Născut în Orillia, în 1890, Frank Carmichael a ucenicit în atelierul părintelui său, anume la încheierea căruţelor, trăsurilor ş.a.m.d., până în anul 1911. La vârsta de 21 ani părăsi meseria învăţată, pentru că îl atrăgeau aspiraţii mai înalte. Se angajă pe drumul tiparului, lucrând pe rând la mai multe întreprinderi. Nemulţumit să-şi schimbe numai direcţia preocupărilor, în căutarea unui venit ce să-i înlocuiască sursa de bani de până atunci, se înscrise şi la Colegiul de Artă Ontario din Toronto, unde a fost elevul lui William Cruickshank şi George Reid. Aici i-a avut colegi pe Tom Thomson şi pe alţii din viitorul Grup al Celor Şapte. Pentru perfecţionare, se înscrise la Académie Royale des Beaux-Arts din Antwerp (Belgia), în 1913. Revenind în Canada, împărţi un atelier cu Thomson, în Studio Building, în 1914. Influenţa prietenului numit o resimţi cu putere în arta sa. Cel mai tânăr dintre aceia care vor forma Grupul Celor Şapte, el îi va însoţi săptămânal la peisaj şi va face paşi mari în surprinderea realităţii şi în procesul transpunerii ei. Dar chemarea către viaţa caldă a familiei şi a perspectivei unei existenţe mai ordonate îl conduse în faţa altarului curând. Din păcate, timpul rezervat picturii va fi pus în balanţă cu acela închinat susţinerii alor săi.
Abia în 1923-4, când grupul de prieteni hotărî o îndelungată excursie de lucru în Nord, se realipi şi el truditorilor cu penelul ce-i erau dragi. O mare perioadă de timp, de la nuntă încoace, a fost 'pictor de duminică', schiţând în Orillia de baştină o dată pe săptămână şi îngăduindu-şi numai o dată pe an o vacanţă de şapte zile petrecute departe de casă, dedicate toamnei şi frumuseţilor acesteia.
Iată pricina pentru care s-a apropiat mai mult de membrii tardivi ai grupului, cu toate că s-a numărat printre cei care l-au creat. Amicii săi au fost: Fitzgerald, Casson şi Holgate. Deducem din această remarcă faptul că Franklin Carmichael s-a situat singur la marginea mănunchiului artistic urmărit de noi, din motivul expus, la care se adaugă diferenţa de vârstă, ca şi faptul că a obţinut câştigul necesar întreţinerii familiei sale din arta comercială. Pe când ceilalţi preferau să se angajeze în profesorat, deoarece simţeau că practicarea artei comerciale (cu care se lansaseră în tărâmul plastic) constituia o înjosire a personalităţii creatoare. Poate că această opinie cvasigenerală l-a determinat şi pe Carmichael să-şi închine anii de mai târziu învăţământului artistic. A predat la Colegiul de Artă Ontario, unde studiase odinioară el însuşi.
Dotarea sa naturală făcea din el o excepţie printre pictorii generaţiei sale, ba chiar printre toţi pictorii lumii (lăsându-l de o parte pe...Ingres). Franklin Carmichael era un virtuoz înnăscut al flautului, fagotului şi violoncelului, pe care le ţinea în mare cinste şi cânta la ele cu devoţiunea unui artist amator. Aceasta i-a făcut pe unii comentatori ai operei sale plastice să urmărească ritmicitatea şi muzicalitatea ce se împleteau cu tehnica şi cu meşteşugul de pictor, mai ales în lucrările lui de început, unde decelau semne ale artei tapiţerului ce se mulţumea să juxtapună culorile după gust. La tridimensionalitate şi profunzimea spaţiului, artistul a ajuns abia mai târziu. 
El a reabilitat acuarela. L-a câştigat şi pe A. J. Casson la nobila patimă a acuarelistului. În viaţa acestuia, rolul lui Franklin Carmichael este esenţial, după cum s-a văzut. Cei doi şi cu F. H. Brigden au fost fondatori ai Societăţii Canadiene a Pictorilor în Acuarelă în 1925. Carmichael a fost preşedintele acesteia în perioada 1932-1934. A fost membru fondator şi al Grupului Canadian de Pictori, în 1933. A predat la Colegiul de Artă Ontario din 1932 până în 1945.

"Lacul Wabagishik" constituie una dintre cele mai impresionante picturi ale sale, prin alăturarea verdelui cu nenumărate nuanţe închise de albastru ameninţător, depus în fâşii în mişcare, albastru al unor pânze de ploaie năpustite asupra pământului în locuri distincte, bătute din ceruri cu coloane de apă rece, şi alăturarea de un alt cer, destul de pur, rămas neatins de furtună, pentru ca înfrăţirea tuturor acestora, atât de naturală, să zgândăre privirea. Priveliştea din "La Cloche", dimpotrivă, constituie o amplă dezvăluire a rocilor lutoase, ţinut când şi când spart de apa ce formează lacul plumburiu, în etape tot mai depărtate, întreg barat de gheţuri la baza de jos, iar la cea superioară topindu-se în lumea bleu lăptoasă a unui cer în mod inegal acoperit de nouri. Armonia coloristică din lucrare reapare şi în alte cartoane ale colegilor din Grup, datorită, probabil, faptului că lucrau împreună, în excursiile lor active, în faţa aceloraşi decupaje ale naturii. Tocmai din temerea de acest aer comun, A. J. Casson a preferat să calce de unul singur prin alte locuri decât amicii săi şi să reveleze publicului frumuseţi distincte al patriei comune, frumuseţi dezvăluind propria sa personalitate.
În "Ţărmul de Miazănoapte", florile sălbatice din prim plan acoperă întreg fundalul liniştit al păcii unor munţi împăturiţi în depărtare în nea, acoperă cu roşul de culoarea şteviei, a morcovului, a trandafirilor, explozie primăvăratică, tonică. "Lacul Oglinzii" constituie cea mai desăvârşită lămurire a propriului nume, ambele maluri acoperite cu plăpumi deluroase, strecurându-se între verde şi violet, cu un desen precis delimitativ, aruncându-şi asupra perfectei netezimi a undei reflectările egale în intensitate cu arborii şi clinurile ce le-au proiectat. Jocul dintre realitate şi oglindirea ei este echilibrant şi mă miră că tabloul nu este folosit în tehnica vindecării în psihiatrie, după cum există piese muzicale dedicate acestui scop.
Gravura în lemn "Un colţ bătrânesc. Panoul de afişaj" alege unul dintre subiectele cele mai neobişnuite pentru tehnica aceasta. Fiindcă acel colţ menţionat în titlu, este unul unde face un cot o îngrădire compusă din câteva bârne paralele, negeluite, uscate, decolorate de ploi. Pe un băţ înfipt în pământ se ţin ţepene nişte scânduri bătute una deasupra celeilalte, astfel încât să se poată expune o mână de anunţuri ale băştinaşilor, unul îşi vinde vaca, altul caută pământ de cumpărat, acesta vrea să schimbe un armăsar pe altul mai tânăr, acela s-ar mai însura odată, dar locuieşte în mlaştină şi nu poate veni frecvent să-şi caute muiere; în sfârşit, un "Festival" care va constitui bucuria tineretului. Şi aşa mai departe. 
Să insist că deşi alb-negru, întregul este nespus de colorat? Nu, deoarece asta trebuie repetat cu ocazia fiecărei gravuri ce o vom mai întâlni de aci înainte. Cum ar fi "Biserică la Burkse Fall", unde turla ce înţeapă înaltul abia de este schiţată de profil, cu casa parohială alăturată şi cu o magazie ce urmează a fi demolată, toate răstignite pe un cer ca smoala. Cum este "Lake Hills La CLoche", în care nuanţele de cenuşiu smuls negrului şi rar intersectându-se cu un alb zgârcit, crează o autentică simfonie a munţilor îmbeznaţi, dispuşi în cercuri extinzându-se în jurul lacului cu aproape invizibile ondulări aduse de adieri. Cum va fi "New Bissatt", aşezarea rurală cu două-trei case de lemn, cu un stog în care sunt înfipţi mulţi pari, să nu fie răscolite paiele sau cocenii de vârtejurile putând oricând coborî în josul munţilor din spate cari, în sfârşit, se deschid către un cer mai luminat decât aiurea. Cum se înfăţişează "Casa ţărănească bătrânească din Ontario", cu cele două corpuri ale sale, unul etajat, gravură în negru şi brun (cerul!). Ori fructele de zăpadă "Snowberries", specifice zonei, surprinse de gravor pe o tijă unică, cu gogoloaie strânse într-o pieliţă albă, pe acelaşi fond maroniu. Sau linotipul "Pom", de o simplitate extremă, fiece motiv apărând numai în siluetă.
Experienţa lui Franklin Carmichael nu este numai una plastică, ci constituie o experienţă a iubirii pentru Natura patriei şi pentru Patrie însăşi. O descoperire a Patriei pe calea uimirii îndrăgostitului.

[ inapoi ]  [ sus ]