Un prim prieten, sculptorul Flaxmann, îi devine necesar ca aerul tânărului William. El este cel dintâi care îl încurajează să deschidă ochii şi asupra existenţei femeilor pe pământ. Prima fată cunoscută, o brună focoasă, îl dezamăgi agasându-l cu cochetăriile vârstei. A doua îi era sortită din leagăn. Am mai vorbit despre ea. Era Catherine Boucher. Privind-o lung, William, nici una, nici două, deschise gura şi-i şopti: - "Te iubesc..." - "Te iubesc..." îi răspunse cu nevinovăţie copila pe care urma să o ia de nevastă.

Tatăl lui William refuză să-i mai ofere adăpost în casa familiei, unde ţinea şi prăvălia. Cei doi găsiră o căsuţă în cartierul artiştilor, devenind vecinii pictorilor celebri.

Misiunea lui Flaxmann nu se opri numai la realizarea matrimonială. El îl conduse pe prietenul gravor în saloanele doamnei Mathew, cititorarea lui Homer în original, îndrumătoarea artiştilor, binecuvântarea existenţei lor lipsită de multe. Dar nu acest soi de societate snobă sta în firea lui Blake să agreeze. Furiile şi le expuse în schiţarea unei cărţi intitulate: "Ostrovul din Lună". Scrierea nu avu sorţi de închegare. Nemaifrecventând salonul distinsei cucoane, gustul pamfletului se risipi de la sine.

Furiile revoluţiei americane îl zguduie din temeliile sufleteşti cele mai adânci. Se întâlneşte cu tot felul de fraţi de cuget, intrând, cum am mai spus-o, în compania lui Thomas Paine. Iar când află că acesta era căutat pentru a fi arestat, aleargă să-l ajute a-şi schimba domiciliul, salvându-i libertatea.

Thomas Butt devine mecena lui şi cumpără tot ce are gata Blake. Îi face comenzi, pe care William le realizează cu entuziasm, aşezându-se la Lambeth, unde contactul cu o natură paşnică îi trezeşte întreaga energie creatoare. 'Întâlnirile' sale (ce s-ar numi astăzi 'de gradul zero') sunt paşnice şi în deplină civilitate. - "Pe cine ai salutat?" se interesează prietenul cu care se plimbă. - "Pe Apostolul Pavel", răspunde, ca de la sine înţeles. Ori istoriseşte că fusese pe la el poetul Milton, demult răposatul său prieten, şi câte-n lună şi-n stele sporovăiseră. Amicul rege Solomon îi pozase, dar gravorul nu fusese în stare să dea de capătul complicatei lui coafuri, aşa că îi făgăduise, ca să-l ajute, să mai treacă pentru o poză, când urma să mai aibă timp liber.

Tot prin fidelul Flaxmann face cunoştinţa lui Hailey. Acesta îi înlesneşte viaţa, oferindu-i să locuiască la ţară, în casa sa din Felpham. Îi scrie de acolo apropiatului Flaxmann: "Felpham constituie un loc de muncă plăcut, deoarece este mai spiritualizat decât Londra; de pretutindeni se deschid porţile de aur ale cerului; ferestrele sale nu mai sunt astupate de ceţuri, glasurile localnicilor celeşti se aud mai limpede, siluetele lor se disting mai clar, casa mea este şi ea o umbră a sălaşurilor lor... Începe o nouă viaţă deoarece este aruncată de peste mine o altă pătură. Renumele meu în ceruri, datorat operelor mele, este mai mare decât îmi pot închipui. În creierul meu există încăperi pline de cărţi şi de picturi de odinioară, scrise şi pictate de mine în vârstele veşniciei de dinainte de viaţa mea muritoare, iar aceste opere alcătuiesc încântarea arhanghelilor." Toate decurg ca în cel mai bun dintre universurile posibile, vorba filosofului. Numai că aici se izbeşte de netrebnicia unui soldăţoi beţiv care depune mărturie mincinoasă împotriva lui, acuzându-l de lese majesté. Am mai menţionat incidentul. Nu avu nici o urmare neplăcută pentru artist, însă gustul vieţii în societatea oamenilor îi pieri.

Revine la Londra. Editorul Cromek îi comandă ilustrarea "Mormântului" lui Blair, făgăduindu-i că tot Blake va efectua şi gravurile, dar sarcina revine unui specialist italian. Dacă William Blake propune să realizeze un tablou plecând la "Pelerinii din Canterbury" (vezi pe Internet: Blake's Canterbury Pilgrims), scrierea lui Chaucer, acelaşi editor îi fură ideea şi face o comandă lui Stothard cu respectivul subiect. Artistul urmărit de noi, pentru a se disculpa de vina de a fi răpit tema lui Stothard şi în vederea obţinerii banilor necesari traiului zilnic, deschide o expoziţie cu acel tablou şi cu numeroase desene şi gravuri. Concepe şi un "catalog descriptiv", în care face analiza propriei opere. Inutil. Puţinii vizitatori nu cumpără nimic. Iar criticii, când îl iau în seamă, râd de el, pomenesc nebunia lui. Opt, opt ani de zile, Blake aproape că nu mai lucrează, nu mai iese din casă, nu mai vede pe nimeni. Se răspândeşte zvonul că e mort de mult.

Un alt scandal stârneşte hohotele mânioase ale londonezilor. Se răspândeşte rumoarea că un străin a bătut în uşa familiei. I se răspunse să intre. Spre stupoarea sa, i se arătă priveliştea unui bătrân în pielea goală, aşezat pe podea alături de o bătrână aidoma despuiată. Era soţia lui. - "Nu vă speriaţi. Suntem doar Adam şi Eva şi citeam "Paradisul pierdut"..."

Abia în 1817, întunericul ce-i umbrea existenţa dădu semne de risipire. Un pictor faimos, anume Linnel, găsi întâmplător nişte gravuri lucrate pe vremuri de Blake. Admirându-le cu sinceritate, porni în căutarea altora. Şi a cărţilor gravate de el. Şi a oricăror semne ale îndemânării sale. Cei întrebaţi în privinţa sa răspundeau că William Blake nu mai trăia. Dar Linnel nu renunţă cu uşurinţă la dorinţa arzătoare de a-i strânge mâna şi a-l felicita. Găsi locuinţa obscură a marelui gravor în  ulicioara Strand. Deşi Blake aproape că nu mai vorbea, Linnel îi vădi cât îl admira cumpărându-i mai multe lucrări. Nu se mulţumi cu atâta, ci aduse cu sine feluriţi prieteni ale căror inimi le pregătise din timp. Perioada acestor vizite coincide cu aceea când avocatul Robinson, despre care am stat de vorbă, îl vizită şi el pentru a se lăuda că îl cunoştea pe însuşi William Blake despre care, acum, lumea bună nu mai îndrăznea a râde pe faţă, ba chiar începuse să aibă îndoieli asupra atitudinii ei anterioare, gata să-i ofere sufragiul ei total.

Linnel izbuti să-l salveze pe Blake de mizeria cumplită în care vegetase. Lumina cea mare adusă de el în viaţa celuilalt fu că îl convinse de Varley să-i ceară lui Blake portretele vizitatorilor săi din viziuni. Butts i-a comandat ilustrarea "Cărţii lui Iov". Blake începu realizarea unei fresce de mari dimensiuni: "Judecata de pe urmă" (îl rugăm pe cititor să acceseze: www.apocalyptic_theories.com). În patul ultimei sale maladii, William începe ilustrarea "Divinei Comedii", pe care nu o mai isprăveşte. Cititorul o va găsi pe internet la: www.bc.edu

La 12 august 1827, lungit sub plapumă, robit suferinţei, improviză imnuri de laudă a Domnului, muzică şi stihuri, asigurându-şi soţia că nu avea nici un merit în geneza acestora şi insistând cu mare smerenie asupra acestui amănunt. Tuturor celor care îi aduceau un ultim omagiu le încredinţa vestea cea bună că se ducea într-acel ţinut pe care cât îi fusese viaţa de lungă dorise să-l exploreze. S-a stins în pace. A fost dus să se odihnească alături de fratele său Robert, care îi îndrumase mereu mâna, din cealaltă lume, încredinţându-i taine ale gravurii de Dincolo.