Insistăm atât de mult asupra răspunsului la întrebarea: cine a fost William Blake? deoarece personalitatea lui creatoare copleşitoare a dat naştere unor poeme pretext pentru o metafizică expusă sub forma unor mituri originale, de o noutate absolută în aparenţă, deşi derivată din cele existente, complet altfel interpretate decât o face omul de rând, fie că se numeşte cărturar laic sau cleric. Iar dezvăluirile sale nu se datorează exclusiv scrisului, ba chiar mai puţin acestuia, cât gravurii. Să nu uităm ceea ce a notat în partea de jos a paginii de titlu din cartea lui "Viziunile Fiicelor Albionului": "The Eye sees more than the Heart knows" (Ochiul vede mai multe decât ştie inima).

Datorăm unui alt contemporan al său, avocatul Henry Crabb Robinson, ştiri despre cum se purta şi ce gândea gravorul. Omul legii, asemenea multor colegi ai lui, era un 'băgăreţ' unde nu-i fierbea oala, un curios maniac, un snob ce se pregătea în toată clipa adunându-şi materie de povestit în cercurile unde era chemat ca paiaţă aducătoare de bună dispoziţie, mutând rampa teatrului comic în saloane, preschimbând bârfa într-un joc de societate stârnitor de zâmbete ce trădează acceptarea vagului inconfort adus de povestire, făcând pe zglobiul, pe simpaticul, pe năzdrăvanul, în mijlocul cercurilor unde era agreat măcar pe sfert, pentru a câştiga celelalte trei sferturi de simpatie în favoarea sa cu gaguri inedite, imitaţii caricate după natură, bătăi de joc blajine sau răsunătoare. Picanteriile culese de el din lumea largă circulau şi cu un alt mijloc: un jurnal 'intim', deloc menit singurătăţii meditative a ceasurilor târzii ale nopţii, când omul stă de vorbă cu sine însuşi, ci anume scris pentru a circula din mână în mână şi a stârni hazul cititorilor, după obiceiul epocii de a purta cu sine în călătorii trusa cu o vastă şi inteligentă corespondenţă primită, pentru a-i da citire în faţa necunoscuţilor, în vederea câştigării bunăvoinţei, aşa cum se mândreşte a o fi făcut tânărul Goethe.

Printre roadele investigaţiilor sale funambuleşti, culese de pe buzele altor amatori de impudice trădări ale semenilor sau de-a dreptul de la sursă, se numărau  şi unele vizând melancolica retragere din lume a marelui William Blake, a cărui uşă a forţat-o numitul Robinson.

El îşi prezintă victima prefăcându-se că-i caută o identitate, fie aceea a artistului, a geniului, ori a misticului sau nebunului. Pecetea a şi fost pusă pe fruntea insului luat în discuţie, cu atât mai mult cu cât psihologul de ocazie nu refuză nici una dintre ipostaze, ci le îmbină fără excepţie şi armonic în definirea lui Blake. Lipsindu-i ruşinea, recunoaşte bătrâneţea chipului palid al gravorului, fizionomia socratică (afirmă el, fără ca aceasta să-mi spună mare lucru), blândeţea permanentă imprimată pe ea, învecinată de-aproape cu slăbiciunea. Toate acestea ornează faţa necrâcnită a celuilalt. Dar, în clipa când trăsăturile se animă, ele dobândesc un aer nebănuit, acela al inspiratului. Până şi avocatul pus pe şotii e obligat să remarce această modificare ce-i impune, fără s-o poată comenta mai profund.

Plin de morgă, notează, ca şi când cele pomenite ar fi obişnuitele sale preocupări, că au discutat despre artă, poezie, religie. Dar inima sa pezevenghie nu avea răbdare să asculte 'elucubraţiile' conlocutorului, ci se mândreşte a fi izbutit, cu savantă artă maieutică, a-l fi smuls din adormitoarele sale subiecte şi a-l fi momit a se lăsa tras de limbă, ba chiar a-l fi determinat să i se confese! (crede el că l-am crede...)

Era o întâlnire dificultoasă, lasă de înţeles podoaba tribunalelor, care confruntare şi pe un om cu cultura lui Robinson îl punea în încurcătură dacă nu şi-ar fi pregătit seminarul ca un student conştincios. Nici nu ar fi putut pricepe despre ce trăncănea celălalt, recunoaşte, dacă nu-şi 'făcea temele' din timp. Caracterul îndoielnic al prezentatorului introduce o neaşteptată îndoială cu privire la cinstea artistică a celui vizitat. O văduvă Aders, fosta soţie a unui pictor, îi înfăţişează lui Blake câteva lucrări ale răposatului. Aceasta îndreaptă discuţia pe făgaşul vestit de mine. Anume, comentându-se lucrarea în tempera a lui William "Canterbury Pilgrims" (cititorul este rugat să caute pe internet: Blake's Canterbury Pilgrims), cineva (poate doamna nou venită, poate avocatul, constată asemănarea unui chip de pelerin cu unul desenat de repauzatul Aders. Gravorul, după ce recunoaşte că nu este o impresie falsă, explică a fi frecventat îndelung pictura de acel gen şi se poate să fi rămas în sine urme ale acelei familiarizări.

Vă aşteptaţi, desigur, ca pe obrazul lui Henry Crabb Robinson, să se ivească, mucalit, un zâmbet parşiv, pe când notează că Blake a recunoscut, prin aceasta, originea lumească a artei sale. Imediat în continuare, opune ideea reproducerii viziunilor sale de către artist. Remarcă tonul firesc cu care se face afirmaţia precedentă, ca şi unele de tipul: "Daimonul mi-a zis..." Avocatul îi oferă şansa de a se da de gol, spunând: - "Folosiţi acelaşi termen ca şi Socrate. Ce legătură credeţi că ar fi între daimonul lui Socrate şi al dumneavoastră?" Răspunsul este gândit să te năucească sau să te lase mut de jena situaţiei în care singur te-ai vârât: - "Aceeaşi care există între fizionomiile noastre!" Tăcu o bucată de timp, să îngăduie asimilarea replicii cu toată greutatea ei. Apoi glăsui iarăşi, dând lovitura de graţie: - "Socrate... Eu eram Socrate." Avocatul avu impresia că Blake sărise peste cal. Nu-şi dădu seama că gravorul îşi bătea joc de el, de aceea exclamă în jurnal: - "Îşi înghiţi cuvintele şi reduse legătura dintre dânşii la: "un fel de fraţi. Pe semne am stat de vorbă unul cu celălalt. La fel şi cu Iisus Hristos. Am vaga amintire de a-i fi cunoscut pe ambii". Nu mai ştie pe unde scoate cămaşa. Naiv, crede în seriozitatea conlocutorului. Apropo, oare Blake nu era serios?

Se făcuse seara. Robinson îşi aminteşte cum l-a condus pe Blake înapoi către casa lui. S-au oprit în faţa uşii de intrare. Rămas încă destul de deştept, s-a străduit să-l vădească în toată splendoarea nebuniei sale pe soţul său de plimbare. Se interesă ce gândea despre divinitatea lui Hristos, pusă sub semnul îndoielii de mulţi indivizi din epocă. William Blake, oricât se amuza a râde de proşti, avea anumite subiecte cu care nu se juca. Aşadar, fu prompt în a-l izbi drept între ochi cu un răspuns limpede ca bunăziua: - "Este singurul Dumnezeu!" Subliniase cu toată puterea cugetului adunată-n glas. Apoi, fără a întrerupe şirul cuvintelor, din aceeaşi respiraţie adăugă: "Şi dumnevoastră. Şi eu." Putea fi cu adevărat credinţa sa şi aceasta nu se depărta prea mult de o afirmaţie a Mântuitorului cu privire la filiaţia noastră. Dar nu era exclus să fi reprezentat şi o revenire la zeflemeală. Se pare că apucase a pomeni unele greşeli ale lui Hristos, de pildă aceea de a se fi lăsat răstignit... "De ce să se amestece în politică?! Ce avea el cu politica?!" Avocatul este încântat; i-a surprins călcâiul lui Ahile şi se grăbeşte să i-l ţintească, plăcându-i gravorul mai mult lungit pe jos decât combătând. - "Dacă greşea, cum împăcaţi aceasta cu divinitatea lui?"  - "Simplu. Încă nu devenise Tatăl..." Splendidă răsucire pe loc cu 180° sau basculare de hopa-Mitică...

Henry Crabb Robinson pare învins cu propriile-i arme. Nu prea mai voieşte să raporteze opiniile metafizice ale obiectului său de batjocorire. Preferă să se retragă în lumea amintirilor pe care le-a auzit pomenite de buzele celuilalt. Iar aici, dincolo de vagi reminiscenţe ale convorbirii de până la acest punct, o splendidă curăţenie a cugetului străluceşte albă ca neaua. Blake mărturiseşte a lucra la porunca Duhului. Cuvintele Aceluia sunt:  - "Blake fii artist, numai artist. Într-aceasta stă fericirea." Avocatul nu mai este sigur pe sine. Bagă de seamă schimbarea la faţă a bărbatului căruia întreg chipul pare a i se lămuri de o lumină lăuntrică. Pomeneşte vocaţia sa religioasă şi vine cu revelarea că artistul este un inspirat. Atunci când Michelangelo, Rafael, Flaxmann crează o capodoperă, o realizează prin Duhul. O singură concluzie este cu putinţă, iar aceasta ne-o vom apropria ca pe cea mai de preţ învăţătură în artă: "M-aş mânia să posed întreaga slavă pământeană, deoarece toată gloria materială dobândită de om îi scade gloria spirituală. Nu vreau nimic. Sunt fericit."

Da. Putea-vom repeta în consonanţă cu marele Will al gravurii de carte: "Nu vreau nimic. Sunt fericit"?
Să încercăm.
Nu vreau nimic. Sunt fericit.