată a părintelui Nicodim era să nu-şi lipsească cititorii de nimic din cele publicate cândva ce i-ar fi putut îmbogăţi şi scoate din întuneric.

Si prin această metodă, Părintele Măndiţă se apropia de tehnica folosită de profesorii universitari. Nici aceia nu se mărginesc la a-şi oferi studenţilor doar gândirea proprie; mai curând, ei se fac purtătorii mesajelor altora, mai vrednici ca ei, care au trăit anterior. Astfel ca, de la catedra universitară, să ajungă la studenţi cât mai multe dintre comorile existente în cultura lumii, lămurite de profesor, făcute pe înţelesul minţilor crude ale studenţilor, frământate – dacă nu şi mestecate (să ne îngăduim a surâde ascultând personajul lui Ion Creangă, acela care se întreba dacă “muieţi îs posmegii” ).

A rămas posterităţii un portret zguduitor al ieromonahului în această perioadă:

“Părintele a sângerat mult până a ajuns la capătul acestei uriaşe lucrări. A presărat această lucrare cu bucăţi, bucăţi din viaţa sa. El a făcut la fel cu cel cu statuia pe care, acoperind-o cu hainele sale, să nu îngheţe, a îngheţat el lângă dânsa şi a murit. A sacrificat totul de dragul de a-şi vedea opera dusă până la capăt. Şi într-adevăr a reuşit să-şi împlinească visul pe care l-a avut cu atâţia ani în urmă.”

Voi repeta crezul Părintelui Nicodim Măndiţă că “o carte bună e un înger al lui Dumnezeu, căci te învaţă să-l iubeşti pe El, să te fereşti de rău şi să te grijeşti de sufletul tău. Îţi arată că, dacă cumva te-ai murdărit de păcate, te poţi curăţa de ele prin pocăinţă.”

Ce să mai rămână de spus mai limpede despre valoarea cărţii, când Părintele a rostit aceste cuvinte de pe alt tărâm?  

7. LECTURA, CA EXERCIŢIU PREGĂTITOR AL TAINEI

LOCUL CĂRŢII ÎN PREGĂTIREA NUNŢ II. – N u am ajuns la capătul cercetării greutăţii pe care au avut-o cărţile în concepţia pedagogică a P rotosinghelului N icodim M ăndiţă . Unui mic număr dintre noi le-ar trece prin minte că el plănuia ca până şi cu prilejul unui eveniment datorat dragostei, cartea să joace un rol de frunte. La ce eveniment gândesc? Ei bine, este vorba despre nuntă.

Cel dintâi ce poartă cea mai mare răspundere în privinţa unităţii spirituale a viitorului cuplu, a curăţiei lui, nu numai ca îndoit receptacol al celui mai frumos şi mai sfinţit dar primit de la Dumnezeu, în deosebi în tinereţe, adică al iubirii, dar şi ca leagăn al unei viitoare fiinţe omeneşti, al unui copil, nădejdea neamului nostru, este nunul.

Acestuia i se cere să parcurgă “Psaltirea”, “Acatiste”, “Paraclisul Maicii Domnului”, “Canonul de rugăciune către Puterile Cereşti” şi acela către“Toţi Sfinţii” , i se cere să conspecteze şi să studieze din “Cazanie” , din “Învăţătura de Credinţă” , din “Hristoitie” (la “Cuvântul III” , mai cu seamă) toate câte privesc rânduielile nunţii. Veţi spune că este lucru firesc, deoarece dacă nunul nu cunoaşte tradiţia, înţelesul de fior al Sfintei Taine în care are loc preţios de părinte, cine să ştie cele necesare şi lăsate moştenire de Biserică? Aşa este: o simplă datorie.

Numai că recomandările părintelui Nicodim nu se opresc aici. El sugerează nunului să conspecteze şi textele potrivite ce le va găsi prin cărţile cu istorioare morale, pentru ca la nuntă spusele lui să nu încalce învăţăturile, înţelepciunea căii creştine, ci să le învedereze şi să-i încurajeze şi să-i călăuzească pe miri în lumina Ortodoxiei.

Nu numai nunul are atari îndatoriri, ci toţi aceia legaţi de nunta ce se pregăteşte, în primul rând mirii, dar şi socrii mari, socrii mici, rudele – de ce nu şi nuntaşii?

2. CANONUL DE A CITI. – Dar nunta nu este singura Taină bisericească la care contribuie cartea, ca învăţător . Ba am spune că există o altă Sfântă Taină, mult mai ades prezentă în viaţa noastră decât precedenta, în pregătirea căreia, lecturile sfinte au o însemnătate covârşitoare. Ele devin canonul de după spovedanie preferat de marele duhovnic ce a fost Părintele Nicodim. Afirmaţia nu trebuie luată ca una neclintită, dar nici ca una de nebăgat în seamă. Dimpotrivă.

Vă rog să urmăriţi cu atenţie fragmentul următor. Istorisirea luminează din plin felul în care ieromonahul înţelegea să folosească literatura religioasă în vederea îmbunăţătirii oamenilor.

“Într-o seară de vară bate la poartă cineva. Un om. Apropiindu-mă să-i dau drumul, n-am putut să-l recunosc. Nu-l mai văzusem niciodată. Era un om ca de 60-65 de ani. Vrând să fie sigur dacă nu cumva a greşit, mă întrebă: “Nu vă supăraţi! Aicea stă Gheorghe Ionescu?” “Da, – îi răspund – poftiţi!” . Intră şi mergem în casă. “Mă cunoşti?” – întrebă el. Eu îi răspund: “N-am de unde să vă cunosc”. “Poate că o să ne cunoştem de acum înainte”– zise el şi părea tare îngrijorat şi obosit de drum. Şi iarăşi zise: “Eu am fost la Părintele Nicodim de la Mănăstirea Văratec. M-am mărturisit la el şi mi-a dat canon 72 de cărţi să citesc şi “Vămile Văzduhului” să le scriu şi m-a trimis la dumneata ca să-mi spui ce fel de cărţi sunt acelea şi cum se cheamă!”“

Cei care mă urmăresc acum se vor mira ce treabă avea domnul Gheorghe Ionescu să-i prescrie omului cărţile de citit. Apoi, el era unul dintre ucenicii cei mai apropiaţi ai duhovnicului. Acesta din urmă era prea prins sub poverile îndatoririlor sale ce îi mâncau fără răgaz timpul – şi cum îşi crescuse ucenicii astfel încât să-i cunoască până şi gândul, îi însărcina pe ei când trebuia, precum în această împrejurare, să se întocmească liste ce i-ar fi răpit multe ceasuri de căutare şi copiere de titluri. Drept care, ei având atari liste gata pregătite, şi nefiind atât de prinşi cu treburile ca dânsul, îşi trimitea spovediţii la ei, să le dea amănunte asupra felului în care se cuvenea îndeplinit canonul, pentru aceşti ucenici cugetarea Părintelui Nicodim fiind literă de Evanghelie.

“Bine” , îi răspund, “după ce stăm la masă, ne facem rugăciunea de seară, după care îţi voi da o notă de 24 de cărţi pe care le vei citi de trei ori pe fiecare din ele şi fac 24 x 3 = 72 de cărţi” . El era tare curios să le ştie ce nume poartă, iar de s-ar putea să le şi vadă cum apar, cât sunt de mari ş.a. După ce am terminat rugăciunea, i-am dat nota de cărţi şi le-am şi arătat cum arată. În noaptea aceea n-am închis un ochi de atâtea întrebări ce mi le punea la care mă simţeam obligat să-i răspund.

“Dimineaţa când să plece de la mine la autobuz, îmi spune că cele 24 de cărţi vrea să i le dau; iar de nu, el nu mai pleacă de la mine. El era invalid de un picior. “Da… Sunt de părere să ţi le dau – am răspuns – , dar cum ai să le duci, că sunt cam grele. Ş i pe lângă cărţi trebuie să mai pun ceva” . El îmi spuse că le duce oricât de grele ar fi. “Cum am mers pe calea pierzării – zicea el – cu acest picior beteag, trebuie să merg cu el şi pe calea mântuirii. Nu se pune problema, trebuie să pot” . I-am pregătit bagajul. I-am pus într-un paner cam mare două rânduri de cărţi; iar pe deasupra cam vreo 10 cm. am completat cu roşii până sus.” Nu cumva să zărească ochii iubitorilor de bunuri străine cărţile şi să-l sărăcească de ele şi de pace.

Băgaţi de seamă cât s-a schimbat lumea? Naratorul se temea ca acest sătean să nu fi fost invidiat că avea multe cărţi în coş şi să nu-l fi lipsit de ele vrun alt ins râvnitor să şi le însuşească. Unde se mai pomeneşte astăzi ca o carte – orice conţinut ar avea ea, cu oricât talent ar fi scrisă – să fie furată pentru că hoţului îi este dor să citească! Pe când pe vremea aceea, furtul de carte avea loc în chip obişnuit, de bună seamă, atâta timp cât naratorului mai întâi i-a venit în minte această grijă. Frumoase timpuri cele când se vădea adevărat ca o carte să nu fie în siguranţă de nu era bine ascunsă…

Totuşi, să nu fiu chiar atât de categoric, pentru că aş minţi. Vă voi mai reţine o clipă să vă povestesc că la un Târg de carte la care am luat parte cu editura mea, mi-am părăsit pentru jumătate de ceas ştandul, să merg cu un prieten, editorul Radu Vlad, azi prematur răposat, într-un ungher mai liniştit, să schimbăm o vorbă. Am rugat-o pe Mariana, soţia lui, să informeze muşterii asupra preţului cărţilor publicate de mine şi înfăţişate acolo şi, eventual, să vândă ce putea. Când îmi era mai dragă convorbirea cu bărbatul dânsei, o văd apărând cu chipul alb de emoţie şi străduindu-se să-mi comunice cât mai pe ocolite că o bătrână a tot răsfoit modesta mea scriere ” Cartea Creştinului Începător” ca, fără să zică vreo vorbă doamnei, să plece după ce îşi strecurase cartea în sacoşă. – “Ce mă fac, Mihai?” , îmi tot zicea amabila mea înlocuitoare, nefericită din pricina pagubei ce mi se prilejuise atunci când dumneaei răspundea în faţa mea. Adăugă: “N-am fost în stare s-o oblig să înapoieze cartea, deşi am văzut-o cu ochii mei cum a furat-o!” – “Linişteşte-te”, i-am răspuns. “Mi-ai făcut cea mai mare bucurie, ca scriitor. Nu mi se pare de colo să voiască un cititor să-mi fure cartea, dacă n-are puţinii bani necesari pe care-i cer pe ea, s-o fure numai ca să o poată citi.” Da, se mai fură şi astăzi, dar ce bune cărţi rămân în rafturi pentru că tot mai rari sunt cei ce voiesc să rişte pentru o carte!… Ce spun? De fapt, nu de risc se tem oamenii, ci de povara cărţilor ce nu-i mai interesează deloc. Asta este.

Sper să nu interpreteze careva dintre cititorii mei că aş face apologia furtului. Ferească Dumnezeu! Iau furtul, în acest caz, doar ca semn al patimii nobile nesatisfăcute, al patimii pentru lectură; şi atâta tot.

Să vedem ce s-a petrecut mai departe.     

“Dar Părintele în afară de aceste 72 de cărţi de citit i-a mai dat şi ” Cele 24 de vămi ” de scris; iar în fiecare zi să facă şi cele 7 Laude. La mărturisire, nu s-a sculat din genunchi până nu i-a rostit acest canon. El singur l-a cerut şi tot el l-a făcut. După ce s-a mărturisit a mai trăit 26 de ani.”

Se adaugă nişte explicaţii binevenite pentru a se înţelege metoda pedagogică folosită de duhovnic.

“Cel ce primea 24 de cărţi, le citea pe fiecare câte o singură dată; cel ce primea 48 de cărţi le citea pe fiecare de două ori: 24 x 2 = 48; iar cel ce primea 72 de cărţi, le citea de trei ori pe fiecare: 24 x 3 = 72 cărţi.”

Să nu carecumva să creadă cineva că aceste lecturi îndoite sau întreite erau pedeapsă, după cum se înţelege cuvântul “canon”. Nu. Duhovnicul ştia prea bine că cine nu este obişnuit cu cititul de cărţi nu se poate acomoda lecturii din primul foc; care va să zică, nu ajunge la înţelesurile adânci cu uşurinţă şi de la cea dintâi parcurgere. Atunci născoci această tehnică a recitirii, tocmai pentru a înlesni surprinderea învăţăturii deduse din lectură, prin insistarea asupra acesteia. Dealtfel, cele ce urmează – prin diferenţierea făcută între canonul acelora care ştiau carte de canonul neştiutorilor de carte – lămuresc ideea  rostită de mine adineaori.

“Erau şi cazuri mai deosebite, când Părintele nu se folosea de acest tabel ce mi-l dăduse mie. La cei ce ştiau carte, canonul era de 72 de cărţi şi dacă aveau scrisul corect şi citeţ, ca să se poată folosi şi alţii, le mai dădea şi ” Cele 24 de Vămi ale Văzduhului” de scris, iar alteori numai de citit. Pentru cei ce nu ştiau carte, le dădea canon să asculte de la cei pe care îi plăteau să citească 48 de cărţi sau 24 de cărţi, dacă erau mai bătrâni sau bolnavi sau dacă nu aveau posibilitatea să plătească de citit. Însă, fără canon de citit nu putea nimeni să primească de la Părintele dezlegarea de păcate la scaunul spovedaniei.”

3. LISTA CELOR 24 DE CĂRŢI. – Urmează lista acelor cărţi, pe care o copiez aci , pentru cazul când cele relatate au putut stârni curiozitatea vreunui cititor. Din enumerarea acestor titluri, veţi cuprinde întreaga arie morală ce socotea părintele Nicodim Măndiţă că era obligatorie pentru a te deprinde să trăieşti creştineşte.

“Noul Testament”; “Mântuirea Păcătoşilor”; “Hristoitia”; “Învăţătura de Credinţă Creştină Ortodoxă”; “Epistola Călăuzitoare la Împărăţia lui Dumnezeu”; “Porunca II”; “Porunca V”; “Porunca VIII”; “Mândria”; “Lăcomia”. Ultimile cinci titluri înşirate, în scrierile lui Nicodim Măndiţă sunt cuprinse sub titlul generic: ” Oglinda Duhovnicească”. Urmează: ” Dumnezeu Atotcreatorul”; “Drumul Crucii – sau cele patru cruci: Fecioria, Căsătoria, Curăţia şi Călugăria”; “Aurora Creştinismului”; “Maica Domnului” şi “Magii “(ambele din: ” Viaţa Maicii Domnului” ); “Izvorul Răutăţilor”; “Părăsiţi Calea Pierzării”; “Curtea Domnului” (din: “Poarta Raiului” );”Cele şapte Laude”; “Sacrificul Sfânt” (din: ” Dumnezeiasca Liturghie” ); “Credinţa în Dumnezeu”; “Păcatul Înjurăturilor şi al Drăcuitului…”; “Devotamentul Patriotic”; “Eclipsa de Lumină”; “Mântuind, mântuieşte-te”.

Această listă de cărţi ne îngăduie o nouă apropiere dintre părintele Nicodim Măndiţă şi un profesor universitar, apropiere făcută de mine anterior, dacă cititorii şi-o amintesc.

Profesorul, conştient că scrierile sale reprezintă rezultatul unei foarte îndelungate perioade de adâncire a materiei pe care o predă, totdeauna socoteşte că în ele se vor găsi cele mai lesnicioase căi de asimilare a ei. De aceea, el preferă să înscrie pe locul de frunte, în bibliografia cursului, cărţile pe care le-a tipărit, acestea constituind cel mai de-a dreptul drum în învăţare.

Se întâmpla ca insul care primise canonul de la părintele Măndiţă să nu izbutească să găsească toate acele cărţi din lista de mai sus. Asta nu însemna că se renunţa la o parte din canon, nu. Omul trebuia să înlocuiască titlurile absente din lectura sa cu tot atâtea altele, cu conţinut curat ortodox şi numărând cel puţin 300 de pagini fiecare.

La fel, părintele Măndiţă recomanda ca, înainte de spovedanie, să se parcurgă trei-patru cărţi, preferabil din lista de mai sus.

Nu isprăvim cu atâta a vorbi despre canonul lecturilor de cărţi pedagogice ortodoxe. Vom continua, în capitolul următor, să discutăm acest aspect al pedagogiei mărturisirii creştine, în care duhovnicul Nicodim s-a distins de toţi ceilalţi duhovnici, în cel mai bun sens cu putinţă, contribuind pe calea cea mai sigură la edificarea în credinţă a fiilor săi.  

8. CANONUL DE A CITI PENTRU ÎMBUNĂTĂŢIRE

CE GÂNDESC CREDINCIOŞII DESPRE CITIT – Nădăjduiesc că cititorii mei nu au uitat cele discutate cu un capitol în urmă cu privire la rolul cărţilor în canonul de dezlegare, aşa cum îl hotărâse părintele Nicodim Măndiţă. Aci este bine să vorbim despre aceeaşi chestiune, schimbând, însă, punctul de vedere; anume să urmărim reacţiile oamenilor care veneau la spovadă la acest călugăr ieşit din comun şi pe care dorim a-l înţelege mai bine.

Întrebarea de la care plecăm este dacă mărturisiţii priveau cu aceeaşi înflăcărare ca şi el cititul de cărţi.

Să începem cu întâmplarea unei femei care “se osteni ce se osteni în facerea canonului, însă de la o vreme, semănătorul de gânduri rele, diavolul, o tulbură.”

Oare lectura la care se supunea dânsa nu dădea nici un rod? Erau rândurile străbătute atât de lipsite de vlaga de a convinge, încât ea să se lase cu mare uşurinţă pradă şoaptelor duşmanului nostru obştesc? Una ca aceasta nu este de crezut, deoarece îşi schimbase cu totul felul de viaţă în urma înrâuririi Părintelui Nicodim. Nu se mai sinchisea de purtarea celorlalţi săteni. Taclalele pe marginea şanţului şi bârfa pe la porţi, cu zilele, le pusese în cui. Cu alte cuvinte, nu mai clevetea, pentru a numi păcatul ei de-a dreptul, care clevetire o îndemnase anterior şi la lene, şi la invidie, şi la vrăjmăşie, şi la fudulire, şi la câte alte scăderi nu o îmbrâncise până atunci… Dar lucrurile nu rămaseră în această albie a curăţirii în care se aşezase sufletul ei. Ajunsese să citească zilnic, după cum îi fusese înţelegerea cu duhovnicul. Însă, într-o bună dimineaţă, ceva strecurat în sufletul său nu-i mai dădu stare. I se păru că o apăsau poveri prea mari. Lectura o enerva, o zdrobea, o neliniştea. Nu avu linişte până ce nu hotărî a merge la Părinte, să-i ceară scurtarea canonului.

Cele petrecute în sinea ei, chemarea la lectură şi respingerea lăuntrică a acesteia sunt cunoscute de fiece cititor,  pentru că toţi suntem supuşi aceloraşi valuri ce acum ne poartă spre Bine şi pe urmă ne smulg de acolo şi ne împing, cu sau fără voia noastră, către Rău.

Numai că femeia cu pricina era om cu obraz. Cum îşi revăzu duhovnicul, o înecă spaima de cererea cu care îl stingherea. Totuşi, temându-se ca, reîntoarsă acasă, să nu tabere neputinţa iarăşi peste dumneaei, îi cuvântă cu câtă îndrăzneală mai putea aduna din pierderea sa de sine:

– “De o bucată de timp mă chinuie gândul să vin la Sfinţia Voastră pentru a vă ruga să-mi mai micşoraţi din canon, nu prea mult dar să mai scădeţi ceva, că mi se părea prea mare.  Aşa am păţit cât am fost acasă. Însă de cum am ajuns aici, pornirea asta m-a părăsit de tot. Mi-a rămas numa’ frica de ea şi d-aia v-am spus” – îşi înghiţi vorba, cutremurată de îngrijorare. Aşteptă răspunsul, cu un nod în gât.

Merită să adăstăm puţin alături de dânsa. Va să zică, luase canon de lectură de cărţi pioase şi de morală. Pătrunderea înţelesului lor o ajutase să-şi stăpânească firea cu mai mare uşurinţă decât o putuse face anterior. Îşi găsea mai lesne plăcerea în lectură decât în continuarea îndeletnicirilor neîngăduite slujite până să treacă prin această cură de cărţi. Dar ajunse la un fel de saţiu cât priveşte tipăriturile. Socotind că citise destul pentru a nu mai păcătui cu uşurinţa dinainte,  fu ispitită să o mai rărească, să mai pună cartea sub pernă; în cuvinte simple, se cam plictisise de această petrecere, de ca şi cum i-ar fi şoptit dihania cea neagră: rău cu rău, dar mai rău fără rău.

Ea nu ştia că fenomenul îl trăim cu toţii, chiar şi cei mai înverşunaţi cititori şi cei mai îndrăgostiţi de buchiile tipărite, deoarece orice activitate mentală are nevoie de oarecari pauze şi de împrospătare prin alte sârguiri intelectuale sau manuale, nu neapărat că am fi ispitiţi de cel viclean la delăsare; deşi şi asta se poate întâmpla.

Dar femeia nu era la fel de înjugată răului cum fusese înainte de această întâlnire cu înţelepciunea din cărţi, aşa încât nu se iertă singură de ceea ce-i devenise trudă, adică de citit, ci făcu iarăşi drumul la duhovnic, să obţină îngăduinţa acestuia de a părăsi lucrarea.

Numai că, revăzându-se în atmosfera curată a mănăstirii, aşteptând reîntâlnirea cu părintele, de a cărui imagine nu putea deslipi simţământul sfinţeniei, începu să-i pară rău de osteneala inimii, de care dăduse dovadă pornind într-acolo, izbuti a-şi cântări sărăcirea ei de curaj, se văzu slabă cum era, dar şi gata de o nouă bătălie cu sine însăşi. De aceea, cu vrednicie, îşi adună întreaga îndrăzneală de a-şi da pe faţă neputinţele, oricât s-ar fi ruşinat; şi îi istorisi toate acestea duhovnicului.

Părintele surâdea cu blândeţe:

– “Da. Sigur că da. Eu îţi scad pe fiecare zi câte ceva din canon, dacă te osteneşti să citeşti. Dacă citeşti azi câteva foi şi mâine câteva foi, eu îţi scad în continuare pe fiecare zi în raport cu cititul. Aşa că fii liniştită, vezi-ţi de treabă şi nu primi gânduri străine ca acestea, care te tulbură, căci te păgubeşti vremelnic şi veşnic. Aceste gânduri sunt de la vrăjmaşul cel de obşte al neamului omenesc care nu ne vrea binele, ci numai răul.”

Urmează esenţa învăţăturii sale, acel adevăr pe care atât de puţini oameni, chiar şi intelectuali cu numele, s-au învrednicit a-l înţelege. Ascultaţi ce simplu adevăr şi cât de însemnat i-a încredinţat părintele Nicodim:

– “După cum nu poţi spăla rufele fără apă multă şi curată, aşa nici sufletul nu se poate curăţi fără Cuvântul lui Dumnezeu, pe care-l găsim în sfintele cărţi.”

Nu trebuie adăugat că femeia fu tămăduită de tot – pentru că vindecată fusese ea de când se pregătea, stingherită de propria sa purtarea, a vorbi a doua oară cu sfătuitorul său de bine -, fu curăţită, ziceam, de orice cârtire în faţa cărţilor.

Cât îmi visez ca să mediteze asupra acestor rânduri şi studenţii mei, deoarece nu cunosc cale mai dreaptă spre izbândă decât cercetarea cărţilor şi tare le doresc să fie toţi nişte învingători de partea Binelui!

2. NIMENI NU ESTE MAI PRESUS DE ÎNVĂŢĂTURĂ . – N u la fel se împotriveau cititului toţi aceia care băteau drumul la P ărintele N icodim şi primeau de la el îndemnul de a se afunda în cărţi.

Ni se istoriseşte că maicile se nemulţumiră pentru că fuseseră oprite de la Sfânta Împărtăşanie, pe când un grup de mirence primise slobozirea de a se împărtăşi. Din cuvântul duhovnicului către ele, deducem atitudinea mirencelor faţă de carte.

– “Socotesc” , le-a zis părintele, “că nu este cu cale să vă nemulţumească faptul că am dezlegat aceste femei la Împărtăşirea cu Sf. Taine. Sunt tare necăjite, din multe pricini. Abia de izbutesc să vină o dată pe an la noi, pentru a se mărturisi, asta pentru că locuiesc foarte departe, fiindcă au bărbaţi pătimaşi, care le pricinuiesc numeroase necazuri, cheltuind ultimul bănuţ pe băutură şi fumat, iar ele, cu copiii, trăiesc în mare lipsă a celor ce sunt de cea mai mare trebuinţă vieţii… Adeseori primesc şi bătaie de la bărbaţii lor, care nu mai au judecata limpede din cauza paharului. Mereu petrec în lacrimi alergând după cele treburi ca să-şi poată face timp de rugăciune şi să mai asculte din Sfintele Cărţi. Căci ele, având copii de şcoală, îi pun să le citească din Sfintele Cărţi. Ca o mângâiere şi încurajare pentru a putea înfrunta aceste amărăciuni, le-am îngăduit să primească Sfintele Taine.”

Deci, neputând, din pricina potopirii treburilor, să-şi găsească răgazul de a  mai deschide vreo carte, mamele le cereau feciorilor şi fetelor să le citească, pe când ele munceau, după obiceiul călugăresc de a asculta lecturi din vieţile sfinţilor în timpul mesei, la trapeză, ori cum se povesteşte că părintele Cleopa, nu demult dus dintre noi într-o lume mai bună, când era adolescent, la prăşit, la săpat sau la alte munci ale câmpului, spunea pe de rost ” Psaltirea” , cu glas destul de tare să fie auzit de toţi ceilalţi care munceau pe lângă sine, astfel ca toţi să-şi înalţe cugetele pe firul rugăciunii ascultate şi să nu irosească ceasurile de muncă fără a cugeta la Dumnezeu.

3. RĂSPÂNDIREA ÎNVĂŢĂTURII PENTRU MÂNTUIREA A CÂT MAI MULŢI. – Dealtminteri, a ţi se citi, când n-o poţi face singur (din diverse pricini), devine, la Părintele Nicodim Măndiţă, metodă de studiu.

Să ne apropiem de un grup sosit la duhovnic şi să-i dăm ascultare unui bătrân ce se adresează monahului cu următoarele cuvinte, în care, din înflăcărare mereu revine asupra aceloraşi idei, minunându-se singur de roadele cărţilor:

– “Blagosloviţi, Părinte!” – şi arătând cu mâna spre unul dintre oamenii adunaţi, zice: – “Omul acesta mi-a citit toate cărţile pe care mi le-aţi dat canon. Făcând-o pentru mine, s-a folosit şi el, dând de câte lucruri minunate se află în acele cărţi binecuvântate… El are ţinere de minte, aşa că a mai spus şi la alţii din cele aflate. Deaceea toţi câţi am venit acum suntem pregătiţi să ne mărturisim şi hotărâţi a pune început bun de viaţă cu adevărat creştinească. După cum mă ştiţi, eu nu pot citi, drept pentru care aceste suflete de aici s-au mişcat la cele ce le-a rostit omul care mi-a citit mie de canon. Şi preotul din sat de la noi e tare mulţumit de când a început omul acesta să citească pentru mine la canon. Vin mai mulţi oameni la Biserică acum decât înainte. Cuvioase Părinte! Eu am avut vorbă cu acest om ca să-i plătesc pentru truda lui, dar după ce a isprăvit de citit, n-a mai vrut să primească de la mine bani. A spus că s-ar cădea ca el să mă răsplătească, deoarece abia de când a început să citească şi-a dat seama ce rost are el, creştin muritor, pe lumea asta. Mi-a spus că dacă nu-mi citea aceste cărţi, avea să trăiască până la moarte legat la ochi, necunoscând nimic, şi avea să-şi piardă sufletul!”

Mare i-a fost bucuria duhovnicului de bucuria oamenilor!…

S e pot defini câteva trăsături ale activităţii acesteia speciale a ‘creştinului începător’, cum i-am numit într-o carte cu aceste două cuvinte în titlu pe toţi cei ca noi, botezaţi, duşi pe la biserică în zilele mari ale anului, care ne închinăm când trecem prin faţa unei biserici, ba se poate întâmpla să şi bolborosim câteva cuvinte de rugăciune, la ananghie, şi cu asta am cam încheiat-o cu …creştinismul!

? Dacă doritorul de iertare a păcatelor nu ştie carte, la sfatul părintelui Măndiţă el va tocmi un vecin să-i citească, pe bani, cărţile recomandate drept canon.

? Dacă acela ce citeşte atari cărţi nu va păstra pentru el comoara adunată, ci o va folosi în convorbirile cu alţii, el va aduce la picioarele lui Iisus alţi doritori de învăţătură.

? Dacă aceştia vor fi pământ bun şi bine însămânţat, ei se vor îndrepta către spovedanie şi împărtăşanie, apucând calea Mântuirii.

? Cartea lucrează de parcă ar fi vie. Şi vie este prin Cuvântul cuprins în ea, cuvânt ziditor, cuvânt încurajator, cuvânt întăritor, cuvânt de îndreptare.

Iată ce s-a întâmplat în continuare.

Părintele Nicodim, în tăcerea respetuoasă faţă de cele auzite, ce se lăsase asupra tuturor celor de faţă, zâmbind cu dragoste de părinte mulţumit de petrecerea fiilor săi zise (citez după cel care a auzit lucrurile acestea):

– “”Vedeţi ce mare putere are citirea cărţilor Sfinte pentru sufletele ce petrec în întuneric! Să facem şi noi cum face ariciul când merge în vie şi strugurii sunt copţi. Cum se suie pe butucul viei şi mănâncă până se satură, apoi scutură cu putere butucul până ce cad bobiţe multe. Coboară apoi şi se tăvăleşte pe jos până se încarcă bine şi pleacă liniştit şi mulţumit că poate duce hrană la puişorii lui. Aşa să facem şi noi. Când auzim sau citim ceva bun care ne foloseşte, să spunem şi la alţii, să se folosească şi ei. După ce ne-am alimentat noi cât trebuie, să ducem şi la cei ce sunt în lipsă.””

În spirit esopian, adică în duhul fabulelor, gen atât de iubit de poporul nostru care multe povestioare cu tâlc foloseşte în educaţie, istorioare ale căror personaje, animale, produc învăţătura plecând de la datele naturii la îndemâna observării tuturora, Părintele Nicodim leagă aventura spirituală trăită de grupul acela de săteni de o imagine vie, aceea a inteligentului arici, astfel încât morala să nu mai fie uitată, ci să devină îndreptar al vieţii, îndreptar pentru toţi cei atunci de faţă. Deoarece nu este îndeajuns să trăieşti în lumina revelatorie a adevărului, ci ea trebuie ‘organizată’, trebuie ‘făcută descifrabilă’, trebuie asimilată prin ‘raţionalizare’, pentru a deveni un câştig definitiv pentru viitor.

Bătrânul purtător de cuvânt al pelerinilor adause altceva ce-i nedumerise, altceva ce le solicitase puterea de a învinge tulburările ivite (continuăm citarea):

– “”Cuvioase Părinte! De mult ne zbatem noi să venim la Sfinţia Voastră, dar n-am reuşit până acum. De câte ori eram gata să plecăm, apărea câte ceva, ba la unul, ba la altul, şi eram nevoiţi să amânăm plecarea. Ne-am speriat de atâtea ispite care de fiecare dată ne făceau şi peste voia noastră să renunţăm la plecare, să amânăm mereu plecarea. Terminasem canonul de citit şi dacă am văzut că nu puteam pleca, am luat încă o dată la citit acele cărţi, încât puţin a fost de nu am terminat canonul şi a doua oară. Oare am greşit dacă am citit încă o dată, fără voia Sfinţiei Voastre? Căci, drept să vă spunem, ne obişnuisem a asculta mereu câte ceva din acele cărţi şi nu mai puteam să stăm fără să ascultăm.””

Frumoasă problemă ridică bieţii cititori ce au ‘descoperit America’, după cum e vorba, datorită spovadei unuia dintre ei la un duhovic cu adevărat har să învie oamenii din moartea neştiinţei la viaţa cunoştiinţei… Iar părintele Măndiţă nu pierde prilejul să pună lucrurile într-o ecuaţie similară aceleia întrupată în fabula de mai adineaori, adică să caute şi să găsească explicaţia cea mai realistă şi mai apropiată de experienţa de zi de zi a ascultătorilor săi, ca şi cea mai plastică

– “”Nu, n-aţi greşit cu nimic pentru că aţi mai citit. Trebuie mereu să citim, la fel cum respirăm aerul sau cum ne alimentăm trupul cu mâncare şi băutură.”” 

Auziţi cum spune părintele Nicodim şi nu uitaţi nicicând, nici la cele mai adânci bătrâneţi: “Trebuie mereu să citim, la fel cum respirăm aerul sau cum ne alimentăm trupul cu mâncare şi băutură.” 

După ce am repetat importanta sa învăţătură, să-l ascultăm mai departe: “”Căci numai aşa făcând ne putem întări în credinţă, ne putem apropia şi uni cu Dumnezeu de aici de pe pământ ca să putem petrece cu El în veşnicie. De altfel, acest canon de citit prin Sfintele cărţi, pe care l-aţi primit la spovedanie, nu este şi nu trebuie să spunem că este canon greu. În ‘Pravila Bisericească’ întocmită de Nicodim Sachelarie se numără între canoanele uşoare. Chiar Mântuitorul nostru Iisus Hristos fericeşte pe cei ce ascultă cuvântul lui Dumnezeu şi-l păzesc pe el.”” 

S ă ne despărţim acum cu aceste cuvinte de jăratic pentru cel care voieşte, asemeni armăsarului din poveste, să zburde numai prin ceruri: “Trebuie mereu să citim, la fel cum respirăm aerul sau cum ne alimentăm trupul cu mâncare şi băutură.” 

Binecuvântat fie acela care a ştiut să dea astfel de învăţături fraţilor săi, fie ei şi necunoscători de carte, cum era cazul bătrânului ce adusese după sine, cu zel, atâţia oameni din sat râvnitori de mântuire.

9. DIN NOU DESPRE CITITUL CĂRŢILOR

CARTEA, MIJLOC DE UMPLERE A ZILELOR CU BUCURII. – D in relatarea următoare deducem că, înainte de a ne fi îndreptar, cartea ne umple de bucurie timpul lung al zilelor şi ne dăruieşte un rost.

Acela care ne împărtăşeşte din necazurile şi triumfurile sale este un fost controlor de bilete C.F.R. Să-i dăm cuvântul să se explice.

– “Este adevărat, am crezut şi eu că înnebunesc după ce am ieşit la pensie, pentru că nu aveam atunci cărţi de citit. Fiind obişnuit o viaţă întreagă cu serviciul pe care îl aveam, de a umbla mereu prin vagoane, cât îi trenul de lung, credeţi-mă, Cinstite Părinte,” – se adresează el parohului său care se arătase în mod ridicol îngrijorat să nu cumva să se îmbolnăvească omul de nervi tot citind atâta – ” că nemaimergând la serviciu şi stând mereu acasă, mă uitam pe fereastră. Ieşeam afară fără nici o treabă şi intram în casă adeseori, de nu ştiam ce-i cu mine. Mereu mă certa soţia şi îmi spunea că sunt mai rău ca un copil. Da, atunci am crezut că înnebunesc. Şi poate chiar că mă şi stricam de cap dacă bunul Dumnezeu nu-mi punea în faţă marea lucrare a Părintelui Nicodim Măndiţă de la Văratec. Acum nu mai pot spune altceva decât slavă lui Dumnezeu că am o ocupaţie, ca să-mi pot da seama de rostul venirii mele pe pământ şi răspunderea ce o voi avea la Înfricoşata Judecată, de nu voi face roade vrednice de pocăinţă. Mai înainte de a citi Sfintele Cărţi, mă socoteam un om corect şi fără nici un cusur, dar acum vai, mă ruşinez de mine, Părinte, şi de viaţa pe care am trăit-o până acum. Dacă ar fi îngăduit aşa ceva, apoi credeţi-mă că o spun în frica lui Dumnezeu, aş lăsa cu limbă de moarte ca trupul meu să nu fie îngropat în cimitirul Bisericii, ci să-l arunce în groapa unde se aruncă animalele moarte. Căci în viaţa mea i-am făcut trupului toate voile cele rele şi niciodată nu m-am înfrânat.”

Nu ştiu în ce măsură cititorii mei au întâlnit oameni maturi, ba mai ales dintr-aceia aflaţi călare pe hotarul către vârsta a treia, care, pe neaşteptatelea, încep a fi chinuiţi de lipsa preocupărilor intelectuale ce au dovedit întreaga viaţă lăsată în urmă şi măcinaţi de regretul de a o fi irosit zadarnic, adică fără fructe ale înţelepciunii. Este un simţământ firesc la ceasul târzielnic al bilanţului, este firesc pentru tot omul – că cine se poate arăta mulţumit cu câte a făcut în trecut şi mai ales cu modul în care le-a făcut? Îţi dai seama că mai de pomană ai umbrit pământul; cum, dacă ai copil, nu te deosebeşti prin aceasta de miliarde de alţi inşi; cum, dacă ai adunat o brumă de avere, asta au făcut mai toţi cei sănătoşi şi cu capul pe umeri. Şi nu-ţi rămâne decât a te întreba: dar eu, eu ce am săvârşit deosebit şi care să mă recomande ca o personalitate aparte? Scormoneşti în amintiri şi peste nimica nu dai, ce să fie al tău numai. Cauţi, răscoleşti, tuni şi fulgeri de nemulţumit, şi la prea puţin foloseşte, că tot un mare gol te întâm-pină. Precum mărturisitorul ceferist: nici nu ştia cum să-şi umple ceasurile, până ce cărţile au început a sta de vorbă cu el şi a-i pune întrebări usturătoare, precum şi a-l învăţa răspunsul la acestea.

2. SĂ CITIŢI CU URECHILE! – D eşi am mai discutat şi în paginile precedente despre cei îndemnaţi de P ărintele N icodim M ăndiţă să ia canon de lectură, cu toate că nu ştiau carte , insist asupra acestui sfat cu o nouă istorisire, în ea fiind deosebit de explicit locul cititului în pregătirea pentru Mântuire, totul expus cu imagini smulse din viaţa de zi de zi şi pe înţelesul tuturora, fiindcă se recurge la o experienţă de viaţă dintre cele mai obişnuite. Personajul este o femeie simplă, va să zică. Nu ştia carte şi insista ca Părintele să-i fi dat orice alt canon, dar nu să citească, deoarece nu avea nici o clasă.

Părintele, cu o întrebare, clădi o pildă:

– “Dar dumneata poţi spăla rufe fără apă?! Apoi dacă nu poţi curăţi rufele fără apă, tot la fel nici creştinul nu se poate curăţi de murdăria păcatului fără apa cea vie care este Cuvântul lui Dumnezeu.” ..                          

Femeia nu dădea înapoi deloc, nepricepând cum să-şi împlinească îndatorirea dacă nu era dedată azbuchiilor nici cât un copil.

Părintele nu se lăsă nici el mai prejos, tăindu-i-o, se pare, cu înseşi cuvintele acestea:

– “Dacă vrei, poţi citi cu urechile. Pui pe altcineva să-ţi citească şi dumneata asculţi. Nu vezi că toţi oamenii au case de locuit, dar nu toţi ştiu a construi? Pun pe altul care ştie, şi-l plătesc. Toţi oamenii sunt îmbrăcaţi cu haine, dar nu toţi sunt croitori, ci merg şi-i plătesc croitorului să le coasă. Toţi au încălţăminte în picioare, toţi au sobe de încălzit, prin camere, dar nu toţi sunt cizmari sau sobari, ci plătesc acelora care ştiu să facă şi le fac. Aşa şi dumneata, dacă nu ştii carte, plăteşti acelora care ştiu să citească, iar dumneata asculţi cu atenţie şi aşa îţi poţi face canonul, dacă vrei să-l faci. Cum am ştiut să facem păcatul, cheltuind uneori sume mari de bani, tot aşa trebuie să cheltuim acum ca să putem scăpa de el.”

Cu aceasta se rezolvă, mai logic nici că se poate, chestiunea piedicii pusă de neştiinţa de carte şi a jertfei necesare pentru dobândirea învăţăturii. Mai departe se soluţionează o altă chestiune ce, şi ea, se arată a fi o piatră de opinteală în aflarea înţelepciunii. Această nouă dificultate este specifică celor care nu au bântuit cărţile până în clipa când se îndârjesc a trece la o lectură încăpăţânată.

Dacă duhovnicul o lămurise într-atâtea chipuri, femeia, în cele din urmă, primi; dar scoase la iveală alte piedici, zicând:

– “Bine, Cuvioase Părinte, am să plătesc eu la careva ca să-mi citească, că doar ale mele sunt păcatele, dar mă gândesc unde voi găsi eu atât de multe cărţi?!”

– “Nu-i nevoie să citeşti o carte numai o singură dată, poţi să o citeşti de mai multe ori. Iar de găsit cărţi o să găseşti, nu avea nici o teamă, dar nici nu aştepta să-ţi bată cineva în poartă pentru a-ţi aduce cărţi. Te interesezi pe ici, pe colo, mai întrebi ba pe unul, ba pe altul. Că doar ai auzit ce făceau oamenii pe timpul foametei. Nimenea nu-i trimitea în Ardeal sau în Banat după făină, ci mergeau ei de bună voie, pentru că simţeau nevoia de a se hrăni pe ei şi pe cei ai casei lor. Nu vezi ce fac femeile de Paşti, când le trebuie drojdie pentru copt? Cum caută şi dau cât nu face, numai să poată găsi? Aşa şi dumneata, dacă vei simţi nevoia să-ţi cureţi sufletul de păcate, atunci vei căuta în dreapta şi în stânga şi vei găsi negreşit.”                           

Femeia nu mai găsi ce spune. Părintele o convinsese că altă cale nu exista pentru ea.

Cititorul meu va crede că lectura era unicul canon la care recurgea părintele Măndiţă. Aceasta nu este adevărat. Canonul varia de la caz la caz; el nu ocolea recomandarea cititului de cărţi cu caracter formativ religios, dar acesteia i se adăugau şi alte mijloace formative.

Un ucenic al său, plecat pe front şi căzut prizonier la sovietici, petrecu aproape şase ani prin lagăre, într-o mare întunecoasă cu talazuri mişcătoare de indivizi ale căror metehne sufleteşti ieşeau la iveală mai dihai în huietul dezumanizării specifice acestor infernuri. Copleşit de răutăţile pe care a fost obligat să le trăiască, sătul de chipul hâd înfăţişat de semeni, luă hotărârea ca, dacă scăpa cu viaţă din iadul acela, să renunţe pe totdeauna la tovărăşia semenilor, păstrându-şi pentru mângâierea sufletului doar vizitarea bisericii şi a duhovnicului. O însihăstrire de care simţea nevoia pentru curăţirea duhului de scârbe şi melancolii.

Abia la două săptămâni de la revenirea în casa părinteasă izbuti să ajungă la călugărul îndrăgit, să se spovedească. Canonul primit cuprindea lectura de douăsprezece ori a Noului Testament şi trei drumuri la trei persoane locuind la distanţe bunicele de casa lui. De toate la un loc depindea dezlegarea de păcate, nu fără a i se cere să revină, după fiece călătorie, pentru o nouă spovedanie. Iar cu prilejul acesteia, mai primea însărcinarea să dea fuga şi pe la alţi oameni, tot mereu pe la alţii. Astfel ajunse să nu mai prididească de-atâta mers pe la aproapele şi de alergat prin lume.

Abia într-un târziu îşi dădu seama că părintele Nicodim nu socotise a i se fi potrivit însingurarea aspră pentru care credea el că avea aplecare. Astfel că, pe lângă contactul cu Cuvântul lui Dumnezeu, care-i grăia din paginile Cărţii Sfinte, îl investise cu treburi printre oameni, pentru a-l reobişnui cu ei, cu nevoile lor, cu curăţia lor, pentru a-l face să-i iubească iarăşi. Dacă duhovnicul l-ar fi sfătuit să se amestece printre semeni în vederea acestui scop, la nimic n-ar fi folosit, deoarece îşi dăduse seama că fiul său duhovnicesc era prea încrâncenat de îndelungata-i suferinţă. De aceea, Duhovnicul recurse la însăşi dragostea ucenicului său faţă de mentor, ştiind că de canon va asculta chiar şi împotriva neaşteptatei şi înverşunatei sale înclinări, astfel ca dragostea creştină, trezită ca nouă în inima lui, pe nesimţitelea să lucreze şi, pentru el, pentru Duhovnic, să se facă iarăşi toate tuturor, după cuvântul lui Hristos, căruia îl încredinţase, prin mijlocirea lecturii Noului Testament , îndrumător al lui, precum odinioară.

Canonul lecturii foloseşte omului să se cunoască mai bine pe sine însuşi, mai ales să-şi cunoască slăbiciunile. La fel, îl ajută şi pe duhovnic să-l cunoască. Să dăm ascultare următoarelor amintiri.

“La o mărturisire mi-a dat să citesc 48 de cărţi din cele ce le voi alege eu, însă n-am îndrăznit a citi (…) cărţi din acelea pe care Părintele Nicodim le socotea mai greoaie de înţeles pentru noi.

Desigur că mai urmară mărturisiri, după care Părintele m-a întrebat: – “Mai ai ceva de citit la canon sau ai terminat?” – “Da. Am terminat”, am răspuns eu – “nu mai am nici o carte de citit.” – “Atunci” – continuă Părintele – “mai citeşte ce poţi şi pe cât poţi.” Ce crede ţ i că s-a întâmplat cu mine? M-am dedat la lenevire. Mai citeam ici, colo, câteva file, dar nu încercam să citesc aşa cu râvnă ca mai înainte, să încep o carte şi să nu mă las până nu o dădeam gata. Nu. Părintele parcă a vrut să mă pună la încercare, sau mai bine zis să pot vedea eu personal câte parale fac, lăsat aşa în voia soartei.

După vreo trei sau patru mărturisiri m-a întrebat: – “Ce canon ţi-am dat la ultima mărturisire?” La care eu am răspuns: – “Mi-aţi dat să citesc cât pot şi ce pot.” – “Cât timp a trecut de atunci?” – a întrebat Părintele. – “Un an aproape a trecut de atunci” – am răspuns eu îngăimat oarecum, neştiind ce urmează să zică Părintele Nicodim. – “Şi câte cărţi ai mai citit în aproape un an de zile?” zise Părintele Nicodim cu o voce mai serioasă ca de obicei şi parcă bănuia că nu voi avea cu ce să mă arăt. Am stat câteva minute fără grai, fără să zic măcar un cuvânt, după care am zis aşa, cam cu sfială: – “N-am citit nici o carte întreagă, ci doar m-am uitat ba pe una, ba pe alta, citind câteva file colo, câteva dincolo, însă de citit o carte de la început şi până la sfârşit, n-am citit…” – “O să citeşti de acum încolo, dacă pân-acum n-ai citit. Să citeşti o sută de cărţi, însă nici una din ele să nu fie mai puţin de 300 de pagini, fără să le mai numesc care.” Când a fost cazul să mă ridic din genunchi, aş fi fost mai bucuros să intru în pământ decât să mă ridic în faţa Părintelui. Şi atunci, ca şi altă dată, am avut ocazia să văd clar ceea ce sunt şi ceea ce pot face eu, lăsat pe cont propriu şi fără o călăuză, care nu poate fi alta decât Duhovnicul.”

3. TRIUMFUL CĂRŢII. – Să încheiem acest capitol cu o nouă scurtă istorisire, dar cutremurătoare, al cărei titlu ar putea fi: ‘Triumful Cărţii’.

Venind careva, în ultimile luni de trăit ale părintelui Nicodim, să se mărturisească – era unul dintre vechii săi cunoscuţi – după isprăvirea spovedaniei,“înainte de a-i da dezlegare” – ni se relatează – “îl mai întrebă o dată dacă a terminat canonul. El răspunse că l-a terminat. Părintele oarecum mulţumit că a fost silitor, îl întreabă: – “Mai vrei să citeşti cărţi sfinte?” Omul, neputându-şi stăpâni plânsul, zise: – “Până la moarte, Cuvioase Părinte, vreau să citesc, că aceasta-i mângâierea mea.” – “Atunci ce canon să-ţi mai dau, dacă până la moarte vrei să citeşti cărţi…” Ş i i-a dat dezlegarea de păcate.”

Pedagogia protosinghelului izbândea desăvârşit.

Cu cât mai mult ni se cuvine nouă, care ne-am învăţat pe băncile şcolii cu lectura, să râvnim a nu lăsa cartea din mână niciodată – aşa cum aţi auzit – până la moarte?!…

10. LECTURA CA LEAC

GÂNGAVUL. Cine nu a auzit despre tămăduirea bâlbâielii sale prin eforturile îndârjite susţinute de voinţa de fier a lui Demostene, acela care urma să devină un inegalat orator al antichităţii? Cum procedă el pentru a scăpa de dificultăţile în a rosti corect? Lua o piatră în gură şi, ducându-se pe malul mării, stăpânea vuietul talazurilor cu vorbele spuse, familiarizându-se cu atenţia asupra modului de pronunţare, asupra emisiei vocale, asupra puterii de emanare a aerului din piept. Astfel şi-a învins defectul ce-i amărâse copilăria şi tinereţea şi şi-a câştigat renumele unui neîntrecut vorbitor.

Eu însumi am asistat, cuprins de admiraţie, la nenumăratele exerciţii de dicţie la care s-a supus un coleg de detenţie, la Jilava, din generaţia mea de studenţi aruncaţi în beciurile ‘politicilor’, pe nume Alexandru Mălinescu, care, sub îndrumarea actorului Ion Omescu, a izbutit să-şi învingă graseierea, în dorinţa de a urma cursurile Institutului de Teatru, la secţia de actorie, ceea ce, la încheierea anilor de condamnare a şi izbutit. Din păcate o moarte nemiloasă, prin graba ei, l-a smuls dintre noi, neîngăduindu-i să se desăvârşească în profesiunea visată.

Să nu credeţi că rolul părintelui Protosinghel Nicodim Măndiţă, când se grăbea să recomande lectura cărţilor pioase, despre care rol discutăm de atâta timp, se mărginea numai la predania creştinismului prin această cale a studiului individual; nu; avea şi un rol curativ, de tămăduire, de pildă în domeniul tocmai pomenit mai adineaori.

Ni se vorbeşte despre o întâmplare din timpul unui post al Sfinţilor Apostoli. Părintele Nicodim, isprăvindu-şi predica ţinută oamenilor adunaţi din toată Moldova, se apropie de el un bărbat, cu multă sfială:

– “Prea Cuvioase” , zise, ” m-aţi primi şi pe mine să mă spovediţi?”

Numai că greu îi fuse monahului să-i înţeleagă cererea, căci omul era gângav. Dibui cele ce solicita străinul, mai ales prin aceea că el se şi pornise a-i pomeni câte unele dintre păcatele săvârşite.

Părintele îl opri cu un gest de dragoste şi înţelegere. Făcu semn unei tinere din apropiere care se număra printre ucenicile sale. Aceasta se trase mai pe lângă cei doi şi rămase în aşteptare. Părintele i se adresă:

– “Ai grijă; ajută-l pe omul acesta să se pregătească de spovedanie.”

Apoi, înturnându-se către el, îl linişti:

–  “Mâine, mâine o să-mi spui tot. La spovedanie.”

Mărturisirea, într-adevăr, avu loc a doua zi.

Şi iată că în timpul privegherii pentru sărbătoarea Adormirea Maicii Domnului, aceeaşi fată, pe nume Anica Ţ upu, pe când se concentra să asculte prohodul ce se cânta în faţa bisericii, văzu că cineva o chemă într-un loc mai retras de ceilalţi. Necunoscutul îi şopti:

–  “Mă cunoşti?”

Ea, după ce-i scrută trăsăturile, negăsind nimic familiar în linia lor, răspunse:

–  “N-am de unde să te cunosc!”

Atunci el reluă cuvântul şi zise:

– “Eu sunt omul acela gângav, cu numele de Simion, pe care, în postul Sfinţilor Apostoli, l-ai ajutat să se pregătească de mărturisire.”

Atunci Anica îşi aruncă încă o dată căutăturile spre el şi-i zise:

– “Da, te recunosc. Dar cum de poţi vorbi acum atât de curgător?!” , se miră, că nu-i venea să-şi creadă urechilor.

La care el, dându-i veselia buzna pe chip, îi povesti:

– “Iată cum. M-am mărturisit la Părintele Nicodim, după cum ştii, şi am primit de canon să citesc 72 de cărţi şi 15 ani să nu mă împărtăşesc cu Sfintele Taine. Când am început să citesc, prima carte a fost “Noul Testament”. Şi în fiecare zi citeam cât puteam. Altă dată mai mult, altă dată mai puţin. Dar mare a fost cu mine mila lui Dumnezeu că, din prima zi, când am început să citesc, pe măsură ce citeam mi s-a dezlegat şi vorbirea, încât acum, după cum vezi, pot grăi şi eu limpede; aşa că nu am cuvinte să-I mulţumesc lui Dumnezeu. Poate nu veneam la Părintele, dar dacă am văzut minunea ce s-a petrecut cu mine, n-am mai putut sta. Şi sosind ieri la Părintele Nicodim, m-am mărturisit şi a băgat de seamă şi Sfinţia Sa minunea petrecută cu mine.”

Minunea nu era că-i revenise puterea de a lega limpede toate câte voia să le spună, ci minunea era că avusese răbdarea şi dragostea de a citi cele 72 de cărţi.

De bună seamă, după cum stau lucrurile cu mulţi dintre cei cu şcoală puţină, când citea – el şi forma cu buzele, chiar şi cu limba, cuvintele urmărite din ochi, adică citea ‘cu glas tare’, după obiceiul multora. Marea sa încordare în a înţelege cele citite îl determina să nu se grăbească, ci să-şi stăpânească lectura, pentru a înţelege cât mai bine sensul cuvintelor. Or, acesta constituia cel mai profitabil exerciţiu de dicţie ce i s-ar fi putut recomanda. Dar şi cel mai profitabil exerciţiu spiritual. Precum şi în cazul oricărei performanţe fizice ori duhovniceşti, şi în lupta împotriva bâlbâielii se cuvine să fie antrenate concentrarea, voinţa şi nădejdea. Acestea şi-au dat roadele bogate şi în cazul lecturii săvârşite de gângavul pomenit.

Cine nu crede să încerce: truda sa va fi răsplătită pe deplin.

Aici se cuvine să adaug ceva dimpotrivă. Anume un text din “Pateric” , ce se opune lecturii cu glas tare; desigur el nu se referă la gângavi.

“Un bătrân oarecare, duhovnicesc, ce era într-o monastire, a văzut o dată, la fereastra chiliei unui frate, doi draci, care stau şi ascultau la fereastra fratelui şi ascultând puţintel, începeau a sălta; şi iar stând, ascultau şi iar începeau a sălta şi aşa făceau câtva timp. Iar bătrânul văzând, s-a sculat de unde şedea şi privea aceasta şi a mers la chilia acelui frate, ca să vază care este pricina de atâta bucurie şi săltare a acelor spurcaţi diavoli. Şi apropiindu-se bătrânul acolo de chilia fratelui, iar dracii văzându-l pre el viind asupra lor, ruşinându-se s-au dat în lături, ca nişte câini, unul într-o parte, altul într-alta şi aşa depărtându-se, au fugit. Iar bătrânul apropiindu-se de fereastra chiliei fratelui, unde stau săltând acei draci, a auzit pre acel frate în chilie citindu-şi pravila cu glas mare la fereastră. Şi îndată a priceput şi a cunoscut bătrânul, că aceea este pricina bucuriei şi săltării spurcaţilor draci, adică citirea fratelui cu glas mare şi, intrând la dânsul în chilie, l-a găsit pre el stând la fereastră şi citind, iar fratele îndată lăsându-şi cetirea, s-a închinat după obicei cu smerenie. Iar bătrânul a zis lui: – “Fiule, mai de folos ţi-ar fi ţie de te-ai culca în chilia ta şi să dormi toată ziua, decât să citeşti aşa cu sunet de glas, precum citeşti, care cetire nu-ţi este de nici un folos, ci este bucurie şi veselie şi săltare dracilor, precum şi acum iată eu am gonit pre doi draci de la fereastra ta, cari se bucurau şi săltau ascultând şi săltând la fereastra ta. Pentru care pricină întradins am venit la tine, fiule, ca să-ţi părăseşti acel sunet de glas, întru rugăciunea şi cetirea ta, şi să-ţi citeşti pravila şi rugăciunea ta călugăreşte, în taină, după cum ne-au poruncit nouă Domnul Hristos şi sfinţii părinţi, iar nu cu sunet de glas întru auzirea oamenilor şi a dracilor.” Zis-a fratele: – “Dar ce voi să fac, părinte, că eu aşa m-am obişnuit şi m-am deprins a citi şi într-alt chip nu pot să citesc? Că de voi citi în taină, îmi pare că nu înţeleg, nici ştiu ce citesc şi de citirea în taină eu nu mă îndulcesc, nici simt umilinţă sau ceva de folos întru inima mea.” Zis-a lui bătrânul: – “Dacă nu simţi tu, fiule, umilinţă întru inima ta când te rogi şi citeşti în taină, apoi cum te vei umili şi te vei folosi de rugăciunea şi cetirea ta, pe care le faci cu sunet şi cu glas întru auzirea oamenilor şi a dracilor, întru lauda şi fericirea şi slăvirea oamenilor şi întru bucuria, mângâierea şi săltarea dracilor? Pe care citire Dumnezeu nu o iubeşte şi sfinţii părinţi nu o primesc. Iar cum şi în ce chip trebuie să ne citim noi rugăciunea şi pravila noastră, însuşi Domnul şi Dumnezeu şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos, ca cel ce este pururea purtător de grijă pentru binele şi folosul şi mântuirea noastră, cu însăşi gura sa ne-a învăţat pre noi şi pururea ne învaţă la Sfânta Evanghelie zicând: “Când vei vrea să te rogi şi să-ţi citeşti pravila, intră în cămara ta şi încuie uşa ta; şi aşa citeşte şi te roagă în taină Părintelui tău. Şi Părintele tău, care vede şi aude tainele, Acela îţi va da ţie la arătare mila şi darurile Sale.” Şi iarăşi mai jos zice: “Şi când vă rugaţi, nu grăiţi multe vorbe întru rugăciunea voastră, ci întru scurtă vorbă şi adeseori să fie rugăciunea şi cetirea voastră.” Deci din cetirea şi rugăciunea săvârşite într-acest chip, se naşte umilinţa şi folosul sufletului spre mântuire. Întru acest chip toţi sfinţii părinţi îşi citeau pravila şi rugăciunea lor. Şi pentru aceasta, toţi părinţii fieştecare, când îşi făcea chilia sa, îşi făcea cămară osebită, să fie lui pentru rugăciunea şi pravila sa. Deci, şi tu, fiule, de vrei să te foloseşti şi să-ţi fie primită rugăciunea, cetirea ta şi pravila ta aşa le urmează şi te vei mântui. Iar de nu vei vrea să urmezi şi să faci aşa, să ştii că în zadar îţi va fi toată zăbava cetirei, a pravilii şi a rugăciunii tale.””

Învăţătura din această pildă îi priveşte pe lăudăroşii cu satisfacerea pravilei lor, aceia ce-şi măgulesc trufia făcându-se auziţi de tot satul când îşi rostesc rugăciunile sau canonul. Nu despre ei e vorba, ci despre rolul de exerciţiu pentru dobândirea dicţiei normale, pe care îl are lectura cu glas tare.

2. VREI SĂ FACI JERTFĂ? DĂRUIEŞTE CĂRŢI. – Tot de carte se leagă, în învăţătura Părintelui, şi purtarea faţă de cei care au păcătuit grav. Din cele ce urmează se deduce şi marea înţelegere a omului, de care dădea dovadă acest duhovnic ieşit din comun.

Mă voi referi la două surori; ambele se spovedeau la părintele Nicodim. După un timp, cea mai tânără, slabă de înger, se lăsă ademenită de un băiat şi, drept urmare, rămase însărcinată. Înainte de a-i veni sorocul, sora ei mai vârstnică (este vorba despre aceeaşi Anica Ţupu, personajul principal al cărţii mele, din ciclul prezent: “Singurătatea Anicăi Ţupu stând de vorbă cu sine însăşi” , în “Biblioteca Ortodoxiei. Serie nouă” – 3 ), ruşinată de fapta ei, într-atâta se chinuia încât, în cele din urmă, ajunse, cu răutate, la a se încrâncena s-o alunge din casă; iar dacă n-ar fi izbutit s-o convingă a pleca, îşi vârâse în minte să părăsească ea însăşi căminul ce-l împărţeau, ducându-se aiurea, unde ar fi văzut cu ochii şi ar fi îndemnat-o paşii, în cine ştie ce altă aşezare cu oameni necunoscuţi. Oricum ar fi fost, nu mai voia să locuiască nici moartă împreună cu dânsa sub acelaşi acoperământ, că-i făcea silă de viaţă.

Dar până la a trece la această despărţire pe totdeauna, cumpăni în sinea sa că ar fi fost mai cuminte să fi adus şi la cunoştinţa Părintelui Nicodim aceste frământări, el fiindu-le duhovnic.

Când auzi Părintele cum stăteau lucrurile, îi zise, uluit:

– “Cum? Oare aşa se cade să ne purtăm noi cu cei care cad în păcate? Dar dacă ea se va sinucide, ce te faci atunci?! În loc să o sfătuieşti să se pocăiască, pentru a căpăta iertarea lui Dumnezeu, o arunci în prăpastie?! Nu-ţi dau dezlegarea păcatelor până ce, mai întâi, nu-ţi arăţi către ea compătimirea şi nu-i întinzi o mână de ajutor. Mergi de aici la Bucureşti, la nişte ucenici de-ai mei…” – o îndemnă să se ducă la părinţii Vasile Poeţelea şi fraţii Măgirescu, cei care se ocupau de tipărirea şi difuzarea cărţilor scrise de părintele Nicodim – ” şi le spune că te-am trimis noi să-ţi dea cărţi despre “Comoara din cer”, în valoare de 2.000 lei, fără bani. Şi, pe măsură ce le distribui, cu banii de pe vânzarea lor să cumperi pentru ea ceea ce are nevoie pentru trai. Iar de vorbit de rău despre ea, te opresc cu desăvârşire s-o mai faci.”

Atunci tânăra, descumpănită în socotelile sale strâmbe, mai voi să afle ceva:

– “Dar dacă întreabă careva despre ea, ce să-i răspund?” Că gura lumii o durea cel mai tare şi de arsura ei se temea ăl mai mult.

Părintele o sfătui:

– “Aşa să-i răspunzi: ceea ce a fost a trecut. Ea stă acum şi-şi face canonul.”

Adevărul este că nimeni n-a întrebat despre ea nimic.

3. ALTE DARURI ADUSE DE CĂRŢI. – Pentru atari fapte bune ale cărţii îşi îndemna duhovnicul ucenicii să facă apostolat . Prin aceasta înţelegea să meargă ei de ici-colo, să ducă în dar cărţi cunoscuţilor şi necunoscuţilor, să stea de vorbă pe marginea cărţilor, să sfătuiască la lectură, să istorisească povestiri morale deprinse din ele, pentru a atrage neştiutorii de bunătăţile cuprinse în paginile tipărite, aşa cum peştii îi atragi cu momeala din cârligul undiţei.

Să-l ascultăm sfătuind o credincioasă cum  să vieţuiască:

– “Faci cele şapte laude în două zile şi, din timpul care îţi rămâne disponibil, citeşti cărţile ce le ai de canon. Căci dacă e de mare valoare facerea sfintelor rugăciuni, apoi şi de citit Cărţile Sfinte e tot atât de mare nevoie, după cum ne învaţă Fericitul Augustin care zice: “Când ne rugăm cu evlavie, stăm de vorbă cu Dumnezeu, ne punem sub scutul Lui; iar când citim Sfintele Cărţi stă de vorbă Dumnezeu cu noi, ne face cunoscută voia Lui cea Sfântă”. Aşa că nu ştiu care e mai mare: a face rugăciuni sau a citi Sfintele Cărţi, însă amândouă trebuiesc. Totuşi se cuvine să înclinăm mai mult spre rugăciune decât spre citirea cărţilor, deoarece prin rugăciunile făcute, cu toată credincioşia şi evlavia, se poate lumina mintea omului, şi a i se umple inima lui de dragostea lui Dumnezeu şi a aproapelui mai mult decât la acela ce citeşte şi trece de facerea rugăciunilor zilnice.”

Deşi, în cele abia repetate dintre cuvintele sale parcă s-ar străvedea o desprindere de sfatul lecturilor de cărţi pioase, în cele ce urmează suntem luminaţi cu mai mare exactitate asupra rolului acestor lecturi pentru începătorul în războiul cu sine însuşi al îmbunătăţirii. Întrebându-l careva ce să facă atunci când cunoaşte pe cineva care nu s-a spovedit încă, Părintele Nicodim răspunde:

– “Dacă vedeţi vrun suflet care vrea să iasă la lumină, daţi-i mai întâi să citească vreo două-trei cărţi şi să se ostenească a pune început bun. Să postească posturile, să renunţe la petrecerile lumeşti, la fumat, la multă băutură şi alte obiceiuri şi apucături rele, ca să puteţi avea siguranţă că vrea cu adevărat mântuirea sufletului său. După aceea îl ajutaţi să se pregătească cât mai bine pentru mărturisire şi să citească el 72 de cărţi, aşa cum aţi citit şi frăţiile voastre, sau să scrie cele 24 de “Vămi ale Văzduhului”. Dacă nu citeşte cărţi, nu este nici o speranţă de îndreptare, pentru că nu se luminează cu învăţătura cea bună , care este hrana sufletului.” 

Ţineţi seama temeinic de sfatul său. Să-l citim încă o dată şi să nu ieşim din cuvântul lui de acum înainte. Să-l repetăm: “Dacă nu citeşte cărţi, nu este nici o speranţă de îndreptare, pentru că nu se luminează cu învăţătura cea bună, care este hrana sufletului.” 

De aceea e bine să cunoaştem cât de departe poate fi folosită cartea de către bunul creştin. Puterea ei se numără şi întru odihnirea celor duşi din viaţa aceasta. Luaţi aminte la cele ce urmează. La capătul spovedaniei, un credincios îi spuse Cuviosului Părinte Nicodim că murise tatăl său şi venise să se intereseze ce fel de slujbe era dator să plătească pentru sufletul lui.

– “Pentru cei repausaţi” – zise Părintele – ” e bine a da să se facă Sfinte Liturghii cu panahizi, dar ştiu că acestea le vor plăti şi ceilalţi fraţi pe care îi ai. Ar fi bine ca dumneata să cumperi cărţi bune cu învăţătură ortodoxă şi să le împarţi la cei dornici a le citi. Deoarece în zilele noastre se găsesc de toate, însă e lipsă mare de învăţătura cea bună şi folositoare pentru suflet. Noi aşa te sfătuim să faci. Să dai în poporul nostru cât mai multe cărţi cu conţinut sănătos, căci sunt tare multe suflete în zilele noastre care mor în întunericul necunoştinţei. Cartea cea bună e ca o făclie purtătoare de lumină şi omul când citeşte în ea i se luminează mintea şi se hotăreşte a se pune în slujba lui Dumnezeu. Nimic de zis” – continuă Părintele -, ” că foarte mult ajută pe cei repausaţi slujbele ca Sfinte Liturghii cu panahizi, dar cu mult mai mult îl salvează pe suflet milosteniile acestea sufleteşti, adică de a da cărţi bune în care se află o hrană a sufletului omenesc după cuvântul cel zis de Domnul nostru Iisus Hristos, în Sfânta Evanghelie, că ” nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu tot cuvântul ce iese din gura lui Dumnezeu”.

“Când eram mai în putere şi făceam slujbe pentru cei repausaţi, toţi banii ce-i primeam de la oamenii care plăteau aceste slujbe îi dădeam pentru tipărirea sau cumpărarea de cărţi sfinte, religioase, cu conţinut sănătos, cu învăţături curat ortodoxe şi le împărţeam în popor. Aşa că cel mai bine şi mai sigur ar fi să cumpărăm cărţi bune şi să le dăm în popor la cei dornici. Şi, într-o măsură oarecare, putem plăti şi slujbe, dar mai mult şi mai mult să cumpănim în a cumpăra cărţi. Aşa făcând, ne vom folosi şi noi şi pe aproapele şi pe cei repausaţi care aşteaptă de la noi o uşurare.”

Astfel de lucruri minunate învăţa duhovnicul între duhovnici Nicodim Măndiţă, despre cele ce sunt de folos sufletului nostru, sufletului aproapelui şi sufletelor celor repausaţi. Esenţa acestei învăţături este recomandarea contactului permanent cu cartea de învăţătură duhovnicească şi utilizarea ei ca pomană făcută tuturor acelora care vor să se îndrepteze.

Cartea constituie cea mai de seamă treaptă întru îmbunătăţirea noastră personală şi a tuturor semenilor.

Un om care renunţă la citit nu mai are nădejde.

11. ORGANIZAREA RĂSPÂNDIRII DE CARTE RELIGIOASĂ

PRIMA ECHIPĂ DE COLPORTORI DE CARTE PIOASĂ. – Dacă avem o imagine cât de cât completă asupra efortului depus de P ărintele M ăndiţă în vederea trezirii interesului pentru carte, pentru lectură, după cum am specificat şi marile sale economii săvârşite ca să adune bani pentru tipărirea operei lui şi a altora, lucrări socotite de el strict necesare pentru alegerea căii personale conducând la mântuire, a venit clipa când să căutăm împreună ce alte mijloace, în afară de recomandarea, ba chiar impunerea cititului înainte de spovedanie şi cuminecare şi cu alte prilejuri, a descoperit monahul a cărui viaţă o cercetăm, pentru răspândirea volumelor editate.

Pentru că, urmărindu-i povestea vieţii, aşa cum o facem, ajungem şi noi la aceeaşi întrebare ce-l măcina: “După ce găsesc cele mai necesare sfaturi ce sunt dator să răspândesc pe calea tiparului printre credincioşi, după ce, pierzându-mi nopţile şi puterile, le pun pe hârtie, după ce mă fac luntre şi punte să adun banii de plată pentru tipograf şi-mi văd, în sfârşit, cărţile scoase la lumină, ce fac cu ele? Să zacă prin depozite sau magazii, în chilia mea sau în casele celor apropiaţi mie?

Toţi cei care voiesc să fie spovediţi de mine, se duc, după îndrumarea mea, la unul şi la altul, să dobândească lucrarea asta pioasă şi cealaltă. Dar nu cred că este destul. Câţi creştini rămân înfometaţi după şcolirea cititului, cari creştini niciodată n-au auzit de mine – ferească Dumnezeu să doresc ca ei să audă de mine, cât sunt eu de smerit şi de neînsemnat!… -, n-au auzit că pot învăţa cum se trăieşte după poruncile Domnului, de-a dreptul din scrieri?!… La ei, la aceşti necunoscuţi, la aceste suflete însetate, cum să ajungă tomurile ce le editez?

Dumnezeu este bun şi mă ajută, conducându-mi mintea şi sufletul, dar am nevoie şi de alte ajutoare, cari să ia cărţile la spinare şi să le care prin cele mai pierdute cătune. ‘Unde-ţi sunt fiii?’, voi fi întrebat la Judecata de pe urmă… Datoria şi dragostea lor trebuie să-mi vină într-ajutor.”

Şi părintele Nicodim se bucură. Găsise! Repetă, pentru sine: “Unde-mi sunt fiii?” Într-aceasta se ascundea răspunsul căutat.

T rimise vorbă la doi dintre cei mai calzi ucenici.

– “Iată-ne, părinte drag” , glăsuiră de cum ajunseră, cu feţele luminate de mulţumirea că părintele avea nevoie de ei şi astfel îi puteau plăti satisfacţia de a primi de la el atâtea daruri duhovniceşti. ” Cu ce vă putem fi de folos?”

Le încredinţă planul său, cu o uşoară nelinişte privitoare la timpul pe care-l puteau jertfi în scopul ce li-l propunea. Tulburarea îi era zadarnică. Cei doi, de parcă îngerul le-ar fi suflat răspunsul, se entuziasmară de ce minunată idee îl luminase pe duhovnicul lor pentru a face mai rodnică activitatea de tipărire.

Nu peste mult timp, li se mai alătură şi fratele unuia dintre dânşii.

Astfel, raniţele lor căpătară un ţel sfânt: să fie încărcate cu învăţătură, comori pe care le cărau cu spinarea din sat în sat.

– “Şi oriunde veţi ajunge, mai întâi vă înfăţişaţi Prea Sfinţitului Ierarh al locului, ori Prea Cucerniciei Sale Părintele Paroh, şi cereţi blagolovenie să vi se îngăduie a desface povara voastră de cărţi şi broşuri, de icoane. Ş i nu numai atât. Cereţi permisiunea de a vorbi despre Dumnezeu oamenilor neştiutori, pentru a-i atrage către Biserică.”

Mai târziu, când, la îndemnul lui, îşi cumpărară cal şi căruţă, apoi autodubă şi aparat de proiectat filme – ceea ce pentru acel timp înapoiat era uluitor -, solicitarea de autorizaţie şi pentru organizarea de şedinţe cinematografice se adăugă acestor necesităţi pentru propaganda religioasă, astfel săvârşită încât pe nimeni să nu supere şi nici ei să fie supăraţi în vreun fel.

2. CUM SE DESF Ă ŞURA ACTIVITATEA COLPORTORILOR. – C ele două mijloace de răspândire a credinţei se înjugau împreună. Dacă omul voia să vadă filmul religios, plătea 6 lei biletul. Numai că, în loc de bilet, primea o carte, filmul rămânând gratuit, iar cartea ajungând în mâinile omului, chiar dacă, la început, nu se arăta interesat de ea. Sala de cinema era împodobită cu tarabe multiple pe cari odihneau la vedere icoane mici şi mari, colorate îmbietor, cruciuliţe, medalioane, cărţi (bineînţeles), smirnă, tămâie. Acestea erau de vânzare, la preţurile cele mai mici, potrivite pe măsura buzunarului oricui.

Când se stingea lumina, publicul era condus de imaginile de pe ecran în Raiul de odinioară, în timp ce unul dintre străinii necunoscuţi sosiţi în sat dădea explicaţii cu glas tare. Petrecea cu oamenii dintâi, cu părinţii noştri Adam şi Eva. Suferea când cădeau în ispitirea şarpelui şi pentru neascultare erau izgoniţi pe pământ; şi-i deplângea. Se cutremura de uciderea lui Abel prin fratele său Cain, cel bolnav de invidie. Se îngrozea urmărind vinderea lui Iosif de către fraţii săi. Era de faţă la judecata lui Solomon cel Înţelept. Se cutremura dimpreună cu Fecioara neprihănită Maria, cu prilejul Bunei Vestiri. Priveghea la Naşterea Domnului Iisus. Urmărea uluit sosirea şi  închinarea Celor Trei Magi. Se îngrozea la tăierea pruncilor, din porunca regelui Irod. Păşea cu mintea alături de fugarii în Egipt. Cu sufletul la gură, era părtaş la Pătimirile Învăţătorului cel Blând care luase păcatele omenirii asupra Sa. Iar când Acesta ridica pe umerii Lui Crucea, colportorii începeau să cânte cu glasuri sfâşietoare “Mergând la Golgota” şi nimic alta decât plânsul celor din sală le răspundea.

În oraşele mari se ajungea şi la cincisprezece reprezentaţii cu acest film. În unele locuri se cereau şi treizeci. Nu neglijau să viziteze colportorii şi spitalul local, să proiecteze acelaşi film, să lase tuturor bolnavilor o carte sau mai multe, toate acestea în chip gratuit. Obţineau permisiunea de a pătrunde şi în penitenciare.

Între 1923 şi 1948, toată ţara românească fu străbătută de cei trei aducători de învăţătură luminată.

N u pretutindeni mergeau lucrurile ca pe roate. Careva îşi aminteşte că a primit ascultarea de a umple două sacoşe mari cu cărţi, să le ducă în comuna Calu, pe una, iar pe cealaltă în comuna Mărgineni, ambele din judeţul Neamţ, la nişte oameni anume.

Cum se tot interesau în dreapta şi-n stânga de familia Trofin, unde trebuia să ajungă una dintre sacoşe, treziră bănuiala autorităţilor care se temură de o invazie de sectanţi. Fură chemaţi la primărie; li se luară cărţile; şi dormiră la miliţie.

A doua zi dimineaţă, primarul îi ceru şefului de post să libereze oamenii, căci cărţile erau cu adevărat ortodoxe şi folositoare.

Reveniţi sub aripa ocrotitoare a părintelui Nicodim, îi arătară a fi fost speriaţi că nu erau spovediţi, de li s-ar fi întâmplat vrun necaz din cele mari. El le răspunse:

– “Ei, dragii mei, puteaţi să fiţi şi nebotezaţi, când e vorba să suferi pentru dreapta credinţă sau pentru Sfintele Cărţi, acea suferinţă are puterea de a curăţi de păcate pe cel ce suferă fără să cârtească sau să învinuiască pe cineva. Cine suferă pentru Sfintele Cărţi şi moare chiar în acea suferinţă, unul ca acela trece prin Vămile Văzduhului neoprit, ca mucenicii. Nu vedeţi, dragii mei, că orice faptă bună ar face creştinul, nu se supără aşa de mult vrăjmaşul ca atunci când dai cuiva o carte folositoare de suflet. Atunci când dai o carte bună cuiva, strici toate planurile vrăjmaşului. Dacă faci praznic mare, el nu se supără atât de mult. Dacă te faci ctitor la vreo Biserică şi te culci pe o ureche, sigur pe Mântuirea ta, el nu-ţi poartă grija. Dacă posteşti şi te rogi cu toată credinţa şi evlavia, e drept că se supără destul, dar nu ca atunci când dai cuiva o carte bună de citit şi folositoare de suflet. Prin citirea unei cărţi luminătoare de suflet, cu învăţătură curat ortodoxă, bietul suflet se trezeşte ca dintr-o beţie. Vede limpede şi clar că a supărat pe Dumnezeu prin viaţa sa plină de patimi şi păcate şi se hotărăşte ca pe viitor să nu mai slugărească pe vrăjmaşul diavol, ci să se pună cu toată fiinţa în slujba lui Dumnezeu care l-a creat, îi poartă de grijă şi i-a pregătit Împărăţie veşnică, de nespusă fericire. Acesta este prinosul unei cărţi folositoare şi luminătoare de suflet. Pe când omul care nu citeşte prin Sfintele Cărţi nu-şi luminează mintea lui cu învăţătura cea Dumnezeiască şi petrece toată viaţa lui în întunericul patimilor şi păcatelor ucigătoare de suflet, deşi va face praznice mari în fiecare an, deşi se va face ctitor pe la Biserici şi va ţine cu sfinţenie posturile cele rânduite.

“De aceea cartea sfântă joacă un rol foarte important în viaţa noastră, a creştinilor. Să iubim Cartea Sfântă, să o folosim şi să o dăm şi altora. Să jertfim banul nostru pentru a putea cumpăra cât mai multe cărţi… Banul nostru dat pe cartea sfântă e o jertfă bine plăcută lui Dumnezeu. Noi ne vom duce de aici, mai devreme sau mai târziu, dar dacă am reuşit să lăsăm urmaşilor noştri cât mai multe cărţi sfinte, însemnează că le-am lăsat o zestre de mare valoare, cu care şi din care se vor folosi şi ei şi alţii după ei.

“Faptul că o carte sfântă ne este de mare folos îl putem observa la ceea ce se petrece cu noi înşine. De multe ori poate simţim un gol în sufletul nostru, sau ne simţim mai reci faţă de nevoile sufleteşti, sau faţă de aproapele, sau faţă de Dumnezeu, dar dacă din întâmplare am pus mâna pe o carte sfântă şi am reuşit să citim câteva pagini din ea, am simţit pe loc o uşurare, o încurajare, o transformare radicală în fiinţa noastră. Acesta-i efectul unei cărţi sfinte, unei cărţi luminătoare de suflet, a unei cărţi scrise de cineva care a fost inspirat de  lucrarea Duhului Sfânt. De aceea trebuie să o iubim, să o preţuim, să o folosim, să o păstrăm, să o agonisim, să o dăm şi altora, ca să se folosească de ea şi, dacă cere cazul, să şi suferim pentru ea, ba mai mult, la nevoie putem să şi murim pentru ea, deoarece ea ne este o hrană a sufletului nostru, un înger păzitor, o călăuză pe calea adevărului care duce la Patria Cerească.”

3. ÎNCERCAREA UCENICILOR CE URMEAZ Ă S Ă -L AJUTE A DIFUZA C Ă R Ţ ILE. – U rmătoarea istorisire  ne edifică asupra felului în care-şi încerca Părintele N icodim M ăndiţă fiii, înainte de a le încredinţa averea cărţilor pentru a o duce la cei care aveau trebuinţă de ele.

Cele ce voi istorisi constituie pagini vii dintr-o şcolire monahală de excepţie, pagini nepreţuite deoarece ne pun în faţa ochilor modul de lucru al acestui mare duhovnic, ceea ce va fi plin de roade pentru noi toţi.

Vă rog să nu cârtiţi în mintea dumneavoastră pe măsură ce înaintează istorisirea, zicând: “De ce să fi acordat părintele Măndiţă atâta însemnătate unei împotriviri de nimic a ucenicului şi de ce acesta însuşi să fi văzut o catastrofă în contrazicerea făptuită?”

Importanţa descoperirii făcută de părintele Nicodim a neascultării fratelui veni cu câteva ceasuri înainte ca părintele să-i fi încredinţat cea mai grea misiune creştină din câte avusese până atunci.

Totul începu cu o catehizare asupra însemnătăţii ascultării. După ce ucenicul îşi isprăvi cele ce avusese poruncă a scrie, se pregăti să plece la alte treburi. Ieromonahul îl reţinu sub cuvânt să-l ajute a pune în ordine manuscrisele lucrării “Privelişti Apocaliptice” ce umpleau cu vârf o valiză mare. Trebuiau să fie dispuse pe capitole filele dactilografiate pe ambele părţi. În vederea acestei munci, i se indică ucenicului o bancă destul de lungă şi suficient de lată, să se poată desfăşura în voie. Numai că lui i se păru patul mai potrivit pentru sarcina sa, aşa că îl contrazise pe duhovnic. Cel din urmă îşi repetă părerea, însă fu din nou contrazis, fără altă raţiune decât că aşa îi intrase omului în gând să facă, deşi s-ar fi potrivit la fel de bine să muncească unde i se spusese.

Părintele nu se aşteptase la acea îndărătnicie cu care nu era obişnuit şi pe care îi stătea în datorie să o tocească. Nu-şi schimbă tonul; dimpotrivă îl îmblânzi şi mai mult când îşi întrebă ucenicul de ce nu accepta sfatul lui. Dulceaţa vorbei parcă luă un văl de pe mintea celuilalt. I se păru că până atunci grăise cu împotrivire, ca dintr-un somn monstruos în puterea căruia fusese înrobit. Se simţea înjosit de purtarea lui necugetată. Cum? de la o astfel de copilărie să ajungă tocmai el – care îl iubea atâta pe părintele Nicodim – să i se opună?! Mai bine ar fi crăpat pământul decât să se fi purtat astfel!…

Abia acum deveni conştient de cele ce i se spuseseră cu privire la virtutea ascultării. Amuţise dându-şi seama că dovedise neascultare faţă de duhovnicul lui, acela care-i lua păcatele asupră-şi şi se ruga pentru iertarea sa.

Pe faţa lui treceau nori şi sudori, pălea şi se aprindea; aproape că-l lua cu tremuratul.

Părintele pricepu că se trezise şi că avea remuşcări. Când îl văzu căzând în genunchi, îi puse palma pe creştet, cu un fel de mângâiere plină de milă şi îi spuse:

– “Domnul Dumnezeu să te ierte pe tine, fiule, dar teme-te s-o mai faci altă dată, că mult te păgubeşte sufleteşte o purtare ca asta.”

Industria cărţii pusă pe picioare de monah îşi lua un nou avânt şi nu se cădea a se face nici un pas greşit, pentru ca să se poată răspândi cuvântul lui Dumnezeu cât mai departe şi cât mai cu folos. Tocmai în preajma acestei modificări esenţiale a muncii lor, părintele se pomenise cu ceea ce nu se aştepta: unul dintre cei mai credincioşi ucenici acţiona după capul său, lucru total ascuns până atunci!… “Iată că mereu se cuvin verificaţi…” , gândi ieromonahul.

Noaptea îi fu grea aceluia care se făcuse copilul  neascultării. Mai avea o ascultare de făcut: să mai scrie încă, după cum îi era drag părintelui Nicodim să-şi odihnească ucenicii. Sosind la ieromonah dimineaţa, cel din urmă îi puse în braţe un coş greu, acoperit cu nişte coli de hârtie, să nu se vadă ce se găsea înăuntru.

– ” Mergi cu acest coş la Sfânta Mănăstire Agapia. Când ajungi, cere de la sora mea o pielicică de miel şi o pune deasupra coşului pe hârtie, ca să nu se cunoască ce ai în coş. Dormi acolo şi mâine cu maşina de 11 ai să mergi la Piatra Neamţ. Din Piatra să mergi în comuna Calu şi să laşi acolo coşul la moş Alexandru Ţ upu, după care să vii înapoi. Ai înţeles pe deplin ceea ce ţi-am spus să faci?”

Ucenicul confirmă.

Se ţinu întocmai de programul ce i se stabilise. Numai că maicile auzind că urma să plece abia la orele 11, se grăbiră să-l înveţe cum ar fi fost mai practic:

– “Poate n-ai înţeles bine; ce rost are să aştepţi până la 11, când ai o maşină la 5 şi alta la 9?”

Bărbatul ştia că ele aveau dreptate, dar tăcu chitic. Se învăţase minte: aflase că dreptatea stă de partea ascultării. Doar de-i trecuse prin minte că de se lua după măicuţe ar fi săvârşit o reînnoită neascultare şi îl luă cu frig pe şira spinării. “Nu, nu, aceasta n-o mai săvârşesc! Orice mi s-ar întâmpla, eu unul nu mă mai iau după capul meu, nici după capul unuia şi altuia…” , gândi.

Ş i bine a făcut. La zece fără un sfert, se deschise uşa bucătăriei şi, proiectată asupra luminii de afară, se ivi silueta neagră a părintelui Nicodim:

– “N-ai plecat încă?”

– “Nu, n-am plecat;” – veni răspunsul ucenicului sigur pe el de data aceasta – “am înţeles că la ora 11 trebuie să plec.”

– “Da, atunci trebuie să pleci” , rosti duhovnicul; ” bine ai făcut că n-ai plecat. Nu cumva ştii unde sunt “Comentariile la cele paisprezece trimiteri de Sf. Ioan Gură de Aur?” “

– “Ba da: sunt pe masă în camera unde aveţi biblioteca.”

Încercarea precedentă nu-i fusese suficientă duhovnicului pentru a se dumiri dacă ucenicul era desăvârşit. Cu noua sa întrebare îl mai ispiti o dată. Totul era bine chibzuit pentru ca să se evite orice greşeală pe viitor.

Ce se întâmplase? Cărţile cu pricina le depusese părintele însuşi în coşul bine acoperit. Dacă ucenicul i-ar fi atras atenţia asupra locului unde se găseau, însemna că făptuise indiscreţia de a fi cotrobăit unde i se ceruse să nu umble, ceea ce semăna cu păcatul Evei şi al lui Adam. Când constată ieromonahul cum i se îmblânzise ucenicul, i se adresă:

– “Nu te mai duci acolo unde ţi-am spus, ci mergi la frăţia ta acasă şi tot ce este în coş să le ai de blagoslovenie.”

L-a încercat dacă de data aceea avea să asculte în legătură cu ora plecării care, aşa cum îi fusese indicată era anume neeconomicos aleasă din punctul de vedere al timpului. L-a mai încercat în legătură cu puterea de a-şi stăpâni curiozitatea – ceea ce-l lămurea pe părintele de i se puteau încredinţa valori au ba. Răspunsul bun dat de data aceasta la ambele încercări aduse după sine răsplata, una ce însemna foarte mult pentru ucenicul iubitor de lecturi: un coş de cărţi!…

Astfel am aflat nu numai prin ce dificultăţi şi şcoliri necesare treceau atât părintele, cât şi ucenicii săi, cu prilejul organizării difuzării cărţilor tipărite. Dar am mai aflat şi altceva, foarte puţin cunoscut: în ce constă pedagogia monahală şi psihologia aplicată în mănăstiri, lucruri fie socotite atât de fireşti încât nu se vorbeşte despre ele, fie tainice şi ţinute, aşadar, în secret.

 

12. A RENUN Ţ A LA TOATE PENTRU R Ă SPÂNDIREA DE C Ă R Ţ I

“A I PIERDUT TIMPUL, AI PIERDUT SUFLETUL ” . – U na dintre calităţile unei scrieri autobiografice stă în puterea autorului de a-şi mărturisi cititorului clipele de slăbiciune ce i-au întrerupt înaintarea duhovnicească. Puţini oameni au tăria să-şi recunoască fără ocoliş limitele, cu atât mai mult defectele. De ce o fac totuşi unii atunci când povestesc despre părintele Nicodim? Deoarece, scoţându-şi la iveală propriile slăbiciuni, ei au prilejul să depună o mai temeinică mărturie privitoare la ştiinţa pedagogică a duhovnicului. Arta acestuia de a încuraja sufletele, de a le canaliza pe un drum nou şi drept, pus sub semnul învăţăturilor ortodoxe, nimeni nu o poate cunoaşte în intimitate când este aplicată asupra unor terţe persoane, oricât de amănunţit ar dezvălui acestea cum a lucrat duhovnicul cu ele şi oricât de dibaci ar fi analistul în observaţiile sale de la distanţă. Pe când altfel este capabil să-i surprindă duhovnicului mişcările îndemânatice în mutarea omului dintr-o stare în alta, când această influenţă se aplică asupra lui însuşi.

Plecând de la principiul: “Ai pierdut timpul, ai pierdut sufletul” , protosinghelul îşi învăţa ucenicii să nu-şi ‘omoare timpul’, să nu-l lase a se scurge fără folos. Rostul timpului este să fie utilizat pentru fapte bune.

De pildă, urmând un frate a-l însoţi la o altă mănăstire unde părintele Măndiţă avea de împărtăşit un preot bolnav, ieromonahul îşi întrebă soţul ce intenţiona să facă între timp. Sora de sânge a părintelui Nicodim era de faţă şi, mai îngăduitoare, interveni că n-avea rost să se apuce fratele de oarece muncă, fiindcă nu urmau să lipsească îndelung.

– ” Dar de ce să stea fratele o oră, două, fără a lucra ceva? Ar fi bine să ia un caiet şi să scrie câteva pagini, că dacă stă şi nu face lucrul lui Dumnezeu, apoi îi dă vrăjmaşul de lucru. Când laşi lucrul din mână, pune repede mâna pe o carte bună. Diavolul fuge de omul care e mereu ocupat şi face ceva bun, dar e nedespărţit de omul care stă şi nu lucrează nimic, aşa după cum spune şi înţeleptul Solomon, că multe lucruri rele l-a învăţat pe om lenevirea. Sfântul Apostol Iacob ne spune că cel ce ştie să facă bine şi nu-l face păcat are. Cât şi ce vom lucra fiecare dintre noi în viaţa aceasta cu aceea vom rămâne şi ne vom arăta înaintea lui Dumnezeu.”

Cine poate da o lege mai bună cu privire la felul cum suntem datori să ne confruntăm cu timpul ce-l avem la dispoziţie? Educaţia copilului de aici se cuvine să înceapă. Dar nu am citit prin nici una dintre cărţile de pedagogie cercetate o atât de conştientă îndrumare. Ca şi când pedagogii n-ar trăi pe pământ şi ar ignora această a patra dimensiune a existenţei – anume: timpul -, ce implică în mod obligatoriu şi sufletul în descrierea fiinţei omeneşti. Numai necuvântătoarele ignoră trecerea timpului peste ele şi valoarea lui spirituală. Acela care îşi priveşte cu trezvie timpul ce-l are la dispoziţie devine un om liber, deoarece îşi cunoaşte încătuşarea impusă de timp, şi devine un om mai puternic ca toţi, fiindcă învaţă să folosească în favoarea sa cea mai de temut armă lăsată nouă pentru a ne învinge slăbiciunea: TIMPUL  

A dmir opera protosinghelului Nicodim cu oameni cari, până să-l întâlnească, nu descoperiseră comoara ce zace smerită şi neştiută între coperţile cărţilor. Frumoasă şi nobilă optică a sădit în cei formaţi de dânsul părintele Măndiţă, deveniţi, într-o anumită direcţie şi cu limitele prescrise de o educaţie dirijată numai într-un anumit sens de către duhovnic, deveniţi, spuneam, sămânţă de cărturari!

Să nu-şi închipuie cititorul că numai unul-doi ţineau canonul de a scrie. Nu!  În multe rânduri se pomeneşte faptul că stăteau la scris, risipiţi în diverse locuri  sau înghesuiţi la aceeaşi masă, trei, patru, cinci ori şase inşi, pe când alţii scriau pe la casele lor.

D in astfel de oameni se ridicară sumă de ajutoare de editor, de caligrafi, de corectori, de legători de carte, de difuzori. Pentru a se înţelege câte dificultăţi întâmpinau toţi aceştia, cum nu rareori erau datori să rezolve pe loc situaţii aparent fără ieşire, atunci când sfatul părintelui Măndiţă le lipsea şi singuri trebuiau să pună capăt bun sarcinilor ivite, voi aminti că aflându-se câţiva în Bucureşti, cu îndatorirea de a tipări un volum din ” Oglinda Duhovnicească ” , se înţeleseseră cu tipograful care să lucreze pentru ei; numai că el nu le punea la dispoziţie şi un spaţiu pentru depozitarea hârtiei şi, mai apoi, a cărţilor, când aveau să fie gata. Aflară că, prin vecini, îşi duceau traiul doi bătrâni ce ar fi avut o odaie nefolosită, lângă a lor. Degrabă luară legătura cu ei şi-şi arătară păsul. Numai că răspunsul ce-l primiră îi dezamăgi: cuplul nu se învoi a le ceda încăperea goală:

– ” Nu avem cameră de închiriat! “

Solicitanţii se retraseră cu inima abătută. Îşi frecau mâinile aspre una de cealaltă, fără să izbutească a mai găsi vreo soluţie. Dacă nu făceau faţă pe dată nevoii acesteia, întreaga muncă le era întârziată cine ştie cât. Or, porunca Părintelui Măndiţă fusese limpede, cât priveşte  repeziciunea cu care erau datori să scoată ediţia.

Spre mirarea tuturora, bătrânul muri pe neaşteptate peste noapte. Şi nu fusese o moarte uşoară, ci una care o înfricoşă pe nevasta lui. Aceasta trimise a doua zi de dimineaţă vorbă celor doi editori că nu le închiria doar una dintre camere, ci pe ambele, fiindu-i urât să mai întârzie în casa unde i se prăpădise soţul, ea găsindu-şi adăpost la o fiică de-a ei, aiurea.

Tiparul nu fu întârziat, după cum se temuseră ucenicii părintelui Nicodim că urma să se întâmple, şi cartea ieşi la timp.

C âtă încredere în mintea celor cari îl înconjurau cu dragostea lor pe părintele Nicodim avea el se vede din următoarele, după cum din acelaşi text se citeşte şi modul în care călugărul scriitor şi editor îi implica pe toţi în activitatea sa misionară şi cărturărească.

Aflându-se odată înconjurat de un grup mare de credincioşi, ieromonahul editor le ceru, frăţeşte, părerea. Voia să boteze cu un titlu generic suita cărţilor ce urma să publice de atunci înainte. Un titlu cum ar fi, bunăoară, la alţii: “Biblioteca pentru toţi”, “Biblioteca bunului creştin”, “Hrană pentru suflet”, “Pâine îngerească” . Auzind că îi îndemna să-l sfătuiască, găsindu-se şi un analfabet printre cei de faţă atunci, unul dintre aceia sârguincioşi foarte de a învăţa calea mântuirii, acesta se adânci în gândurile-i greoaie şi, după un timp, pe toţi îi miră grăind:

– “Să mă iertaţi Cuvioase Părinte dacă îndrăznesc prea mult cumva, dar eu aş socoti despre cărţile Prea Cuvioşiei Voastre să poarte de azi înainte numele: “Biblioteca Ortodoxiei!””

“Pe urmă tăcu şi aşteptă părerea atât a părintelui Nicodim cât şi a celorlalţi. În clipa următoare, au răspuns cu toţii în cor:

– “Da. Da. Da. Asta-i şi părerea noastră.” “

Părintele Nicodim socoti cele spuse ca venite de la Dumnezeu. Şi cu acel nume porni înainte.

Acesta l-am adoptat şi subsemnatul pentru Seria cea Nouă a colecţiei. Şi sunt mândru că a fost ales de un ţăran iubitor de carte.

2. ECHIPELE DE COLPORTORI – O riunde mergeau cei trei difuzori de carte ai Părintelui M ăndiţă , pentru a reveni la organizarea pusă de el în picioare pentru răspândirea cărţii în toată ţara, ei se înarmau cu scrisori de recomandare. Iar la plecare aveau grijă să ceară adeverinţe privitoare la comportarea lor, în cari preoţii parohiilor vizitate sau chiar ierarhii, îşi consemnau mulţumirile pentru activitatea depusă.

Începând cu anul 1948, regimul comunist n-a mai îngăduit acest misionarism itinerant. Atunci cei trei se aşezară în Bucureşti, solicitând statului o autorizaţie pentru deschiderea unui chioşc unde să vândă cărţi religioase, iconiţe, medalioane, cruciuliţe şi altele. Aprobarea o primiră, dar chioşcul nu îi mulţumea, deoarece rămâneau regiuni imense din ţară unde nu putea ajunge lucrarea lor.

Se înfiinţară trei depozite de cărţi religioase. De la acestea soseau la legătoriile aceluiaşi grup colecţii întregi din “Oglinda Duhovnicească”, “Luxul”, “Sfânta Cruce”, “Sufletul Omenesc”, “Viaţa Maicii Domnului”, “Sfânta Liturghie”, “Mici Prăvilioare”, “Dai voinţă, iei putere” şi altele. Începură să fie vizitaţi de difuzori de carte din întreaga ţară, tot credincioşi formaţi de părintele. Acest du-te-vino, munca, în toate varietăţile ei, ori că se desfăşura la Bucureşti, ori aiurea, erau dirijate de părintele Nicodim şi nici un pas nu se făcea fără binecuvântarea lui. Vorba aceea, “a fost o perioadă de mai bine de 10 ani, când în casa noastră a plouat cu cărţi bune şi frumoase şi folositoare de suflet. Nimeni din cei ce veneau atunci la noi nu pleca cu mâna goală, căci aşa aveam poruncă de la Părintele Nicodim.”

Astfel s-au zbătut cei din preajma părintelui până-n 1962, când el a socotit că bătuse ceasul să se întemeieze 40 de centre de carte bisericească pe teritoriul României. Cât priveşte canoanele date celor ce-l căutau pentru spovedanie, în loc să ostenească duhovnicul de a recomanda aceleaşi lucruri în continuare, după atâţia ani, el parcă mai tare se întărise a forma sufletele. Voiesc să transmit şi eu o pildă de ceea ce însemna îndârjirea acelora trecuţi printre furcile caudine ale călugărului: “Până şi copiii cei mici, dacă erau întrebaţi: “Ce face tatăl tău?” , [ştiau] să răspundă că: “Scrie.” “Dar mama ta?” “Scrie.” “Dar sora ta sau fratele tău?” “Scrie.” Aproape toţi, din cei ce se mărturiseau la Părintele Nicodim, aveau de scris […] Iar cei care nu puteau să scrie corect, ca să se poată citi cu uşurinţă, acelora nu le dădea de scris. Şi chiar de le dădea canon să scrie […] , le spunea să plătească la alţii care scriu clar.”

 

13. MOARA SECURIT ĂŢ II F Ă RÂM Ă TOARE DE VIE Ţ I 

P RIMELE SEMNE ALE MÂNIEI ATEILOR. – I eşită din comun viaţă i-a pregătit D umnezeu Părintelui N icodim M ăndiţă ! De la începutul acestei evocări sunteţi martorii efortului său uriaş de a răspândi adevărul între cei simpli, ba chiar între neştiutorii de carte, cu ajutorul cărţilor existente şi cu acela al cărţilor scrise de sfinţia sa.

Dar o astfel de viaţă îl mânie pe cel rău, fie de-l luăm pe acesta ca diavol, fie că vedem într-însul pe cei mai ticăloşi dintre oameni – şi ei insuflaţi de Tartar şi deveniţi uneltele lui. Ticăloşiţii se tem de răspândirea culturii, mai ales a celei teologice, cuvântătoare despre cum să trăim moral; ei nu se pot desfăşura în largul lor atunci când li se opun forţele binelui, când credincioşii – prin respectarea dreptăţii – îi împiedică să trăiască asemenea păduchilor, din sângele semenilor lor. Cazul din urmă este acela al comuniştilor, păziţi de oastea lor personală, de Securitate, anume concepută pentru ca să-şi menţină ei puterea asupra neamului românilor.

Această Securitate, după ce a făcut jaf în rândurile tuturor intelectualilor şi oamenilor politici ai ţării, după ce a ucis sau a hârbuit definitiv pe toţi aceia în care poporul îşi punea nădejdea, pentru cinstea şi înţelepciunea lor, lăsându-ne neamul decapitat, trecu să-şi desăvârşească lucrarea sângeroasă şi se năpusti şi asupra noului val de fii ai Adevărului, ce rămăseseră să ia poziţie, în taină, împotriva ateismului.

Veni şi rândul pruncilor duhovniceşti ai părintelui Nicodim. Ei erau tot mai periculoşi pentru regimul dictaturii roşii, prin aceea că izbutiseră în sfârşit să se organizeze în tipărirea şi răspândirea pe plan naţional a cărţilor lor. Părintele Nicodim Măndiţă se înălţase, pe nesimţitelea, munte pe vârful căruia adăsta soarele şi-şi răspândea de acolo lumina peste tot cuprinsul patriei noastre, înconjurat de alte creste tinzând a-l ajunge, şi ele oglindind razele din Înalt.

Una dintre vestirile prigoanei ce venea o avu Părintele Nicodim pe o cale rămasă necunoscută, tocmai pentru a nu fi dat în vileag sistemul mănăstiresc de a semnala apropierea vrăjmaşilor; ori poate că fusese o cale duhovnicească. Reţinuse pe lângă sine trei dintre colaboratorii săi, să isprăvească în mare grabă un manuscris pentru tipar. Concentraţi, doar în cămăşi – de cât îi încălzea munca trudnică a minţii, dedată, în cazul lor, abia la maturitate cu scrisul şi învăţătura -, copiau într-una dintre încăperile locuinţei lui, pe când duhovnicul, alături, se ocupa de mulţimea cunoscuţilor şi necunoscuţilor care-i solicitau asistenţă spirituală.

Fără de veste, ucenicii l-au văzut intrând val vârtej. Nu pricepeau ce-l scosese din proverbiala sa cumpătare. Îi zăriră faţa, în chip neobişnuit brăzdată de fierul de plug al îngrijorării, fruntea pe neaşteptate întunecată, iar uitătura sa cea blândă ca mierea de data aceasta era nerăbdătoare şi uşor spăimântată, de parcă ar fi fost petrecută peste o viperă. Le grăi pripit şi pe un ton poruncitor cum nu-i sta în fire:

– “Hai, plecaţi, plecaţi repede de aici!”

Abia de au apucat să-şi arunce o privire furişă unul altuia. Minţile nu şi le puteau aduna, deşi strângeau de zor, cu zecile, foile risipite pe masă. Cum Părintele stătea pe capul lor, să-i vadă mai repede pieriţi din odaie, nu aveau timp de crâcneală; simţeau că n-ar fi îngăduit călugărul să i se ceară lămurire. Oricâtă mişcare îi mâna, parcă erau goliţi pe dinăuntru, morţi de pe atunci. Şi-au înşfăcat vestoanele şi n-au apucat să-şi vâre braţele pe mâneci că se şi găseau afară, unde continuară să se îmbrace.

S-au ţinut departe de părinte timp de vreo două săptămâni. Apoi, luându-şi iarăşi inima-n dinţi, se iţiră la vedere, cu multă prudenţă. Ieromonahul le povesti că doar la câteva minute după retragerea lor, năvălise un securist. Pe ei îi căuta – cine ştie ce nenorocit de informator îl vestise că se aflau acolo, prinşi de activitatea lor de editare.

– “A cotrobăit după voi până şi-n dulapul de la bucătărie; ba şi prin grădină, printre rugii de zmeură. Nu-i venea să creadă că n-o să vă găsească. Ş tia precis şi câţi eraţi. Cică: – “Unde sunt, părinte, cei trei care-au fost aici?!…””

2. P Ă RINTELUI I SE CERE PLECAREA DIN M Ă N Ă STIRE. – L ucrurile nu se opriră la asta . Altădată, în trecere prin Bucureşti fiind părintele, veni la el cineva din fruntea Mănăstirii Văratec. Cu ton prefăcut blajin, ca de la om la om – ce spun? -, ca de la prieten la prieten, cu timbru mieros îl sfătui:

– “Prea Cuvioase, vreau să vă cruţ de nişte necazuri ce ar putea veni asupra Sfinţiei Voastre. Nu mai daţi oamenilor cărţi. Ştiu că sunt cărţi de folos, dar există ceva…” – vocea îi răguşise brusc, lumina glasului i se întunecase, de parcă şi acolo unde se aflau numai ei doi s-ar fi strecurat o ureche hidoasă ca un păianjen veninos, desprinsă de capul de rădăcină, o ureche singură, timpanul aflându-i-se tocmai în Ministerul de Interne din Calea Victoriei a Capitalei… Şi cum femeia era îngrozitor de mânioasă pe sine însăşi că-şi risca libertatea, făcând aluzie la “acel ceva” pomenit, nici nu îndrăzni să numească mai precis forţa îmbeznată – “…şi pentru acest ceva” – continuă ea -,  “mă-nţelegeţi, e mai bine să vă opriţi de a dărui cărţi. De tot, mă auziţi?! Cel mai potrivit ar fi să vă puneţi chiar la adăpost, dacă ar veni cineva să vă întrebe dacă mai daţi cărţi de dar…”

După o mică tăcere a duhovnicului, să-l pregătească sufleteşte pentru cele ce gândise ea în numele Prea Cuvioşiei Sale, rosti iarăşi:

– “Uite cum socotesc că puteţi face asta: adunaţi toate cărţile în pachete, legaţi-le şi, la capătul sforii, puneţi ceară roşie; iar dacă va fi control, vă puteţi astfel dovedi nevinovăţia: “De unde să dau eu cărţi?”” , îl imită ea, cam după cum îl vedea apărându-se de anchetatori, “”De unde? Toate cărţile mi-s legate şi cetluite, vedeţi, oameni buni…””

Mai târziu, Părintele Măndiţă va istorisi despre vizita asta:

– “Această persoană m-a sfătuit să leg bine cu sfoară cărţile; dar Cuvântul lui Dumnezeu nu se leagă. Să nu mai dau cu desăvârşire la nimeni nici o carte? Adică să las bietele suflete să moară în necunoştinţă, ca să fim noi la adăpost pe viitor? Nu. Acest lucru nu pot să-l fac deoarece Sfântul Vasile cel Mare zice: “Preotul şi călugărul care nu răspândesc învăţătura cea bună a lui Dumnezeu, se vor judeca precum păgânii.” “

După cum este de bănuit, Părintele Nicodim n-a ascultat de prevederea măicuţei. Dealtfel, nu-i răspunsese nici albă, nici neagră, sfetniciei sale; ci, după o cugetare cu privirile-n pământ, fără să-şi ridice pupilele către Prea Cuvioasa, o întrebase de sănătatea altui părinte, pe care-l ştia cam bolnăvior…, de ca şi când nici n-ar fi auzit cuvintele ce-i fuseseră adresate şi ca rugăminte dar, mai ales, ca poruncă.

Drept urmare, se înfiinţă la Văratec, duhovnicul cărei mănăstiri era pe atunci părintele, o comisie. Ieromonahul fu chemat la ascultare înaintea ei. După o sumă de întrebări, răspunsurile la care cam băteau pasul pe loc, trimişii Departamentului Cultelor gândiră că de pedepsit om atât de mare nu-l puteau pedepsi cu toroipanul; în schimb, puteau scăpa de ameninţarea reprezentată de el:

– “La care mănăstire ţi-ai dori să pleci de aici? Numai de Agapia să nu fie vorba…”

Părintelui Măndiţă nu-i mai venea uşor, cum îi fusese la vârsta tinereţii, să-şi ia desaga la spinare şi să se mute cu tot ce-i aparţinea; vorbele de răspuns la şiretenia propunerii nu-i urcară pe dată pe buze. I se pusese un nod în gât, ceea ce-i răpi culoarea din obraji. Când piedica la a glăsui se resorbi, îngăimă:

– ” Ţ ineţi în mână dosarul meu” , se adresa aceluia care aproape că-l dădea afară şi din astă mănăstire. ” Scrie acolo în câte părţi am fost mutat. Ş i iar mutat. Ş i iarăşi… De voiţi ca, la anii mei, să mă mutaţi încă o dată… De nu, fie cum socotiţi că e mai bine…”

Nu erau numai smerenia şi ascultarea ce-l îndemnau la acel ton supus. Era şi conştiinţa că există revărsări de ape în faţa cărora bietului om nu-i rămâne nici o nădejde, fără numai de împlinirea voii Domnului.

Dar şi aceasta, uneori, atât de anevoie ne este s-o plinim…

Membrilor comisiei nu le venea uşor să scape de el, cum o faci cu un câine străin rebegit, când îl alungi din bătătură. Aveau ei o misiune de adus la îndeplinire, dar aveau şi libertatea de a rezolva cazul după cum li se părea mai folositor pentru menţinerea în duhul inerţiei a stării de spirit a credincioşilor, care s-ar fi putut înfuria năpraznic (în pofida chiar a iertării proverbiale evanghelice) de aflau vestea că părintele lor fusese izgonit pe alte meleaguri. Dacă monahul se muta aiurea, de bună voie şi din îndemn lăuntric, ar fi fost altceva. El însuşi  găsea scuzele faţă de fiii săi duhovniceşti. Or, asta constituia metoda cea mai dragă oamenilor regimului: să te determine să-ţi pui singur juvăţul de gât!

Ţepenii membri ai comisiei îşi aruncară unul celuilalt câte o privire fugară, hoţească, încă grea de nehotărâre. Unul îşi găsi de lucru cu creionul pe care-l răsucea întruna între degete, de parcă ar fi vrut să-i dea lustru din rotire. Altul reciti o hârtie pe care însemnase câte ceva anterior; se încruntă, ca şi când nu şi-ar fi priceput propriile mâzgălituri; reluă lectura, apoi boţi foaia şi o depuse pe tăblia mesei, unde ea rămase sprijinită în echilibru precar numai pe două muchii tăioase ca lama de ras. Al treilea se uita visător pe fereastră la un nor zburător: “Ce mult alb a adunat în el; nimic din natură nu înghesuie în sine atâta alb…” , îşi zise, uitând parcă unde se afla şi pentru ce. Ăl dintâi îşi rezemă căutătura pe chipul vrâstat al monahului bătrân: “Cum de nu izbucneşte în plâns? Mi-ar place să-l văd măcar lăcrimând; apoi să mă arăt înţelegător, să-i poruncesc să-şi facă autocritica, să-l iert, neuitând să-l mai ameninţ o dată. Ş i să trecem la masă. Ce bucate o fi pregătit maica stareţă? Ş i ce vin scoate din beci?…”   În sfârşit, insul care îşi întovărăşise plictiseala cu zborul înalt al norului, privind a doua oară către soţii săi, cuvântă:

– “Bine… Fie… Te vom păsui. Dar fii atent ce faci! Suntem cu ochii pe Sfinţia Ta.” O clipă, îi reveni refrenul anterior în minte: “Ce mult alb a adunat în el; nimic din natură nu înghesuie în sine atâta alb…”, numai că de data aceasta, în chip ciudat, nu mai era vorba despre nor, ci – culmea! – despre călugărul dinainte-le. Se ridică, scuturându-şi umbra cerească de pe minte, şi adăugă cu glas tare, vesel: “Ne-om omeni şi noi înainte de pornim la drum, nu?”

3. O TENTATIV Ă CRIMINAL Ă . – N u ştiu cât plăcuse de mult ‘mai sus’ concluzia comisiei acelora care păzeau ţara de Cuvântul lui Dumnezeu sau dacă cele ce se petrecură nu mult mai târziu fuseseră chiar în gândul vreunuia dintre membrii ei.

Va să zică, un om aduse părintelui în dar nişte castraveţi pentru iarnă. Îi stivui în două borcane, potrivi saramura şi-o turnă peste ei; borcanele le depuse în cerdac şi le coperi cu nişte capace. Îl chemă pe părinte să-i vadă ce frumoşi erau. El ieşi cu fratele cu care se găsea, îi admirară şi se îndreptară cu paşi molcumi spre grădină, să se roage după obicei.

Gătând vorbirea cu Dumnezeu, înseninaţi, reveniră încet către tinda casei. Cu bucurie îmbrăţişară privirile părintelui fructele verzi ale pământului, din borcane, dar se înnegurară pe dată.

– “Frate Gheorghe, vezi şi matale bumbii ăia în zeama castraveţilor sau doar mi se pare mie?”

Cel numit nici nu pricepu bine despre ce putea fi vorba. Îşi mută căutăturile într-acolo, cum i se ceruse.

Într-adevăr, nişte hapuri albicioase, vreo trei-patru, pluteau în apă, în fiece borcan.

– “Le-a vârât careva cât ne-am rugat!” , zise înciudat stăpânul chiliei şi se duse degrabă înăuntru de unde reveni cu o covăţică  de lemn. Scurse apa din borcane şi pe urmă depuse castraveţii în covăţică. Pastilele le pitiră împreună într-o bucată de hârtie, şi le duseră în grădină, şi le îngropară. Revenind, spălară castraveţii în mai multe ape şi-i puseră iarăşi la murat. Dar nu mai fură lăsate borcanele în cerdac, ci le cărară în odaia unde se înălţa biblioteca, căci nu era prima oară când se încerca otrăvirea sa.

Aşa ajunse părintele Măndiţă a încuia casa cu cheia de câte ori se ducea la fântână sau mergea după lemne; la fel când era chemat la biserică de datoria de Sus. Aşa ajunse chiar şi a verifica de-a încuiat bine. Nu numai că prinsese teama otrăvirii – că lesnicios le era duşmanilor săi a scăpa de piedica ce le stătea în cale atâta timp cât trăia Prea Cuvioşia Sa -, dar îl îngrijorau mai ales manuscrisele de pe masă, la care lucra toată vremea, să le gătească pentru tipar. Acelea erau şi mai primejdioase – n-ar fi suferit părintele să şi le însuşească vrun oarecine şi să lipsească astfel poporul de hrană sufletească.  

A stfel, ne-am apropiat de pregătirea arestărilor ce au avut loc printre ucenicii părintelui Nicodim Măndiţă. Rămâne ca, în capitolul următor, să povestim şi despre ele.

 

14. DESPRE ARESTAREA DUHOVNICULUI, CONDAMNAREA ŞI ISPĂŞIREA PEDEPSEI

A RESTAREA PĂRINTELUI. – R ăpirea Părintelui Nicodim Măndiţă din obştea sa mănăstirească se înfăptui cu tot dichisul . Securitatea veni însoţită de primarul comunei Agapia. Intenţia aducerii acestuia era să se dea arestării o faţă pompoasă de parcă ar fi fost o dorinţă a poporului; de aicea prezenţa celui ce reprezenta cetăţenii comunei, a primarului.

Acesta, fără a judeca ce făcea, acceptă rolul ce-i fusese atribuit. Ba, – culmea! – era şi mândru că o astfel de “sarcină de partid”, cum se spunea pe timpul acela becisnic, îi fusese încredinţată: tocmai el să fie cel dintâi care să vorbească în numele “Securităţii poporului”! La atare onoare nu visase de când se născuse!

Se pregăti să scoată pe gâtlej un tunet. Din păcate, prea emoţionat de împrejurarea inedită, râgâi un amarnic behăit căruia sunetele îi scăpaseră de sub control spre subţiere. Ruşinat, se redresă repede, tuşi şi o luă de la început. Aspru şi tăgăduind din pornire orice replică în contradictoriu a ‘vinovatului’, pe care-l mustră ca pe o gioarsă de copil de pripas:

– “N-ai vrut să-ţi bagi minţile-n cap şi să-ţi vezi de treabă! Te caută oameni din toată ţara şi pe toţi îi primeşti şi-i îndemni să te mai caute! Acum ţi-am venit de hac: te arunc în închisoare, căutate-ar moartea!”

Părintele ieromonah nu socoti a fi fost cazul să se smerească în faţa lui: “Smerenia este pentru Dumnezeu!” , îşi spuse. Răspunse vag:

– “Mda…” – şi gânditor. Pe urmă: ” Văd. La închisoare mă trimiţi. Apoi, când oi reveni de acolo, ai să pleci dumneata; dar ţine minte că înapoi nu mai vii…”

Ochii primarului îşi încrucişară privirile, atâta de greu îi venea să priceapă ce intenţiona să zică monahul. Pentru a scăpa din încurcătură, rânji cu superioritate. Fălos – ca şi când ar fi spus: “Ce nemernic! Dar ăsta e: un călugăr analfabet, ce pretenţii poţi să ai?!”, de parcă el tare alfabetizat mai era… Îşi întoarse capul într-o parte şi-n cealaltă, către tovarăşii săi care nu se zbăteau să descifreze cuvintele omului în negru, ci îl găureau din pupile, de parcă ar fi scos la iveală burghie dintre gene, îl găureau arborând o ură făţişă, dovadă a luptei împotriva misticismului, ai cărei lupte erau exponenţii. Negăsind ecoul aşteptat la securişti, momâi încrâncenate, ca de piatră lângă sine, primarul dori să-i trezească din letargia politică şi să-i facă a râde cu el; se strâmba după celălalt, imitându-l:

– “Apoi, când oi reveni de acolo, ai să pleci dumneata; dar ţine minte că înapoi nu mai vii…” şi se hăhăi îndelung, dând coate pe rând tuturora. Doar unul dintre soţii săi încercă să-i imite veselia. Ceilalţi nu pricepeau de ce trebuia pierdut atâta timp cu un duşman de clasă.

I ată că părintele Măndiţă ieşi din închisoare şi, cătinel-cătinel, reveni la Mănăstirea Agapia. Ultima parte a drumului o străbătu cu autobuzul (“cursa” , cum i se zicea): din Târgu Neamţ către mănăstire. Într-una din staţii, vehicolul trebui să zăbovească îndelung, după datină: trecea un mort. În sicriu, părintele îl văzu pe fostul primar al comunei, acela care-şi dăduse cu plăcere şi fudulire girul la plecarea sa dintre cei liberi.

Călătorii îşi dezveliră creştetele. Se închinară. Câţiva oftară:

– “Dumnezeu să-l ierte…”

Toţi ştiau că avea nevoie de multă iertare. Numai unii auziseră de proorocia părintelui Nicodim. Îşi întoarseră capetele şi se uitară la el. În compătimirea ce le încărca privirea striga, ca nişte sunete de trompetă, uluirea stârnită de confirmarea neaşteptată a spuselor sale de odinioară; fusese o declaraţie făcută ca de pe buza mormântului, că ce altceva fusese închiderea lui decât o aruncare în groapă?

Acum moartea răspundea morţii. Repetară însemnarea frunţii şi pieptului cu câte o cruce apăsată, să fie păziţi. Simţeau trecând pe lângă ei un abur lăsat în urma zborului de către zbaterea aripilor unui arhanghel răzbunător. Erau înfioraţi.

D in august 1964, părintele Nicodim fusese anchetat la domiciliu, iar ucenicii săi în stare de arest, ridicaţi de la 25 iulie şi căraţi la Malmaison, în capitală, pe Calea Plevnei, după ce s-au efectuat vreo patru percheziţii la domiciliile lor. Ancheta durase trei luni de zile, perioadă când nu mai ştiuseră de era soarele sus pe cer sau luna, că fuseseră căzniţi pe lumină şi pe întuneric cu întrebările, fără a li se lăsa timp de odihnă.

Au fost înfăţişaţi Tribunalului Militar, în strada Negru-Vodă nr.3, abia pe 15 decembrie 1964, şi întorşi pe-o faţă şi pe cealaltă un răstimp de trei zile, începând cu orele şapte dimineaţa şi continuându-se canonul până la ceasurile unsprezece noaptea. Au fost chemaţi optzeci de martori, dintre care au fost audiaţi doar vreo cincizeci. Şi aceştia suportaseră percheziţii domiciliare, pătimiseră confiscarea cărţilor religioase, fără alegere. Trecuseră şi ei prin anchetă şi se ştiau ameninţaţi a fi aruncaţi în boxa acuzaţilor. Se întrebau dacă după încheierea acestui proces nu urma să li se intenteze şi lor unul, pentru vina de a fi citit cărţi despre Dumnezeu.

Judecata părintelui Nicodim, cum am menţionat-o, a avut loc la Târgu Neamţ, să fie pildă pentru tot judeţul, pe data de 23 ianuarie 1965. La 76 de ani, repetarea informaţiei este importantă, călugărul a fost condamnat la opt ani închisoare, pentru a fi scris cărţi ţintind la îmbunătăţirea morală a concetăţenilor săi, pentru a le fi publicat şi răspândit; şi niciodată ceva împotriva comunismului!

Aşa s-a petrecut răpirea părintelui Nicodim Măndiţă dintre cei vii, că în cimitirul zidurilor de piatră ale penitenciarului Aiud a fost îngropat, deşi avea viaţă în sine.

2. ÎNCHISOAREA. –   M ulţi dintre dumneavoastră se vor fi întrebând cum a suportat duhovnicul ştirea lungii sale condamnări şi ruinarea operei sale de o viaţă , prin arestarea ucenicilor lui, care reprezentau tot atâtea cărţi vii, nu constituiau numai răspânditori de carte sau ajutoare de editor. Mai înainte de a răspunde la această întrebare, se cuvine să împărtăşesc cititorilor ce n-au trecut prin atari greutăţi blestemate că,  în acele tulburări de patruzeci şi cinci de ani aduse de bolşevism în ţara noastră, aruncarea dincolo de gratii a oamenilor vârstnici era o petrecere frecventă a Securităţii. Astfel a fost scalpată România: oamenii politici, generalii, intelectualii, cinstiţii din toate judeţele, oraşele, satele, au fost anume căutaţi, bătuţi, umiliţi şi condamnaţi la ani grei de temniţă, când nu erau daţi morţii, pentru vina că aveau ştire de cum trebuia condusă o ţară pentru a prospera, fiindcă ei constituiau dovezi grăitoare ale crimelor ce se înfăptuiau în ţară şi prin însăşi existenţa lor se instituiau martori împotriva demolatorilor României.

Revenind la întrebarea de la care am plecat – cum o fi suportat Părintele Măndiţă marele necaz al lipsirii de libertatea de a activa în conformitate cu conştiinţa sa -, este destul să ni-l închipuim ajuns în celula penitenciarului, răspunzând la întrebările unuia, mângâind sufletul altuia, dând un sfat aci, citând din ” Sfintele Scripturi” dincolo, rostind o rugăciune cu sufletul fierbinte pentru acesta, primind mărturisirea aceluilalt; astfel a câştigat dragostea, compătimirea, dar şi admiraţia tuturora.

Nu este de mirare că un student – mai bine spus un fost student, de fel din Sibiu -, se apropie de el şi-i şopti:

– “Prea Cuvioase Părinte, mâine trebuie să mă libereze. Vă făgăduiesc să mă duc la Mănăstirea Agapia. Mi-aţi pomenit-o pe sora Sfinţiei Voastre, care vă îngrijea. Ce vreţi să-i transmit din partea Prea Cuvioşiei Voastre?”

Obiceiul acesta de a lua adresele celor rămaşi era singurul prin care rudele lor puteau afla câte ceva despre ei. Părintele nu-l însărcină cu ştiri despre existenţa sa fizică amărâtă, ci îşi rezumă starea duhovnicească cu un admirabil citat sfânt, edificator şi, în acelaşi timp, încurajator:

– “Să-i spui aşa: “Cei ce aţi umblat pe calea strâmtă şi cu scârbe, toţi care în viaţă Crucea ca jugul aţi luat veniţi de luaţi darurile care am gătit vouă şi cununile cereşti!” “

În primul rând, cuvântul era adresat tânărului, ca el, ieşind la soarele de obşte, să nu se apuce cumva să-şi deplângă anii de viaţă pierduţi, ţinerea lui pe loc, mutarea săvârşită în înaintarea lui printre oameni, rămânerea în urmă faţă de cei din generaţia sa, împiedicarea sa de a întemeia o familie, slăbirea-i trupească şi intelectuală. Era o altă modalitate de a-l încuraja, reamintindu-i că timpul scurs în suferinţă avea plata lui bogată în ceruri.

În al doilea rând, era o mângâiere pentru sora sa, o modalitate de a o convinge că el, Părintele Nicodim, nu pierduse curajul, nu fusese clătinat în bucuria sa de a-L sluji pe Hristos; nu că ar fi putut careva să se îndoiască de acestea, dar ştiri erau sigur aşteptate afară şi veste mai conformă adevărului decât astă trimitere la adevărul credinţei nu exista. Era o oglindire a stării sale spirituale, dar era şi sfatul duhovnicului pentru sora lui de sânge, ca şi pentru toate fiicele-i din mănăstire cu care sora ar fi vorbit. “Cei ce-aţi umblat pe calea strâmtă şi cu scârbe, toţi care în viaţă Crucea ca jugul aţi luat veniţi de luaţi darurile care am gătit vouă şi cununile cereşti!”

Cugetarea nu doar a lui, ci şi a ucenicilor săi, era bine întemeiată de afară, din învăţătura creştină dobândită şi trăită ani îndelungaţi în libertate. După judecarea din Târgu Neamţ, trecerii sale prin penitenciarul din Piatra Neamţ îi urmă zăvorârea definitivă la Aiud. Aici îi reîntâlni pe aceia care-i fuseseră bucurie în anii precedenţi, cu care făptuise lucrarea formării oamenilor simpli ca urmaşi ai lui Iisus. Unul dintre aceştia, cu ascultarea de legător de carte în Capitală şi difuzor, i se încredinţă:

– “Când ne găseam în Bucureşti, de toate aveam. Asta mă necăjea, căci mă întrebam dacă ne putea aştepta Împărăţia lui Dumnezeu, când noi pe pământ de nici o lipsă nu sufeream. Acum, părinte, am ajuns la lipsuri şi la greutăţi. Şi mi se umple inima de veselie că mila lui Dumnezeu se va revărsa şi asupra noastră. Greşesc să gândesc astfel?”

– “Nicidecum, frate. Atunci aveai dreptate să cugeţi cum făceai şi drept este ca acum să ai nădejde.”

Fiecare dintre ei era frământat de alte întrebări. Fratele Gheorghe, de pildă, se chinuia cu următoarea pricină, la care nu-şi ştia da singur răspunsul ce să-l liniştească:

– “Dacă murim la închisoare fără spovedanie şi împărtăşanie, să mai nădăjduim că ne putem mântui?”

– “Copilărească întrebare, frate. De-ar fi cineva şi nebotezat, dar dacă suferă cu bărbăţie toate necazurile, fără să învinuiască pe altcineva, şi dacă ar şi muri în închisoare pentru dreapta credinţă, apoi trece prin toate vămile văzduhului fără oprire, ca mucenicii!”

3. RUG Ă CIUNEA ÎN PENITENCIAR. – N ici aceştia ‘mucenici’ cu adevărat nu erau, iar, mai grav, nu erau scutiţi nici de căderea de la dreapta credinţă. Să vedeţi cum s-a întâmplat. Orânduirea de care ascultau deţinuţii între ei, în cadrul disciplinei penitenciarului, pentru a face faţă durităţilor impuse de cea din urmă, le strecură în întortochelile minţii, după modelul ei, o credinţă absurdă. Corvezile la care deţinuţii se supun pe rând, pentru dreptate, cum ar fi căratul hârdaielor cu murdărie sau al celor cu apă de băut, spălatul zilnic al cimentului de pe jos şi altele de acest soi, când omul datorită vârstei sau beteşugurilor, ori a slăbiciunii, nu le poate îndeplini, sunt împlinite de către cei mai în putere şi cu bunăvoinţă, în schimbul unei plăţi în natură. De aici, traseră unii concluzia că şi rugăciunea poate fi mutată pe umerii altuia, cu aceeaşi eficienţă de ca şi când ai rosti-o singur. Astfel, careva îl întrebă pe Părintele Măndiţă dacă i se îngăduia să plătească un străin pentru a spune cele şapte laude zilnice în locul său.

– “Nu-i bine să faceţi una ca asta!” , îl mustră el. “Da, să vă pomeniţi unii pe ceilalţi în rugăciuni, aşa este bine. Dar să faceţi rugăciunea în locul altuia în nici un caz! Nu se poate!” 

I n epoca detenţiei lor, când secretul penitenciarului pentru deţinuţii politici nu mai era atât de cumplit păzit cum fusese înainte de graţierea generală din 1964, când în nici un caz n-aveai cum şti cine era închis în celula alăturată, dar mi-te să-l vezi la chip sau să-i vorbeşti, în epoca detenţiei lor, “plimbarea la aer” se săvârşea prin scoaterea mai multor celule la un loc. Deţinuţii se încolonau unul după celălalt şi înaintau în cerc, să-şi desmorţească labele picioarelor. Părintele Nicodim, căruia i se îngăduise să-şi păstreze cârja cu sine, la două-trei ture de ocolire a ţarcului unde se roteau, se oprea şi, cu vârful ei, zgâria un semn în nisip. Priveau ucenicii la el şi se mirau; cum se obişnuia ca el să n-aibă taine faţă de dânşii, îi rodea curiozitatea în legătură cu ce vedeau şi nu pricepeau. Un ucenic îşi luă inima-n dinţi şi-l întrebă ce rost avea ceea ce săvârşea.

– “Cum? Nu ştii? Cele zece rugăciuni către Prea Sfânta Treime, zise de câte 10 ori.”

Pe loc începu să i le amintească, aşa cum ar fi făcut-o cu un copil neştiutor:

– “Prea Sfântă Treime… ajută-mă… (de câte zece ori şi aceasta şi celelalte).

“Prea Sfântă Treime… iartă-mă…”

Va să zică, după ce rostea de zece ori, făcea un semn în colb, cu vârful cârjei.

Şi Părintele continuă, cu ochii pe jumătate închişi:

– “Prea Sfântă Treime… întăreşte-mă… Prea Sfântă Treime împuterniceşte-mă… Prea Sfântă Treime îndumnezeieşte-mă… Prea Sfântă Treime îmbogăţeşte-mă… Prea Sfântă Treime acoperă-mă… Prea Sfântă Treime iartă-mă pe mine păcătosul şi desfrânatul… Prea Sfântă Treime… luminează-mă… Prea Sfântă Treime… izbăveşte-mă de vrăjmaş…

În libertate, părintele ar fi încheiat stih după stih cu câte o închinăciune, ducând degetele mâinii drepte până la pământ, ceea ce însemna o sută de închinăciuni – adică zece stihuri repetate fiecare de câte zece ori. Obiceiul îi exersase atât de bine trupul încât, deşi vârsta nu-i mai îngăduia eforturi fizice mari, nici că simţea când se frângea în două, de la pântec, atâta rămăsese de flexibil. Închinăciunilor le urmau alte două rugăciuni, fără închinăciuni, ci doar sfârşind fiece stih cu câte un semn al crucii; mai întâi: ” Bine eşti cuvântat Dumnezeule în veci. Amin”; apoi: ” Prea Slăvit eşti Hristoase Dumnezeul nostru Cel ce bine ai voit aşa. Mărire Ţ ie”, spuse de câte ori dorea.

Astfel aflară ucenicii că viaţa în penitenciar nu consta numai în suferinţă câştigătoare de cununi în ceruri, ci impunea şi găsirea de soluţii pentru a se continua contactul cu Dumnezeu prin feluri şi feluri de exerciţii de asceză, potrivite, în forma lor, noilor condiţii de trai şi tăinuirii obligatorii a acestora de privirile aspre ale caraliilor.

– “Să ne adaptăm, dragii mei, să ne adaptăm…” , le spunea, “dar rabat să nu le facem necredincioşilor. Puterea comunismului va cădea prin ea însăşi. Nici măcar n-ar fi putut lua conducerea în ţara noastră de nu veneau ruşii să ne asuprească. Iar dacă va cădea comunismul, iar căderea aceasta ne va găsi pe noi nepregătiţi, ce vom face?” , se referea la nevoia adaptării duhovniciei la vitregiile prin care treceau.

 

15. P Ă RINTELE NICODIM M Ă NDI ŢĂ , UN LUPT Ă TOR PENTRU CUNOA Ş TEREA C Ă II CE DUCE LA MÂNTUIRE

O concluzie

In tr-o epocă tristă, când românul citeşte tot mai puţin şi când, parcă, până şi cei îndatoraţi să facă astfel ca tinerii să îndrăgească lectura – adică profesorii – par a fi demis de la misiunea lor , a ne aduce aminte de protosinghelul Nicodim Măndiţă constituie o mângâiere şi o încurajare întru reînceperea cu îndrăzneală a  luptei de cucerire a culturii.

Cultura sintetizează experienţa estetică, afectivă şi psihologică a omenirii, iar cultura teologică pe aceea a strădaniei omului de a-l înţelege şi iubi pe Dumnezeu şi de a se înţelege pe sine în relaţie cu Creatorul său.

De aceea meritul părintelui Nicodim este cu atât mai mare, deoarece el s-a înjugat să reaprindă interesul semenului pentru căutarea căii ce conduce către Domnul şi către propria noastră mântuire, iar această cale trece prin carte, prin cărţi fără număr, prin lecturi fără capăt.

Ca o reflecţie, pe plan lumesc, a acestei strădanii, vom învăţa că pasiunea pentru adevăr, bine şi frumos – caracteristici şi ale darurilor lui Dumnezeu făcute omului, merită săvârşirea tuturor eforturilor pentru ca aceste daruri să fie răspândite, făcute cunoscute, iubite până la ultima jertfă.

Lipsită de trecutul său cultural şi de o cultură contemporană, o naţiune este sortită pieirii. Numai sprijinindu-se pe cultura ei, naţiunea poate înainta, îşi poate perfecta trăirile, se poate umaniza – adică deveni tot mai asemănătoare cu proiectul ce stă la originea ei, conceput de Dumnezeu, şi pe care-l duce ea mai departe spre împlinire, revenindu-i ei înseşi, maturizată, să-şi conducă proprii paşi către desăvârşire, inspirată de Duhul Sfânt.

M onahul cu pricina – este vorba de protosinghelul Nicodim Măndiţă – a reprezentat un unicat în istoria culturii teologice ortodoxe române şi nu m-ar mira să fiu contrazis spunându-mi-se că a fost un unicat în lumea întreagă şi în toate timpurile.

Înţelegând că oamenii păcătuiesc nu atât din rea voinţă cât din neştiinţă, părintele Nicodim Măndiţă, cel cu şcoală puţină, dar cu osebit de profundă inteligenţă, a purtat un război titanic pentru îndreptarea acestei situaţii. În atare bătălie cu neştiinţa, el a fost dator să plece de la o opţiune: ori să se bizuie pe capacitatea preoţilor de a-i învăţa pe credincioşi cum să trăiască pentru a se mântui, ori să accepte că astă chemare le depăşeşte unora dintre dânşii puterile din mai multe pricini. Mai întâi, propria insuficientă pregătire a câtorva sau înţelegere greşită. În al doilea rând, un talent şi un tact pedagogic ce lasă de dorit, în cazul altora. Pe urmă, prea marele număr de credincioşi şi prea diversele lor pregătiri, aspiraţii şi motivări, pentru puterile unui singur om. Şi, în cele din urmă, dar departe de a fi cel mai puţin important, dimpotrivă, prea palida dragoste de carte a înşişi celor îndatoraţi să o semene în rândurile enoriaşilor.

Părintele Nicodim a hotărât să ia singur taurul de coarne. În locul tuturora. Analizând ce anume lipsea din formarea teoretică a credinciosului ortodox român, el a purces a scrie el însuşi cărţile necesare, concepându-le astfel încât ele să aibă cea mai largă audienţă.

C ând a fost hirotonit preot îşi făgăduise să nu ia bani pentru serviciile religioase. Această demnă decizie nu se potrivea, însă, cu nevoia lăuntrică a credinciosului de a face o ‘jertfă materială’ pentru primirea cererilor sale. Ca să nu jignească solicitanţii, părintele se converti la înclinările lor – ce nu erau rele, ci doar simpliste -, în schimb promiţându-şi să nu folosească acei bani primiţi pe slujbe decât pentru editarea de carte pioasă.

Deşi prima tentativă îi fu întâmpinată cu o încălcare a eticii profesionale (un librar, văzând succesul scrierii sale, a republicat-o în scopul profitului personal), părintele nu abdică (descoperind înşelăciunea, îl aduse pe escroc la recunoaşterea vinei şi şi-l făcu aliat pe viitor şi luptător alături de sine însuşi).

În vederea atingerii ţintei sale, ca cele scrise să ajungă la inimile cititorilor, nu numai că împrăştie sute şi mii de exemplare gratuit , ci – dându-şi seama că darul nu constituie un argument suficient pentru a determina o lectură aprofundată -, părintele Măndiţă ajunse curând la a nu primi pe nimeni la Sfânta Spovedanie, dacă nu se pregătea pentru ea …citind!  După caz, trei cărţi, douăsprezece sau mai multe. Iar canonul pentru ispăşirea păcatelor săvârşite presupunea alte lecturi , ca şi cumpărarea de cărţi şi dăruirea lor oamenilor. Deci, îi implica pe toţi, cititori şi necititori, curaţi şi păcătoşi, în răspândirea obligatorie a cărţilor ! Astfel, el a determinat crearea de adevărate mici biblioteci rurale individuale.

E rau unii penitenţi care îi explicau a nu fi în stare să ţină canonul, deoarece se găseau neştiutori de carte chiar şi la maturitate sau bătrâneţe; în schimb, ei se ofereau să plătească o jertfă pentru iertarea păcatelor. Plata, primeau răspuns, să nu fie săvârşită după tiparele ştiute, prin cumpărare de lumânări, prin danii, ci să fie făcută unui ştiutor de carte angajat să citească zilnic cu glas tare, în auzul penitentului, volumele recomandate de duhovnic. Iar aceasta conducea uneori la refuzul banilor, odată încheiată lectura, cititorul socotind că plata lui duhovnicească fusese fără preţ.

Trebuie să aduc la cunoştinţa cititorilor mei că părintele Nicolae Steinhardt, după botezul său din temniţă şi după eliberarea ce surveni mult mai târziu, ajungând la duhovnicul ce-i fusese recomandat pentru când urma să fie liber, primi drept canon de la acesta să traducă două cărţi teologice, deci o altă formă de lectură, mult mai aprofundată.

Î n cazul penitenţilor prea săraci pentru a cumpăra toate cărţile indicate de părintele Nicodim Măndiţă, era destul să cumpere una singură, dar ei erau datori să o citească de trei ori, pentru că o carte necesară şi profundă cu cât este citită de mai multe ori, cu atât este mai adânc pătrunsă şi îşi lasă amprenta mai fără greş în sufletele noastre . Acelaşi lucru, adică indicaţia de a repeta lecturile, se petrecea, cu atât mai mult, în cazul celor prea săraci cu duhul.

Inşii care beneficiau de o caligrafie foarte lizibilă erau puşi la canonul de a copia cărţile abia încheiate de scris de către părintele, pentru a se obţine manuscrise limpezi pentru tipografii, penitenţii dobândind cu atât mai temeinice cunoştinţe necesare mântuirii, ori manuscrise de dăruit celor prea săraci pentru a-şi cumpăra cărţi.

D oi dintre fiii părintelui Nicodim instituiră o primă echipă, în anul 1923, de răspândire a cărţilor pioase, tipărite de ei, pe întreg teritoriul ţării (îngrijeau tiparul sub supravegherea părintelui Vasile Poeţelea). Le cărau în spinare, în raniţe, ca nişte adevăraţi ostaşi ai credinţei, alături de câteva broşuri ale Părintelui Nicodm, raniţa fiind plină cu cărţi luate de la Mănăstirea Neamţ. Când munca lor se dovedi rodnică, se cumpărară o căruţă şi un cal, pe urmă o maşină, un aparat de proiecţii cinematografice pentru proiectarea de filme religioase prin toate satele. Între timp, echipa se înmulţise văzând cu ochii.

Î ncepând cu anul 1948, acest tip de colportaj nu mai era agreat de regimul ateu. În schimb, se permise deschiderea unui chioşc cu cărţi şi obiecte religioase, în Bucureşti. Părintele a înfiinţat şi două legătorii de carte, ce lucrau pe ascuns de privirile Securităţii. S-au creat şi depozite de carte, tot tăinuite. Toate acestea se dovediră că puteau exista şi fără aprobare oficială. În 1962, părintele decise înfiinţarea a 40 de centre de desfacere de carte pioasă, în diverse localităţi împrăştiate în întreaga ţară, de unde să se adape cu lumină numeroase sate. Pe această cale, lucrări sau serii de publicaţii ca: ” Oglinda duhovnicească”, “Luxul”, “Sfânta Cruce”, “Sufletul omenesc”, “Viaţa Maicii Domnului”, “Sfânta Liturghie”, “Mici Prăvilioare”, “Dai voinţă, iei putere”, “Vămile văzduhului”, “Judecata particulară”, “Priveghiul creştinesc” şi atâtea şi atâtea altele îşi aduseră obolul de îmbunătăţire morală a românilor, în conformitate cu viziunea pedagogică pe plan naţional a inegalatului părinte Nicodim.

După cum era firesc, Securitatea prinse de veste ce lucrare se săvârşea în ascuns. Reteză acest avânt înnoitor, trecând la arestarea tuturor acelora care erau implicaţi în răspândirea de carte. După decretul de graţiere generală a deţinuţilor politici din România, din 1964, aceşti oameni minunaţi primiră pedepse politice foarte grele, ce contraveneau dreptăţii şi intereselor naţionale. Părintele Nicodim, la vârsta de 76 ani, pe data de 15 decembrie 1964, fu condamnat la 8 ani temniţă.

Doresc să specific că cea mai lungă opoziţie armată din ţările din sud-estul european la dictatura comunistă s-a desfăşurat în România şi a durat 9 ani; este vorba despre grupul de rezistenţă al fraţilor Toma şi Petre Arnăuţoiu, din zona satului Nucşoara – Argeş, cărui grup i-am închinat scrierea: “Sânge pe râul Doamnei”. Opoziţia paşnică, prin redactarea, editarea şi răspândirea cărţii religioase, a Părintelui Nicodim s-a prelungit pe o perioadă de doisprezece ani, continuând activitatea lui de o viaţă în vederea răspândirii luminii cereşti  în ţara noastră.

După eliberarea din temniţă, părintele mai trăi până în 1975, când adormi întru Domnul, la vârsta de 86 ani. Sfinţia sa a fost un vrednic mucenic al culturii teologice!…

Luându-l ca model, să ne rugăm să primim şi noi harul iubirii de lectură şi pe acela al răspândirii ei, pentru câştigarea cunoaşterii de către toţi semenii noştri, şi harul îndârjirii până la jertfa de sine în această luptă. Să fim şi noi, aidoma Părintelui Nicodim, vestitori ai Împărăţiei celei drepte, înhămându-ne la dăruirea de carte de învăţătură, după pilda sa. Să nu precupeţim niciodată timpul necesar cititului şi nici banii necesari cumpărării de cărţi, pentru noi şi pentru toţi cunoscuţii şi străinii, nici sfatul dat altora de a citi necontenit, de a învăţa întruna şi tot mai mult cum trebuie să trăim dacă ne recunoaştem creştini.

P ărintele Nicodim Măndiţă a fost îndrăgostit de carte, ca purtătoare de frumos, de învăţătură, de îndemn la Mântuire. El a văzut în ea cel mai de încredere sfetnic al creştinului. Şi a dus o luptă titanică pentru răspândirea cititului în rândurile celor neobişnuiţi, până la întâlnirea lui, să deschidă vreodată o carte. Ba chiar pe analfabeţi i-a determinat să iubească şi să respecte cartea, să facă eforturi pentru a lua contact cu conţinutul ei.

Ucenicii lui şi-au dedicat vieţile tipăririi de cărţi şi răspândirii lor.

Pentru astfel de realizări, protosinghelul Nicodim Măndiţă a trebuit să-şi pună în acţiune numeroase calităţi cu care a fost înzestrat din naştere şi pe altele să şi le dobândească mijlocind efortul. A fost un om de o mare voinţă, jertfindu-şi somnul şi orice înclinare omenească de amânare a înfăptuirilor. Un lucrător dezinteresat, gata să sacrifice tot pentru scopul spiritual ce şi l-a propus. Econom, nu a chivernisit niciodată pentru alt ţel banul pus de-o parte în vederea cumpărării de cărţi şi tipăririi lor. Dârz, nobil, tenace, consecvent şi, mai presus de orice, iubitor de Dumnezeu, Biserică, Mântuire şi de fraţii săi păcătoşi, pentru îmbunătăţirea cărora a pus temelia unei adevărate ştiinţe pedagogice şi a unei organizaţii ale cărei activităţi i-au adus şi condamnarea la închisoare la o vârstă foarte înaintată, protosinghelul Nicodim Măndiţă  s-a instituit model pentru decenii, dacă nu veacuri întregi viitoare, pentru noi toţi, pentru felul în care se cuvine să preţuim cartea, să credem în ea, să luptăm ca ea să fie înţeleasă şi iubită de toată lumea. Astfel trăind noi de acum înainte, România şi-ar schimba chipul atât de înnegrit de zgura păcatelor sădite de ateism în sufletele cetăţenilor ei, ponoasele cărei stări le simţim tot mai puternic pe măsură ce triumfă spiritul materialist sădit ieri în inimile noastre moarte pentru adevăr, dreptate şi frumos.

Nu cred că un Nicodim Măndiţă se naşte în fiecare generaţie. Viaţa lui se cade studiată pe rând de serie după serie de învăţăcei într-ale teologiei şi cărturăriei pentru a fi intim surprins de cât mai mulţi duhul dorinţei de Mântuire prin lectură şi învăţătură.

Românii au fost mari cititori. Astăzi ei nu mai citesc aproape deloc. Şiruri de scriitori mireni şi clerici care au trădat chemarea adevărului au dezamăgit cititorul român. Acesta şi-a pierdut încrederea în roadele minţii şi sufletului scriitorilor. Este natural: nu poţi crede în pseudoteologul sau mireanul care te mint lăudând ocupantul ţării şi duşmanul care-ţi răpeşte fructele muncii, hrana copiilor şi, pe deasupra, te umileşte străduindu-se să te convingă asupra lipsei tale de cultură şi civilizaţie – el, barbarul! -, când în urma ta arde o întreagă istorie scrisă cu sânge de către strămoşii noştri, apărătorii civilizaţiei şi culturii Europei de Apus, şi s-au creat o cultură şi o civilizaţie poporană cu care nu se pot mândri multe noroade ale lumii. Este momentul ca puţinii oameni de autentică trăire românească şi creştină câţi au scăpat din sau de gherlele comuniste să pună în practică învăţătura lăsată nouă de părintele Măndiţă – acest trimis al Cărţii şi Cuvântului – şi să se istovească întru redobândirea încrederii celor mulţi în carte şi în învăţătura ei, căci aceştia vor mântui neamul şi îl vor ridica iarăşi acolo unde îi este locul, în pleiada popoarelor creştine europene de prim rang. Abia atunci se va putea socoti că Părintele Nicodim, tămăduind creştinii de rănile ce le acoperă trupurile, pe Hristos însuşi l-a tămăduit; iar aceasta nu e basm!