A avea fericirea să atingi cu privirile miniaturile de manuscris din colecţia Bibliotecii Naţionale a Franţei nu îţi delectează numai văzul ci îţi pune în mişcare şi judecata, odată cu activarea spectaculoasă a întregii scoarţe. Pentru aceia care nu au gustat încă plăcerile contemplării obiectelor produse de artele plastice e bine de ştiut că acest fenomen are loc în contact cu orice operă de artă. Va să zică, a intra într-o expoziţie nu constituie o pierdere de timp, cum se crede deobicei, deoarece ieşind din respectiva sală ne pomenim că am crescut niţel faţă de când am deschis uşa pentru a pătrunde în ea.

Vom exemplifica pe dată cele afirmate.
Iată de pildă ciclul de miniaturi din respectiva Bibliotecă, înscris sub cota: BNF Richelieu Manuscrits Français 20. Este vorba despre zece ilustraţiuni la "De Civitate Dei" de Sfântul Augustin (pentru catolici şi Fericitul A. pentru ortodocşi), scriere tradusă în limba franceză din originalul latinesc de Raoul de Presles, într-al cincisprezecilea veac. Grupajul conţine următoarele planşe:
Prezentarea cărţii, fol. 1; Sfântul Augustin oferind lucrarea lui Dumnezeu. Cucerirea Romei (410), fol. 4; Romani la teatru, fol. 25; Cucerirea Romei (- 390), fol. 60; Sosirea lui Pompei în Egipt, fol. 111v; Hipocrat?, fol. 160; Sfântul Augustin şi Varron, fol. 171; Cybele. Numa Pompilius şi Egeria, fol. 187v; Filosofi discutând despre zei. Aulu-Gelle şi stoicianul navigând, fol. 212; Dumnezeu, îngeri şi îngeri căzuţi, fol. 238v; Jertfă, fol. 253. În total 11 imagini. Le puteţi examina şi singuri pe internet, la adresa: "Gallica, bibliotheque numérique de la Bibliotheque nationale de France; manuscrits enluminés de la BnF; Manuscrits occidentaux; Saint Augustin, Cité de Dieu; Français 20" (gallica.bnf.fr) E suficientă folosirea termenului "gallica".

Vom începe cu prezentarea aceleia care ne-a provocat entuziasta remarcă iniţială. Este vorba de a 6-a: Hipocrat?, fol. 160. Semnul de întrebare aparţine cercetătorilor Bibliotecii, care au dedus subiectul, fără să se bizuie pe nici un indiciu clar. Dar cine sunt personajele de fapt nici nu ne interesează.

Ce reprezintă scena (cuprinsă între două coloane ca nişte arlechini de teatru)? Un bărbat indică unui tânăr un tablou agăţat pe perete. Este desenul, cred că, al unei nepubere; ideea îmi este sugerată şi de gestul tragerii la ţintă pe care vizitatorul îl face în direcţia ei. Cel dintâi bărbat, într-un amplu veşmânt roşu dublat pe dinăuntru cu blană albă (poate hermină), stă cu faţa către privitor şi arată pictura cu mâna dreaptă, pe când stânga sa susţine rama lucrării.  Este cel mai în vârstă. Capul îi e acoperit cu un fel de tichie. Sub aparenta cuminţenie a înfăţişării sale de om vârstnic, s-ar spune că se ascunde o neîndoielnică pornire către ispitirea minţii celuilalt. Acesta - un boboc de fante naiv cât încape, dar şi încrezut, că fudului îi stă bine numa' dacă e niţel şi prost! - îşi menţine trupul agitat într-un profil de trei sferturi. E îmbrăcat într-un costum de corp, cu un fel de pelerină de deasupra, ambele verzi şi căptuşite cu o blană bejulie ce iese la iveală pe margine. Poartă cisme roşii cu vârf ascuţit. Gestul mâinii sale drepte este obraznic. Dacă personajele ar fi contemporanele noastre, repet, întinderea indexului său către pubisul personajului pictat şi înălţarea degetului mare într-un unghiu de 90° faţă de precedentul par a descrie metonimic împuşcarea ţintei cu revolverul... Însă nu este vorba despre contemporanii noştri. Mai mult, nici nu ne interesează, în cazul de faţă ce dialog lubric poartă de veacuri întregi aceşti doi inşi despre al căror statut nu ştim nimic.

O observare specială ne este solicitată de arhitectura încăperii, parcă anume creată pentru a găzdui o expoziţie. Plafonul este structurat în arcade. Fereastra, din această pricină este ascunsă în zid, departe de interiorul încăperii, geamul fiind apărat de grile metalice. Atmosfera este scăldată într-un verde misterios provenind de la stinghiile de lemn ce se curbează pentru alcătuirea acelui tavan sprijinit de arcade roşii subţiri. Restul pereţilor este de culoarea neutră a cojii de nucă care, pentru a ne continua comparaţia cu epoca modernă, ar aduce în discuţie pânza de sac cu care ar fi drapaţi murii unei săli de expoziţie.

Mult mai atrăgătoare mi se pare o provocare căreia i-a venit acum timpul şi mă voi adresa lectorului meu cu: te-ai întrebat vreodată, iubite cititor, dacă amatorii de pictură din secolul al XV-lea ţineau în casă tablouri? Dacă le posedau, o altă întrebare este cum făceau să le poată vedea permanent, pentru bucuria ochiului?

Ei bine, deşi ne despart de acei oameni şase veacuri, procedau întocmai ca noi, cetăţeni ai secolului XXI. Adică? Le înrămau şi le atârnau pe pereţi; nimic mai simplu; cuiul, de altfel unul zdravăn, e săritor în ochi în ilustraţia noastră. Oul lui Columb! Adevărat, dar nu am ştiut răspunde la întrebarea mea până să privesc această miniatură de manuscris din "De civitate Dei" de Sanctus Augustinus.

De aceea scriam la început că o contemplare a unei opere de artă te îmbogăţeşte mai mult decât te aştepţi.

Plasticienii vor fi cu siguranţă mâhniţi dacă le cade, din întâmplare, sub ochi acest text. 'Cum?!' se vor irita. 'La atâta slujeşte nobila artă a desenului şi culorii? să consemneze date sociologice despre epocă sau despre habitatul contemporanilor noştri?!' Abătuţi peste poate, vor fi pe punctul de a-şi arunca dintre degetele savante penelul cât colo, cum a şi făcut-o un acuarelist japonez, ne spune legenda. Numai că el şi-a zvârlit unealta pentru că degetele nu ascultau de porunca privirilor sale, care ascultau fără greş de porunca peisajului cu care se confruntau. Indignaţii de adineaori ar greşi cu gestul lor, deoarece pictorului îi cade greaua sarcină de a lăsa mărturii despre ceea ce vede cu ochii şi sufletul (şi nu doar cu obiectivul, precum aparatul de fotografiat).

Dacă în miniatura precedentă, cadrul în care se desfăşura acţiunea era prins între doi arlechini de teatru, în continuare vom adăsta într-un teatru adevărat: Romani la teatru, fol. 25. Deabia ne-am despărţit de imaginea lămuritoare a ce însemna un tablou în sec. XV, că aici avem prilejul să admirăm o sală de teatru din aceeaşi perioadă. Să fie într-adevăr vorba despre o sală? Nu. Avem de-a face cu un teatru nocturn în aer liber. Este circumscris de un zid circular, într-un loc rezemat de o stâncă în vârful căreia creşte un arbust, zid ce înconjoară o aşa-zisă scenă, mai precis spus: locul jocului. Adică nu are nici una dintre caracteristicile spaţiului modern numit scenă. Singurul element decorativ necesar acţiunii, oricare va fi ea, este un stâlp plantat cam la mijlocul acelui spaţiu. Pe acesta îl strâng între ei actorii. De el se agaţă. În jurul lui se fugăresc. În spatele lui se ascund. El le va respinge năzuinţele, le va primi aspiraţiile. Ca viu, le va fi părtaşul tuturor trăirilor. Cu atât mai mult cu cât 'acţiunea' este susţinută şi de un plan muzical, cu cei trei-patru muzicieni la vedere.

La distanţă respectabilă, în cerc, sunt distribuiţi spectatorii, cu spatele către incinta zidită şi cu privirile adâncate în hăul scenic. Îi vedem pe aproape toţi, numai câţiva fiind ascunşi îndărătul zidului în partea dinspre noi a imaginii. Nu sunt toţi la fel de antrenaţi de comicăria care pare să fie tristă. Unul însă, îşi şterge ochii de lacrimi. Doi s-ar spune că au aţipit. E ciudat că, în evoluţia peste sutele de ani a spectacolului, numai acela degradat al strip-tease-ului a păstrat stâlpul de pe scenă, ca o reminiscenţă a arborelui vieţii.
În afara incintei, trei palmieri bucură noaptea înstelată.
Eh, şi câte nu mai sunt de spus...