Descrierea pe care o face William Blake însuşi procesului creaţiei sale (într-o scrisoare adresată unui prieten) nedumireşte, trebuie să o recunoaştem: "Scriu când îmi poruncesc spiritele, şi din clipa când am scris văd cuvintele cum zboară prin încăpere în toate direcţiile. Atunci are loc publicarea, iar spiritele pot citi. Manuscrisele mele nu-şi mai au rostul. Am fost ispitit să mi le ard, dar soţia mea nu vrea să mă lase s-o înfăptuiesc".

În micuţul fragment dobândim o dovadă a încâlcitei minţi a autorului, a participării imaginaţiei sale la realitatea clipei, pe care o modifică într-un sens al cărui rost şi înţeles ne scapă. Mai găsim aici o dovadă a imensei eliberări operate de punerea pe hârtie a celor adunate până la explozie în sufletul lui. Slobozirea resimţită este de atare natură încât scriitorul socoteşte încheiat până şi procesul tipăririi, odată cu acela al moşirii obiectului artistic în cauză. Cuvintele sale, odată ivite, alcătuiesc hore nebuneşti în aerul odăii, zigzagând după nişte legi ale unei improvizaţii fără măsură, urmărite de robe imense de bal ale cometelor, din mătăsuri orbitoare, cu luciu preţios, cu sclipiri tăioase, robe extinse cât universul însuşi, ca şi când zidurile ar fi fost năruite, lăsând din trecere dâre de foc şi miriade de scântei în pulberi strălucitoare, roiuri de cozi de păun gigantice şi muzicale. Când jos, când sus, când la dreapta, când la stânga şi pretutindeni în acelaşi timp, ele dau ocol bietului sclav al duhurilor care-i dirijează existenţa după bunul lor plac.

Să privim împreună o ilustraţie a sa la "Purgatoriul" lui Dante, lucrare rămasă neisprăvită din pricina morţii artistului. Mă refer la planşa V-VI (Late Repentant; Cei din urmă dintre căitori).

Vârtejul aduce, într-o ultimă trombă, o mână de rugători pentru iertare, pe cari pocăinţa îi răsuceşte în aer, îi poartă ca pe nişte pene umflate de vânt, înaintea Celui care poate ierta. Mănunchiul lor formează o ultimă buclă, ca o vedenie, în văzduh. E un zbor impus, ca o sugere din abis, o răpire întru cele de Sus. Dacă am înlocui fiecare dintre aceste fiinţe cu un cuvânt dintre câte alcătuiesc textul lui Blake, avem o posibilă imagine a ceea ce vedea creatorul înconjurându-l, conform mărturisirii sale citată anterior.

Dar pasajul din scrisoare mai aduce o mărturie. Este aceea a relaţiei dintre William şi soţia lui. Nevasta constituie frâna ce-i opreşte artistului izbucnirile nestăpânite. Când deschide buzele pentru a-l mustra sau măcar a nu-l lăsa să-şi vădească nechibzuinţa, femeia face auzit glasul raţiunii. Iar vrăjmaşul acesteia, bărbatul ei, totuşi nu recunoaşte în gura sa acel ceva pe care îl abhoră: bunul simţ. Dimpotrivă îi dă ascultare.                            
Datorită femeii, care a învăţat a scrie şi a citi abia după ce s-a măritat, omenirea a rămas cu darul manuscriselor lui William Blake, acest unic plăsmuitor de frumos răscolitor.

Pe urmele atâtor critici şi istorici ai artelor plastice, cu preponderenţă ale celor insulare, şi noi, atât de îndepărtaţi în timp şi spaţiu de momentele creatoare ale lui William Blake, mai mult, atât de distanţaţi de ideea miniaturii de manuscris şi a ilustraţiei de carte descinzând din ea (deci de modalitatea artistică practicată de britanic) din pricina unui barbar dezinteres al pseudoculturii socialiste pentru acest tip de manifestare dedicat, prin împrejurările istorice obiective, mai ales artelor religioase, va să zică şi noi, adăpaţi cu sila la incultura ateeistică, şi noi, nepregătiţii, şi noi, imprudenţii, şi noi, grăbiţii, suntem gata a da verdictul: 'nebun este!'
Şi, totuşi...

Unul dintre pictorii care l-au ştiut preţui, mângâia, stimula, anume Varley, a reţinut pentru posteritate, în "Amintirile" sale, următoarea întâmplare. Memorialistul pretindea să nu mai aibă nici un fel de îndoială legată de realitatea viziunilor lui Blake, drept care l-a întrebat dacă era în stare să deseneze ceea ce vedea.

Personal, nu ştim cum să interpretăm această frază. Se referea oare la ceea ce William Blake vedea în cursul unei viziuni? Ar fi fost stupid, din moment ce el însuşi pretindea că tocmai asta făcea: reprezenta cele văzute. Varley s-ar fi putut referi, însă, la realitatea înconjurătoare; adică, era capabil gravorul să preia imaginile lumii şi să le transpună pe hârtie tale quale? E o întrebare care îmi place. Şi eu, când am prilejul să judec talentul unui tânăr poet care-mi înfăţişează nişte numite versuri din cari legătura dintre idei, ba chiar şi dintre cuvinte, lipseşte cu desăvârşire, în numele 'modernismului' actului creator (există aşa ceva?), îi solicit să-mi facă dovada acelui talent emoţionându-mă cu stăpânirea versului clasic, banal, dotat cu ritm şi rimă şi, pe deasupra, şi capabil să adăpostească un sentiment dintre cele mai umile, cum ar fi dragostea... Dacă o face emoţionant, ziceam, sunt sigur că exhibiţiile sale fără noimă constituie căutări a ceva nou şi că merită respectate.

Aşadar, la ispitirea lui Blake de către amicul său, William răspunse cu grabă: "Uite-o colo-şa, în faţa mea." Întinse mâna, să-i dea prietenul uneltele desenului şi hârtie, fără să-şi mute privirile de la ce anume aţinteau. Varley se supuse imediat. Pe măsură ce gravorul înainta în lucru, convingerea celuilalt creştea că Blake nu juca teatru, ci vedea cu adevărat ceva ce-i scăpa lui. Această certitudine i-o dădea o tehnică specifică desenatorului după natură. Vreau să spun că Blake, nefiind sigur asupra unui detaliu din cele văzute, se grăbea să schiţeze pe un colţ de pagină amănuntul, înainte de a-l plasa la locul cuvenit în întreg. Era vorba despre un purice; mai curând un Purice, fiindcă avea un sens în economia Existenţei. Puricele respectiv îşi tot deschidea gura, iar desenatorul nu avea răgazul de a-l surprinde cu ea închisă; de aici necesitatea schiţelor intermediare.

Pe când creionul îi alerga pe coală, William Blake purta o convorbire cu Larva. Îl iniţia în câteva taine necunoscute până atunci. Oamenii sângeroşi aveau sufletele pline de atari purici. Aceasta constituia raţiunea pentru care spiritele dedate violenţei, după moarte erau condamnate să vieţuiască în trupuri de insecte. Ba, în calitate de ilustrare a celor afirmate, Larva îl luă părtaş la o aspiraţie de-a sa: 'Dacă eram de statul unui cal, aş fi în stare să devastez Anglia pe jumătate!'