În încheierea acestui scurt ciclu de comentarii privitoare la grupajul de miniaturi ilustrând "De Civitate Dei" de Sanctus Augustinus, copia franceză tradusă de Raoul de Presles în al XV-lea veac, am ales să ne oprim în dreptul a două capodopere plastice ce-şi răspund una celeilalte, luminându-şi reciproc înţelesul. Este vorba despre Jertfă, fol. 253 (ultima imagine a ciclului) şi Sfântul Augustin oferind lucrarea lui Dumnezeu. Cucerirea Romei (410), fol. 4, prima imagine a ciclului, dacă trecem peste cea introductivă obligatorie.

Pe fol. 253 ("Gallica, bibliotheque numérique de la Bibliotheque nationale de France; manuscrits enluminés de la BnF; Manuscrits occidentaux; Saint Augustin, Cité de Dieu; Français 20"; gallica.bnf.fr. Folosirea cuvântului "gallica" este suficientă) asistăm la o jertfă rituală, într-un templu, anume tăierea gâtului unui miel, de către un slujitor al altarului, sacrificiu la care iau parte, tot în picioare precum sacrificatorul, patru alţi preoţi, probabil, ca şi unul îngenunchiat între sacrificator şi asistenţi. De fapt, până la jertfa de sânge pe care n-o vom vedea, urmărim în prezent numai tunderea animalului, de către casapul bărbos, încă destul de tânăr, după culoarea părului său roşcovan, pe când cel coborând sub gură este atins de nea. Cei de faţă reprezintă toate vârstele, a mai înaintată fiind a insului îngenunchiat. Bărbaţii tineri şi maturizaţi nu demult, înşiraţi unul lângă celălalt în spate, sunt viguroşi, bine hrăniţi, stăpâni pe ei. Se adună în jurul unuia mai răsărit, mai blând, cu barbă mai lungă, blondă şi mătăsoasă, împărţită în două fuioare, fiecare cu şuviţele împletite între ele, al cărui stat îl depăşeşte pe al confraţilor.

Cum privim miniatura, la dreapta acestei adunări, călare pe nişte tufe (care poate că semnalează despărţirea mănunchiului de privitori de sacrificator), se află două animale în luptă. Ambelor, verzi cenuşii, e anevoios să li se identifice neamul. Unul l-a prins pe rivalul său de ceafă şi, după cât de fioros arată, lasă de înţeles că nu-l va scăpa dintre fălci până ce nu-şi va da celălalt duhul. E un fel de preludiu la cele ce vor urma pe masa altarului, de o culoare apropiată de a celor doi, oroare pe care suntem cruţaţi a o privi. Pentru moment, suntem martorii unei sacrificări în lumea vieţuitoarelor subumane. Că aici se găseşte cheia întregului miniaturii o dovedeşte o mână ce iese din îmbulzeala grupului uman, aparţinând bărbatului celui înalt, un fel de ghid sau învăţător al celorlalţi. Ea indică cele două animale, atrăgându-ne atenţia asupra lor, însă poate la fel de bine arăta şi spre scena sacrificiului ritual în pregătire. Poate că e mâna Destinului.

Toate câte sunt înfăţişate în imagine par a ne şopti că, fără sacrificiu, viaţa, la indiferent ce nivel, nu se poate perpetua.

Înarmaţi cu acest sens, putem reveni asupra paşilor noştri şi să căutăm a doua miniatură, care trebuie legată de aceasta. Este: Sfântul Augustin oferind lucrarea lui Dumnezeu. Cucerirea Romei (410), fol. 4.

Ce ne impune credinţa că între cele două există o unitate de gândire, ba chiar o continuitate, dacă le cercetăm în ordine inversă?

Aspectul denumit în titlul lucrării Cucerirea Romei (410) corespunde Jertfei expusă în precedenta miniatură discutată. Celălalt aspect (apare în titlu ca: Sfântul Augustin oferind lucrarea lui Dumnezeu) ne îndreaptă gândul către Acela căruia Jertfa îi este adresată: Creatorul.

Să nu insistăm acum teoretizând, când cititorul încă nu s-a obişnuit cu conţinutul plastic al ilustraţiei. El va folosi şi de această dată aceeaşi adresă de site: "Gallica, bibliotheque numérique de la Bibliotheque nationale de France; manuscrits enluminés de la BnF; Manuscrits occidentaux; Saint Augustin, Cité de Dieu; Français 20"; gallica.bnf.fr. Primul termen, "gallica", e suficient pentru a intra în reţea. Este vorba de a doua imagine. 

Centrul miniaturii, planul de jos, este ocupat de un amestec de trupuri calde încă şi de leşuri, oşteni cu capetele acoperite de coifuri, zăcând în armuri, printre scuturi. Au căzut muşcând glodul, unul peste celălalt, pe o pajişte de un verde crud. Asupră-le coboară fulgi mari de ninsoare. Este singura porţiune din întreaga desfăşurare imagistică unde ninge dintr-un nor albastru întunecos, cu limita desenând trei volute neobişnuite în natură (după cum nici nuanţa materiei lui nu există). Dincolo de ei, un dâmb acoperit de iarbă îngălbenită. Aceasta mărgineşte pe dreapta privitorului o construcţie. Din vârful ei atârnă pe spate un cadavru înveşmântat în maro. Un soldat, cu straie roşii îl aruncă peste zid. De aici, gonind către dreapta, ziduri de pază, creneluri, turnuri de veghe, toate în cenuşiu, subţiri şi delicate, în cafeniu şi de culoarea ierbii proaspete, nelăsând să se presimtă tragedia ce se petrece sub ochii noştri, invazia lasând cetatea fără brumă de suflare omenească. Înainte de margine, o altă crimă. Paloşul este năpustit pe la spate către ţeasta unui localnic refugiat în turn. La baza acestuia, iese pe poartă un grup compact, speriat, oprindu-se în chip neaşteptat, datorită priveliştii zărite de noi iniţial, a stârvurilor aşteptând să fie acoperite de nea.

La stânga ilustraţiei, circumvoluţiunile altei cetăţi, ori a unei cozi a aceleiaşi, în roşu, cafea cu lapte, trandafiriu şi iarăşi cenuşiu, unde nu s-ar spune că există alt supravieţuitor, în afară de Sfântul Augustin. Îi predă scrierea de faţă lui Dumnezeu. Ocrotitorul său, se înclină uşor peste zid, din rugul Său aprins, şi prinde în palmă manuscrisul ce urcă spre El din mâinile autorului îngenunchiat, care şi-a pus toate nădejdile în Făcătorul a toate. Priveghetorul făpturilor Sale, cu barbă lungă cenuşie, cu sprâncene bogate şi chip serios, este învăluit într-o oarecare răceală. Respiră multă demnitate şi, în orice caz, degajă un aer al grijii deosebite faţă de acela care i-a împlinit voia de a fi scris preţioasa carte.

Fundalul, complet disjunct de vreun model posibil după Fire, este compus de o ţesătură de sute de pătrăţele alăturate, colorate neregulat în roşu, galben şi albastru.

Jertfa, de la ideea căreia am plecat, este aceea a Romei. Din strigătul acesteia pătrunzând afund în ceruri se naşte un Dumnezeu vizibil, astfel creându-se evidenţa legăturii sale cu oamenii, materializată în mângâietoarea apărare a celui mai bun dintr-înşii, Scriitorul.