Postume, de Daris Basarab

“Postumele”

Antume scrise-n ceas târziu
Când parcă-ntârzie plecarea,
Când parcă-n jur nimic nu-i viu
Şi-n suflet bântuie-nserarea.

Că ceasul vine, toţi o ştim,
D-am vrea să ştim ora exactă;
Să-ncepem să ne pregătim,
Căci ştim că timpul se contractă.

Ai vrea să pari cum îţi doreşti,
Să laşi o stea în amintire;
O ştii, ”nu eşti ceea ce eşti”,
Şi-ai vrea s-alungi o amăgire.
Va fi ceva deliberat,
Va fi o nouă măsluire?!…

În amintirea lui Nea Mihai

 

Ai fost…

Ai fost, sau n-ai fost, ce ai fost?
Mă bântuie-ntrebarea…
Un erudit, cum greu găseşti,
Un generos, peste măsură,
Un literat de anvergură,
Un mentor – sigur adăpost.

Un chip blajin, dar sculptural,
Cu-n grai molcom, dar plin de sfadă,
Fără cuvinte de paradă,
Fără de sfaturi fără rost.

Cu cât mai mult ai suferit,
Cu-atât mai mult ai sfidat moartea;
Să fii ce-ai fost, ai servit cartea,
Iar ce-ai lăsat, e-al vieţii cost…

Apropo de  ”dubla personalitate”, sau ”dihotomia antonimică”, după Mihai Rădulescu.

 

Te-am cunoscut…

Te-am cunoscut întâmplător,
Pe la TV, la ”AS”, se pare;
Cu Todea drept mediator,
Vorbeai de Shakespeare – cercetare.

Erai acasă, cum să spun?!
Pluteai prin secolul în care,
Shakespeare putea părea nebun,
Iar tu-l vedeai modern, îmi pare.

Şi-l prezentai drept psiholog,
Şi nu ca pe-unul orişicare –
Era, aş spune, un prolog,
La ce urma în prezentare.

Renaşterea ţi-a fost tărâm
Unde-ai ţintit dihotomia –
Un Jago ţi-a deschis un drum,
Spre ce-ai numit antonimia.

Şi-aşa ’ntr-o oră, mai puţin,
Inventica şi-a spus cuvântul –
Stilistica a câştigat,
Iar tu-ai rămas plecat, cu gândul…

*
Lui Mihai, cu lacrimi…

 

Au trecut…

Au trecut zile destule
De când soarta te-a luat –
Râsfoind prin amintire
Pe-al meu site de tine-am dat.

La ecourile aprinse
De-al meu ”Povod” blestemat,
În cuvinte aurite
De blestem m-ai dezlegat.

Am simţit c-am făcut bine
Şi am şi perseverat,
Şi ochind în vers durerea,
De trecut m-am scuturat.

Când mi-ai scris că am „condeiul
Uns cu miere” am aflat,
Ce înseamnă să fii mare,
Să fii om adevărat…

Mi-ai fost mentor şi prieten,
De la tine-am învăţat –
Ce înseamnă suferinţa
Şi credinţa-n Înviat!

 

Se moare…

Se moare, cum să spun, pe rupte –
Prieteni buni se duc făr’ să mă-ntrebe –
Maurul, Dalea, Rădulescu,
În suflet au săpat falii abrupte.

Şi culmea! au fost unul şi-unul,
Toţi trei sclipind de înzestrări măiestre,
Trei crai ai lumii de poveste,
Ce-au luminat călcând cărări terestre.

Maurul, medic cum puţini există,
Mi-a fost şi partener şi sfetnic –
Am plâns când a plecat, lacrimi persistă,
Prelinse, calde, ca pe-un sfeşnic.

Şi Dalea, inginerul, melomanul,
Prieten din liceu şi facultate,
Sărind într-ajutor precum un frate,
Plecă lăsând lacrimi uscate.

Şi-acum şi Rădulescu, Doamne!
E drept să fiu lăsat de unul singur?!
Păi cine să mă-ndrepte, să mă-nveţe,
Şi să-mi vorbească-n stih de-a vieţii toamne?…

Erau prieteni, nu! erau un sprijin –
Erau mai buni ca mine-n multe cele –
Erau precum mana cerească,
Plecând lăsat-au cerul făr’ de stele…

 

Aş vrea…

Aş vrea să scriu,
Dar astăzi, parcă, nu se prinde –
O fi tristeţea ce cuprinde
Când văd trecând câte-un sicriu?!

Din ce se naşte-a mea tristeţe?
Din faptul că se moare timpuriu?!
Sau caracterul meu zurliu
Nu vrea să dea morţii bineţe!?

Şi-n glumă spun c-a fost destul,
Dar nu destul pe cât se pare –
Că mai zăresc doruri în zare,
Că nu mă satur, nu-s sătul.
Şi îmi planific să scriu multe
Şi îi spun morţii: mai târziu!…

 

Din clipa-n care…

Din clipa-n care n-oi mai scrie,
Voi şti că-n fapt eu am murit –
Nimic din ce-a fost, n-o să fie,
Doar o sintagmă, ”s-a sfârşit!”
În jurul meu o lume seacă,
Mergând cu gândul la ce-am fost –

Căci tot ce e, e ca să treacă,
Iar tot ce trece,-i fără rost.
N-oi mai visa câte în stele,
Nici cale de-a împărtăşi –
În goană timpul vrea să spele,
Chiar amintiri, spre-a nu se şti.
Un timp, ce-am scris, va mai ”pluti” –
Apoi, nimic nu va mai fi…

 

De-un timp…

De-un timp, întorc eu ceaşca de cafea
Şi-o las, să se şi scurgă lin –
Ce-aştept, e peste vrerea mea,
Ce văd, să descifrez e-un chin.

Căci nu o iau precum e la ţigănci –
Ele-ţi pătrund în suflet, nu în zaţ –
Îţi spun ce-ţi place, şi atunci,
Se ţese-n jurul tău un laţ.

Şi fiindcă-ţi place, iar mai vrei,
Şi-aştepţi o nouă confirmare,
Licoarea cu savoare-o bei
Şi-i mulţumeşti, ca de-o urare.

Dar cum am spus-o, nu-i la fel,
Căci întâlneşti lucruri oculte –
Figuri, obiecte, fel de fel,
Legându-se în feluri multe.

Găseşti un chip pe gustul tău,
Dar nu-nţelegi de ce şi-o cruce?!
Şi-un drum ce urcă-n felul său,
Şi te întrebi, unde el duce?

Şi-o pasăre, ca un condor,
Ce parcă-aş spune, dă târcoale –
Şi văd, privirea de-o cobor,
Cum cineva vrea să se scoale.

Da, nu-i o joacă să scrutezi
Al ceştii zaţ în panoramic –
O-nvârţi încet şi-ncepi să vezi,
Cum ce-a fost static, e dinamic.

Atât ţi-a fost, căci o zbugheşti
Şi-ncepi să ţeşi scenarii multe,
Şi parcă nu poţi să te-opreşti
Împins de semnele oculte…

 

Încerc

Încerc să scriu dar nu se prinde
Albul hârtiei nu mă-mbie
Tăcerea nopţii se intinde
Şi-ntunecă ce va să vie
Un nou mod de a percepe
Tot ce era mai ieri în mine
Ocult îmi e tot ce începe
Lipsit de sens e lucru-n sine
Oglinda nu mă recunoaşte
Tot mai puţini întorc privirea
Ceva nedefinit mă paşte
Şi nu-nţeleg ce e iubirea
O lume stranie se cască
Un fel de haos fără fine
Viaţa îmbracă-o nouă mască
Sub care nu e loc de bine…

(din Ciclul „POSTUMELE”)
Ianuarie 2012
Daris Basarab