Am pomenit anterior ca viziunile gravorului William Blake au apărut foarte de timpuriu. Mă întreb dacă, pentru cititor, vârsta de 4 ani este suficient de mică. Personal, la acea vârstă am avut prima dintre cele două viziuni ale mele de până la 70 ani şi nu m-am socotit niciodată prea nevârstnic pentru ea. Îmi este greu a explica cele două simţăminte opuse pe care le nutresc privitor la acel eveniment, ca plasat cronologic. Pe de o parte, comparând etatea mea, reprezentată prin scurtimea staturii, prin lipsa de experienţă, prin naivitate, prin aplecarea către joacă exclusiv, prin dependenţa de părinţi, mi se pare duios de neînsemnată. Pe de altă parte, conştiinţa mea că am fost vizitat de o făptură aeriană care mi-a adresat un mesaj conferă puţinilor mei ani o greutate de proporţie şi îi echivalează cu maturitatea convingerilor de mult mai târziu ale conceperii realului.

La ce mă refer? M-am deşteptat într-o noapte cu un bust de înger bălai că-mi vorbea. Avea un chip feminin potrivit începuturilor adolescenţei. Odihnea pe acea ieşitură a sobei unde gospodinele plasează deobicei un vas de flori nu prea voluminos. Zămislea un zâmbet cald, familiar, pe buzele trandafirii, deloc cărnoase, dar nici subţiri ca ale oamenilor răi, buze ce abia de se mişcau, elegant, când îmi grăia. Mi-a spus cu voce abia auzită: "Nu-ţi fie teamă. Nu e nimic. Sunt cu tine. E cutremur, dar am grijă de tine".

În clipa aceea au pătruns, alarmaţi, părinţii mei. S-au apropiat de patul unde mă aflam întins. Mama m-a ridicat în braţe pe jumătate şi m-a strâns agonic la sân. Tatăl îi apăra umerii, îndemnând-o să-l urmeze afară. Din strânsoarea ei, am trecut în braţele lui, mai potrivite unei greutăţi cum era a mea. În această formaţie, am descins în pragul uşii de intrare în casă, ce dădea către pavajul curţii, de care ne despărţeau două trepte de ciment. Opriţi acolo, coşul casei se prăbuşi peste noi ca să se spargă, când se izbi de pământ în faţă-ne, proiectând pretutindeni numeroase cioburi de cărămizi.

Dar frică nu mi-a fost, deoarece fusesem avertizat că eram păzit de Sus. Mama mea nu ştia aceasta şi nu dădea credit vorbuliţelor cu care o puneam în temă: "Mămico, am văzut un înger... A venit la mine un înger..." Ea mă tot îndemna, spasmodic, să nu mă-nfricoşez că era doar un cutremur.

De fapt nu era vorba de un simplu cutremur, ci de 'cel mare' din '40, când s-a prăbuşit blocul Carlton, moment surprins de Cezar Petrescu într-un roman cu acest titlu.

Ei bine, William Blake, la aceeaşi vârstă, era mai avansat decât mine, fiindcă pe el l-a privit prin fereastră, de pe uliţa londoneză, Dumnezeu însuşi. Aşa, pur şi simplu, şi-a turtit nasul de geam şi s-a uitat la el, ceea ce l-a făcut pe cel mic să izbucnească în lacrimi potop. Aceasta s-a aflat mult mai târziu. Copilul nu şi-a încunoştinţat părinţii asupra viziunilor sale decât de pe la opt anişori înainte. În continuare, devansându-mă cu o poştă duhovnicească mare cât ocaua lui Cuza, în loc să sosească în vizită la el un biet îngeraş fără soţ, William zări ditamai pomul încărcat de îngeri ca de nea în plinul Bobotezei. Cu alt prilej îşi încunoştinţă mama că-l văzuse pe proorocul Ezechiel adăstând sub un copac.

Părinţii nu erau prea încântaţi de povestirile odraslei lor, drept care o zvântau în bătaie, ceea ce nu l-a convins pe flăcăiaş să renunţe la a nara cu simplitate cele ce i se întâmplau. Nu-l speriau nici părinţii, nici viziunile sale. În definitiv, se simţea între ai lui, când răsăreau nu ştia de unde Dumnezeu a-toate-Făcătorul sau profetul Său.
Continuă să experimenteze puterea de înţelegere a celor din jur, istorisind şi profesorului de desen cele trăite. Acesta, având mai puţină putere asupră-i, nu făcea alt decât să-i ceară să nu mai pomenească atari lucruri aiurite cu glas tare. Constatând că nu mai găsea cui să se adreseze prin viu grai, se confie, în versuri, hârtiei. Avea unsprezece ani. Începând şi uceniciile în desen, copilul se adânci în lectura Bibliei. Aici întâlni prieteni ce nu-l trădau, care-i încredinţau toată atenţia lor, care nici nu-l pălmuiau, nici nu priveau cu un ochi către el când cu celălalt îşi vedeau de treburile lor, după modelul cu făina şi slănina. Înaintevăzători, regi, îndelung suferitori, precum Iov, ale cărui nenorociri l-au urmărit până la sfârşitul vieţii pe gravor, înfrângători ai vrăjmaşilor, pentru cari Domnul însuşi se înarma ca să nu-i părăsească în mâinile necredincioşilor. Aceştia devin pe toată lungimea existenţei tovarăşii singurătăţilor sale. Oamenii nu vor mai avea nici o greutate înaintea lui. El va fi de-al acelora, o fiinţă a înălţimilor biblice. Cititorul, pentru a judeca singur culmile atinse în viziunile sale de acest ordin, este rugat să acceseze la adresa www.bc.edu

De aci înainte nu poate să mai apară frână în progresul cultural şi sentimental al băiatului. Descoperise prietenii şi profesorii ideali: personajele istoriei sfinte. Personaje literare, dar şi sfinte. Se afla pe hotarul ce despărţea lumea noastră de aceea spirituală.

Dar resorbirea copilăriei în trecut nu însemna şi închiderea uşii viziunilor. Ba una dintre cele avute la începutul adolescenţei avea să-l coste o cruntă mânie a părintelui său, iar pe noi ne lasă cu gura căscată.

Negustorul londonez decise că nevolnicul de fiu-său merita un profesor mai de soi. Interesându-se, îl luă de mână să-l înfăţişeze celui mai bun, după părerea inşilor pricepuţi. Era vorba despre un elev al lui Ravenet şi Boucher, pe numele lui celebru: Ryland. Primit în casele nobiliare de vârf, amic cu literaţii gustaţi de publicul pretenţios al momentului, Ryland era şi favoritul regelui. Ţâncul îi fu împins în faţă. Pe neaşteptate, sângele îi fugi din obraji, de parcă sta să cadă de-a-n picioarelea, apucat brusc de cine ştie ce meteahnă necunoscută până atunci, şi se zbătu cât putea de tare să-şi ia la tălpăşiţa. Tatăl lui nu izbuti să-l apuce de guler pentru a-l reţine, ci cerându-şi ruşinat iertare de la înalta personalitate ce avusese atâta bunăvoinţă faţă de el ca să-l primească dimpreună cu secătura de fiu-său, se rostogoli pe scări în jos, să-l ajungă din urmă pe fugarul inconştient.

- "Ce te-a apucat?! Vrei să-mi ies din minţi?! Cum să-mi mai vând eu marfa dacă se duce zvonul c-am dat naştere unui monstru zevzec?! De ce nu vrei să iei lecţii de la maestrul Ryland?!" - "Pentru că mi-e frică..." - "Ţi-e frică? De ce?!" - "Nu-mi plac oamenii care atârnă în ştreang!!!"
E uşor de bănuit că la atari gogomănii ieşite pe gura feciorului său trăznit, domnul Blake s-a făcut roşu ca racul fiert, apoi livid ca plumbul, mai-mai să-l lovească damblaua în plină stradă.
Mai mult nu putură nici el, nici soaţa lui scoate de la pici. Lăcrăma din abundenţă şi repeta cu ton de încăpăţânat cu minţile fugite ce era că pictorul Curţii avea să atârne în laţul Justiţiei.
Ei, ce părere aveţi? A şi chiar fost spânzurat! Competenţii în robă îl dovediră a fi deturnat anumite fonduri ale Companiei Indiilor. Cel mic o pornise cu sârg şi mare succes pe urmele cuiva încă necunoscut lui - dar care avea să joace un mare rol în existenţa sa viitoare -, anume pe urmele vizionarului suedez Emanuel Svedenborg (1688-1772).

MIHAI RĂDULESCU