Strofa de debut a poeziei "Proorociri ale Inocenţei" pune în ecuaţie dorinţa lui William Blake de o viaţă: 

"Ca-n firul de nisip să vezi o lume
Şi Raiu-n floarea unei buruieni,
În palmă strângem Nesfârşirea cum e,
Vecia într-o oră o-ncleiem."

El care surprindea într-o clipită toate lumile posibile, care trăia cu trupul în colbul ţărânei şi cu sufletul petrecea printre sfinţi, eroi, creatori ce continuau şi completau opera lui Dumnezeu, el care îşi sprijinea talpa unui picior în Rai şi pe a celuilalt între Demoni (în sensul socratic, înţelegea el), care reducea existenţa la simbolurile ei esenţiale, care căuta cu o ardoare de nerepetat bucuria prezentă în fiece rază, în fiece fir de iarbă, în fiece licăr de stea, şi care voia să o dăruiască tuturor oamenilor pentru ca toţi să se înfrupte, asemenea lui, din fericirea de găsit la tot pasul, dar pe care oamenii, scurmătorii pământului, nu o puteau vedea, căuta soluţia, cuvântul, culoarea ce să mijlocească între el şi semeni această imensă dăruire.

Nu-l mulţumea cascada verbului, înălţările cugetului, tălmăcirea viziunilor cu care trăia într-o căsnicie unică. Voia ca imaginile repetând cele văzute de el pe alături de realitatea din piatră şi glod să completeze sensurile vorbelor incapabile a spune mai mult decât spuneau, voia să împărtăşească tuturora voluptatea comuniunii cu înţelepţii şi sfinţii testamentari şi cu înţelepţii şi sfinţii Artelor, să readucă în tulburea noastră ceaţă dintre zi şi noapte, existenţa Ideilor, să ne împrumute din lumina ce-l înconjura neîncetat, să ne deschidă ochii, să ne arunce în braţele simplităţii dintru început, să ne determine a părăsi morga ce ne împiedică să vedem cu adevărat, să auzim cu adevărat, să adulmecăm cu adevărat, să pipăim cu adevărat.

"Nu văd Creaţia dinafară... E o piedică" obişnuia să repete. În acestă explicaţie, William Blake rezumă felul său de a se integra în Vizibil. Vizibilul, pentru el, era, neîndoielnic, Nevăzutul, iar Văzutul era opac, nu lăsa vederea duhovnicească să-l pătrundă.

Am intenţionat cândva să întocmesc o Psihologie după traseele întrevăzute în Ortodoxie. Fişele mele urmăreau afirmaţiile acelor avva ce se înghesuie în Patericuri, ca şi ale Părinţilor cărturari grăind din Filocalii. Dar nu numai spusele lor, ci spionarea vedeniilor lor, a viselor lor, a halucinaţiilor lor, a taclalelor lor cu sfinţii şi dracii. Abia forând în universul blake-ian îmi dau seama că poemele şi gravurile sale lipseau bibliografiei ce mi-o fixasem. Numai el, care este pe jumătate de-al nostru, ne poate conduce paşii întru înţelegerea structurii duhovniceşti a fiinţei noastre.

"Cântece ale Inocenţei şi Experienţei" (1789) este o carte gravată pe folii de cupru, versuri şi desene, apărută în două etape, cum o indică despărţirea din titlu, realizată împreună cu soţia sa care a şi colorat de mână fiece lucrare plastică. În prima parte viaţa este înfăţişată aşa cum o percep ochii nevinovaţi ai copiilor. Ea apare după "Schiţe Poetice" (1783). În "Cântece ale Experienţei" (1794) preia condeiul conştinţa adultului cu privire la suferinţă şi spaimă în univers.                    

Între cele două culegeri de poeme se crează o simetrie, reductibilă la prezenţa, în "Cântecele Inocenţei", a "Mielului", subiectul uneia dintre cele mai importante poezii, iar în "Cântecele Experienţei" a "Tigrului", ambele animale întruchipând însăşi esenţa celor două stări spirituale. Amândouă au fost create de un singur Dumnezeu. Într-una dintre făpturile evocate îl regăsim pe însuşi Fiul Creatorului; în cealaltă, misterul metafizic al întregii creaţii ce se autoconsumă, fără ca aceasta să implice Răul. Un ecou tardiv e regăsit în poezia lui T.S. Eliot: "Hristos Tigrul".

Ciobani; mioare; copii plutitori printre ramuri; crengi împletindu-se pentru a alcătui cuiburi pentru oamenii îndulcindu-se la somnul în codru, într-o nuditate paradisiacă; o mamă ce-şi împrumută copiilor poala, să sprijine pe ea însăşi cartea "Cântecelor Inocenţei", deschisă, din care se desfată citind; maica lăuză, cu pruncul în braţe şi nespusă dragoste înscrisă în aplecarea capului pe când îşi înfăţişează 'opera' îngerului, toţi odihnind în cupa unei flori întredeschise; leagănul din împletitură de răchită ce adăposteşte pruncul vegheat de muică; puiul în pielea goală al păstororului, ce pune totsoiul de întrebări iubitoare mielului; micile  eforturi ale oştii de îngeri, ce din joacă, participă la naşterea primăverii; salcia mirositoare priveghiind hora copiilor, pe când dădaca, aşezată la rădăcina unui alt pom cântă şi parcă-i auzim glasul blând:
"Te lasă, te lasă,
Salcie pletoasă,
Să te-ating cu mâna,
Să-mpletesc cununa,
S-o port totdeauna..."

convoiul celor cuminţi ce iau drumul bisericii în Joia Mare, ori revin de acolo; mamele ce-şi supraveghează copiii la marginea oraşului, în bucuria tufişurilor şi pomilor înverziţi, cei mici putând alerga de voie, roti cercul, sări, alerga după fluturi, pe când fraţii le sunt legănaţi la sân; aproape mergătorul copil, înaintând pe genunchii maică-si, între palmele ei de pază, către turma ce o înconjoară, şi desfăcându-şi braţele micuţe, să cheme la pieptul său mieii şi oiţele, pentru ca, pe pagina următoare, copilul, în iarbă să îmbrăţişeze măruntul animal behăitor. William Blake a condus noua generaţie până la şcoală şi la noile jocuri ale acesteia (nu cumva zaruri rostogolesc cei trei, ascunşi în iarbă, feriţi de priviri iscoditoare?). Finalmente, Iisus atinge cu vârful degetelor sale prelungi mâna tânărului, ajuntându-l să treacă prin vârsta sa către aceea maturităţii.

Pe neaşteptate, suntem zvârliţi din lumea copilăriei fericite (cum încă înfăţişează gravura luminoasă) în aceea a experinţei dezastruoase: copilul rămas orfan de mamă, vândut de părintele său să înveţe coşăritul; aceasta alternează cu bucuria şi hohotele de râs din jurul unei mese ce adună la pieptu-i domnişoare şi băieţi, unul dintre care roteşte pe degete o minge; copilul negru ce-şi recunoaşte sufletul alb, atunci când mama lui se apleacă asupră-i cu îndurerată înţelegere; bătrânul bard, însoţit pretutindeni de harpa sa înaltă cât el, adunând în juru-i tineretul dornic de a asculta baladele din vechime, devine, în "Cântecele Experinţei", un ecou al păstorului ce deschidea "Cântecele Inocenţei"; plimbările adolescentelor, întâlnirile lor, băieţaşul care s-a rătăcit de tatăl său, ciobanul purtând, călare pe creştet, un îngeraş; priveghiul mortului; copilul speriat în somn, spre care grăbeşte maica să-l potolească din plâns; toaleta copiilor, care nu părea nici în timpurile lui Blake un moment fericit al zilei... îngerul mereu alături de cel în suferinţă, trandafirul atins până şi el de boală; călugărul îngenunchiat, cu doi copii, într-o poziţie asemănătoare, îndărătul său, rugându-se în "Grădina iubirii"; micuţul vagabond rătăcitor printre boschetarii ce populează străzile; fetiţa rătăcită pe care un sărut, al regăsirii, o linişteşte, ca finalmente să-şi afle libertate printre fiare blânde, hornarul bântuind uliţele umede, prin ploaie şi zloată, omul ucis de gândul cel rău; sărăcimea negăsindu-şi nici un adăpst decât pe lângă focul încins la răscruci; tigrul ce-şi obţine dreptul la viaţă luând viaţa, Joia Mare care, pentru alţii poate însemna suferinţă, simfonia oilor şi a vitelor, a raţelor şia tuturor animalelor ce-şi trăiesc viaţa în pace, şi poate, William Blake însuşi, cu toate făpturile agăţate de trupul său ce urcă senin într-un zbor vertical către ceruri.

"Cântecele Inocenţei şi ale Experienţei", o iscusită pătrundere didactică în mintea copilăriei. Titlul dublu se continuă cu: "Shewing the Two Contrary States of the Human Soul", adică: arătând cele două stări potrivnice al sufletului omenesc. 'Potrivnicia' nu este categorică, iar puritatea se interferează şi cu existenţa maturităţii.
Continuând poezia pentru copii frecventă în sec. al XVIII-lea, William Blake izbuteşte, cu ajutorul gravurilor ce-i ilustrează versurile, să înalţe cititorii până la a deschide cu privirile porţile nevăzute de aur ale Arcadiei. Este imposibil să nu te laşi răpit de mierea desenelor sale, de blândeţea, plină de o tacită iubire, cu care culorile umplu plămânii acestora cu aer sănătos. Scenele uzuale sunt smulse din viaţă - ceea ce nu se va mai repeta în întreaga carieră a artistului, definitiv dedicat Imaginaţiei eliberate de realitate de aci înainte. Imaginile sunt în deplin acord cu necesităţile pedagogice ale vârstei şi, dacă învăţătorimea lumii (mă refer mai ales la aceea a românilor, viitorul spiritual al cărora mă interesează mai presus decât orice), dacă învăţătorimea, spuneam, ar dedica mai mult timp autocultivării, autorii de abecedare ridicaţi din sânul ei, recurgând la aceste minuni grafice ale trecutului, şi-ar împodobi nici că se poate mai la obiect manualele cu cele mai atrăgătoare şi mai potrivite imagini pentru formarea celor mici.

Să însemne aceasta că lucrările lui William Blake, din această serie, sunt eminamente didactice? Nici vorbă. Acesta constituie doar meritul lor suplimentar şi de interes practic pentru semenii noştri nevârstnici, la formarea cărora prea puţini gândesc.


[ inapoi ]  [ sus ]