Opera lui William Blake se împarte în două mari categorii: 1. scrieri în versuri şi 2. gravuri. Pe când scrierile în versuri au fost ilustrate numai de el însuşi, de gravat a făcut-o şi ilustrând operele altor scriitori. Mai este cu putinţă o împărţire a cărţilor sale şi în temeiul unor alte criterii: 1°. versuri cu gravuri, 2°. versuri fără gravuri. 3°. gravuri ilustrând alţi poeţi.

Iată lista cărţilor ieşite din presa mânuită de el şi de soţia lui, listă expusă conform distingerii din urmă.
Cărţi originale ilustrate:
"Toate religiile sunt una". "Nu există religie naturală" (cu aproximaţie:1788). "Cântece ale Inocenţei". "Cartea lui Thel" (1789). "Căsătoria dintre Cer şi Iad" (1790-1793). "Viziunile fiicelor Albionului". "America: o profeţie" (1793). "Europa: o profeţie". "Prima carte a lui Urizen". "Cântecele Experienţei" (1794). "Cartea lui Los". "Cântecul lui Los". "Cartea lui Ahania" (1795). "Milton: un Poem" (cu aproximaţie: 1804-1811). "Ierusalim: Emanaţia Giganticului Albion" (1804-1820).
Scriere originală neilustrată:
"Nu căuta nicicând să-ţi rosteşti dragostea".
Scrieri de alţi autori, ilustrate de William Blake:
"Povestiri originale din viaţa reală" de Mary Wollstonecraft (1788). "Meditaţie de noapte" de Edward Young (1797). "Mormântul" de Robert Blair (1805-1808). "Paradisul Pierdut" de John Milton (1808). "Capete vizionare" de John Varley (1819-1820). "Virgil" de R.J. Thornton (1821).  "Cartea lui Iov" (1823-1826). "Divina Comedie" de Dante (1825-1827).
Pe când lucra la ilustrarea acestei capodopere din urmă, William Blake a murit. Aceasta se petrecea în anul 1827.           

Cine sunt personajele sale? Ele pot fi regăsite în Vechiul şi Noul Testament, coincid cu zeii indici, cu aceia spicuiţi din religia druizilor, cu puterile populând cerurile Orientului; numele lor constituie anagramele numelor dintr-o veşnic mişcătoare mitologie greacă. Toţi aceştia participă la dezvăluirea furioasă a metehnelor lumii contemporane autorului, la strădania de îmbunătăţire a ei, se împletesc cu oracole asupra viitorului, căci William Blake, mai mult ca orice s-a autoinvestit prooroc. Cele două revoluţii, americană şi franceză, i-au zguduit sufletul, sensibil peste poate la infamiile omenirii, şi l-au umplut de nădejdi mărturisite cu mare tam-tam. Pentru o fire mistică, precum a sa, ele vesteau cu surle şi trâmbiţe iminenţa descălecării timpurile apocaliptice, iar inima lui William Blake sta de veghe, înarmată până-n dinţi, să pună umărul la mântuirea lumii. Creştinismul său agonic adopta căi de nerecunoscut, rătăcite, fără de întoarcere, dar era sincer, atât de sincer încât nu s-au sfiit mulţi critici a-l socoti nebun.

Dacă există un simţământ comun tuturor acelora care privesc pentru întâia dată o gravură de-a sa, apoi acesta este: opera nu provine dintr-o minte aşezată, cuminte, raţională, rece, nu! Este o creaţie săvârşită pe buza prăpăstiilor în care bulbucă, fumegă gros, fierbe cu troznete nestăvilite smoala puturoasă a iadului...
Cel mai sigur cuvânt de spus despre William Blake e că a fost numai pe jumătate din lumea noastră. Cealaltă lume pe care-şi sprijinea alt picior e una fără nume şi, dacă vreţi, de spaimă. În operele lui William Blake regăsim coşmarurile, dar şi speranţele noastre cele mai de nemărturisit.

Deducem din literatura de specialitate că pentru poet, prin mijlocirea alegoriei, adevărurile există fie şi nerostite în cadrul narării de fapt, lipsindu-se de tălmăciri ori de vreo elucidare a înţelesului făcută în chip conştient. Mai departe, cuvintele în sine pot cuprinde un sens mai bogat decât e pregătită mintea să perceapă. De aceea Poezia va apela la o sensibilitate intelectuală mai înaltă, recurgând la suflet în aceeaşi măsură ca şi la minte. Reţinem pentru epoca noastră decadentă cum nu şi-ar fi putut nimeni închipui opinia profetică a lui William Blake, anume că "naţiile sunt distruse sau înfloresc în măsura în care Poezia, Pictura şi Muzica le sunt distruse sau înfloresc!" Este o părere ce trebuie să ne dea tuturora de gândit şi mai ales popularizatorilor de nonvalori ce umplu astăzi ecranele gustului public, ca şi oamenilor politici nu numai indiferenţi la cultura neamului lor, dar chiar lipsiţi totalmente de ea.

O întrebare firească este: cum se descurca în acele timpuri un om obişnuit pentru a scrie în spirit profetic? William Blake a dat mai multe răspunsuri acestei întrebări. Nu ştiu în ce fel acestea ne pot lumina, dar trebuie cunoscute măcar două dintre ele. De pildă, scriind "Milton", el afirmă că o făcea sub dictare, câte douăsprezece sau chiar douăzeci de versuri dintr-o suflare, fără a le fi gândit dinainte, ba chiar împotriva voii personale. La fel, a cinat cu profeţii Ezechiel şi Isaia, în perioada când a scris "Căsătoria dintre Cer şi Iad". Din povestirile acestora privitoare la propria lor tehnică scriitoricească s-a inspirat şi a dedus una personală. Pe astă cale, s-a dumirit că viziunile închipuirii constituie realitate veşnică, mai presus de timp şi spaţiu, iar proorocii reprezintă recipienţii meniţi să dobândească din Eternitate cunoaşterea. Aceasta este calea Iluminării. Iar cea din urmă se opune categoric Raţiunii.

Pentru Blake, omul este alcătuit din patru Zoa-uri, asta plecând de la viziunile proorocului Iezechiel şi ale lui Daniel. Aceste elemente sunt: Luvah (Emoţia, Iubirea); Urizen (Raţiunea, Înţelepciunea), Tharmas (Trupul, Senzaţia) şi Urthona (Spiritul, Intuiţia), respectiv cele patru vieţuitoare ce susţin Tronul lui Dumnezeu, cele patru fluvii ale raiului, cei trei tineri zvârliţi în cuptor de către Nabucodonosor, care i-a perceput ca patru. De aici, ideea că omul se desfăşoară pe pământ în trei dimensiuni temporalo-spaţiale, iar când se va muta dintr-această viaţă va pătrunde într-o lume cu patru dimensiuni. Elementele amintite se găsesc într-o neîncetată luptă pentru controlul omului. Reechilibrarea lor va avea loc cu prilejul Apocalipsei, astfel fiind restaurat Omul Universal întru Veşnicie.

Fără a continua cu descoperirea tuturor legendelor create de poetul gravor, a tuturor decriptărilor mistice la care i-au slujit lecturile sale religioase, pătimaşe şi foarte personale, vom mai privi împreună, cu ochii fanteziei, la o altă Carte a lui Daniel unde este înscrisă viziunea unei imense statui cu capul de aur, cu braţele şi torsul de argint, cu pântecul şi şoldurile de bronz, cu picioarele de fier, cu labele picioarelor dintr-un amestec de fier cu noroi. Statuia a fost lovită de o piatră şi fărâmată, din ea răsărind un munte menit a dura veşnic. Pentru proorocul Daniel, visul acesta regal reprezintă vârstele omului, şi descălecarea Împărăţiei Domnului. Pentru William Blake, statuia devine Albionul, Omul dinainte de cădere. Părţile trupului său reprezintă cele patru Zoa-uri, iar fărâmarea statuii constituie căderea, cu separarea celor patru, pe care o Apocalipsă viitoare le va reuni întru Eternitatea simbolizată de muntele veşnic.

Interpretările cercetătorilor se multiplică, după cum şi personajele lui Blake se înmulţesc şi îşi înmulţesc poveştile, ţelurile, puterile, lămuririle, dezbrăcările de hainele raţionale. Am pătruns, după cum bine vă daţi seama, într-o lume aparte pe care nu vom şti niciodată dacă am putea-o cuceri definitiv şi folosi pentru pătrunderea sub un alt cer, într-o altă grădină edenică, într-un cosmos mai puţin ostil şi mai aducător de pace.
Pentru edificarea cititorului îi recomandăm să cerceteze reproducerea deschizând fiecare capitol al tezei: "William Blake and Allen Ginsberg, Poets of a Fallen World, Prophets of the New World", la adresa: www.angelfire.com