5. Pelerini din tara noastra sfanta

5. PELERINI PRIN ŢARA NOASTRĂ SFÂNTĂ

“Sept. 1986 [Scriere a părintelui Sisoe, destinată fiului şi nurorii sale]: “Încerc a presăra în calea uitării flori, cari mai de cari mai atrăgătoare, mai parfumate, mai pline de frumuseţi, de mari înseninări, de mari desmierdări şi de mari reculegeri şi de mari, foarte mari desfătări, cu de neuitatul prilej: drumul geografic, religios şi cultural-artistic : Boteni – Muscel – ora 9, Luni 18 august 1986 – Rucăr, Bran, Braşov, Hoghiz -fără vrere 22 km, – dar reconfort, prin aerul curat al pădurilor de fagi şi brazi, ca apoi de la Muereşti, la dreapta spre Micfalău şi apoi pe mândra vale a Baraoltului, spre “Lacul Sf. Ana” – un traseu de toată frumuseţea: păduri de brazi falnici şi drepţi şi pe o parte şi pe cealaltă.

“Nu ştii ce să faci mai întâi: să respiri aerul ozonat sau să priveşti. La Lacul Sfânta Ana – în apropiere – puzderie de maşini de toate culorile. Vizitatori de toate vârstele, cât mai uşor îmbrăcaţi.
“Două placarde grăiesc de natura lacului – lac de mare amploare geografic-turistică, de măsurile locale şi de preveniri, pentru cei fără simţul omeniei. Pe marginea lacului şi în lac vizitatori – de toate vârstele – unii înotând, alţii pe perne de cauciuc, cei mai mulţi în apă în picioare, iar alţii întinşi pe cearceafuri, făceau gratuit plaje.
“Am intrat şi noi, spre a face cunoştinţă cu binefăcătoarea apă vulcanică, ce era călduţă şi reconfortantă. Apoi am mers către paraclisul de lângă pădure, ce l-am găsit închis. Nu ne mai înduram să plecăm din asemenea – de neuitat – locuri binecuvântate de Creatorul lumii! “Mari şi minunate sunt lucrurile tale Doamne şi nici un cuvânt nu este de ajuns, spre lauda minunilor Tale.” Pe un traseu bogat în brazi ce, falnici şi dornici a lăuda pe Dumnezeu, se întreceau, cei de pe văi cu cei de pe înălţimi, a forma peisaje de neuitat; şi fără saţ privite.
“Ne-am oprit la Tuşnad-Băi – staţiune balneară foarte pitorească, aşezată între munţi bogaţi foarte în brazi. Staţiune curată, totul bine gândit, adevărat loc de odihnă, de redresare a nervilor sâcâiţi şi obosiţi de atâtea şi atâtea obligaţii şi neprevăzute ale vieţii şi profesiei.
“Blocuri, vile şi magazine, în pas cu vremea, la întrecere cu cadrul geografic: munţii Harghitei plini de tinereţe, plini de ozonul dătător de mare sănătate, râvnă şi dragoste de a trăi, “Sus senin şi jos verdeaţă, e păcat să nu trăieşti, când ţi-e dat să trăieşti pe pământ o viaţă” grăieşte plinul de optimism -fiul de preot – poetul ţărănimii, Gheoghe Coşbuc.
“Încântaţi foarte cei doi Vulturi: Sisoe şi Mihail, şi cele două şoimiţe – Zefirina şi Magdalena – îşi întind aripile şi, în zboruri line, parcurg spaţii, cari mai de cari mai atrăgătoare, uitând de căldură, de timpul mesei sau de somn.
“Poposim, pentru cazare, în oraşul Miercurea-Ciuc. Hotel impozant în faţa unui parc mare şi alături o statuie, grăind de marele succes al sportivilor localnici – hochei – premiul european. Cazare modestă, dar bine venită.
“Peste văi şi munţi bogaţi şi frumoşi foarte, în toate cele, ce descreţesc fruntea şi înseninează mintea, ajungem la “Lacul Roşu” cu vizitatori cu neputinţă a-i număra – impresia unui mare iarmaroc.
“Lacul foarte populat. Pe marginea lui înşiraţi, precum păsărelele la adăpat, priveam peştii mici şi mijlocii, ce ieşiseră la plimbare, să vadă oaspeţii, priveam plantele caracteristice lacului vulcanic, priveam resturile de brazi, prinşi de ape, fără putinţa de a mai fi scoşi. Printre puzderia de rămăşiţe, cu greu se strecurau bărcile închiriate, pentru o plăcută plimbare, spaţiu mare feeric, timp de o oră, spre a satisface dorinţa tuturor. Vulturul Mihail de data aceasta dovedeşte că e şi un iscusit matelot, spre surprinderea şoimiţei Zefirina, care şovăia să se urce în barcă. Barca lin porneşte şi deodată un cântec se aude: “Zefirul adie şi barca zboară uşor… Te chem, te aştept copilă, să vii lângă mine, luna apare, zefirul adie şi barca zboară uşor…”.
“Plimbarea plină de vise, plină de bucurie… etc. Cu puteri sporite, pornim spre alte locuri, mai sălbatice, mai pline de frumuseţi: “Cheile Bicazului “. Uimiţi foarte, spre a nu le uita, le fotografiem, şi noi pe lângă aceste impunătoare locuri, mici şi totuşi foarte mari. Pe un drum de basm ajungem la schitul Durău.
“Ceahlăul, cu tot cortegiul lui impunător, ne atrage privirile, priviri fără saţiu, priviri tăcute, răscolind tot trecutul de legende, de basmuri şi de mari adevăruri istorice, geografice, arheologice şi religioase. Văile ce curg, cântând, cărările, semeţele pietre, înălţimile, ascund mii şi mii de vizitatori, iar în locuri mai retrase, locuri de meditaţie şi de mare trăire spirituală, s-au statornicit Sf. Schituri, oaze de necurmată rugă şi laudă lui Dumnezeu Ziditorul tuturor bunătăţilor şi frumuseţilor de nedescris – cu putinţă -. Locuri aievea grăirii: “Ochii nu au văzut, urechile nu au auzit şi la inimă nu s-au suit” -. Staţiunea Durău cu tot ce e ridicat în ea, e la întrecere cu cadrul geografic şi istoric – totul impunător, totul plin de frumuseţi, de curăţenie, de adevărată oază de reconfortare şi de trăire mare spirituală.
“Ne-am astâmpărat foamea la restaurantul “Bradul”, curat şi modest aprovizionat. Mergem la Schitul Durau, unde punem lumânări, pentru vii şi pentru cei plecaţi: strămoşi, moşi, părinţi şi eroi. Am lăsat drept ajutor o modestă danie şi un pomelnic, de firească pomenire şi plăcută amintire, dat unui călugăr în vârstă, înfăţişare de bizantin – slab, barbă mare, ochi scânteietori şi blând în vorbă. Fiind foarte cald, ne-am aşezat sub stejarul din marea curte a schitului, lăsând să defileze tot grandiosul cadru geografic, istoria şi trăirea religioasă a neamului nostru mult încercat.
“Din depărtare, se auzeau bubuituri înfundate, nori negri îşi fac apariţia. O ploaie cu soare, vânt puternic, însoţit de grindină – câteva minute -.
“Reparăm toba cu nişte tineri binevoitori sudori.
“Către seară ajungem la mult dorita Mănăstire SECU.
“Ne aflăm pe locuri de mari grăiri spirituale: “Pământ căntând în imagini” – cum s-a pronunţat W. Nyssen, colindând şi fotografiind mănăstirile noastre – adevărate bijuterii monumentale în arhitectură şi picturi religioase de neimitat.
“Sunt tezaure pe care cunoscătorul cel mai informat prin propriile sale călătorii nu le poate vedea nicăieri în altă parte. Cele văzute în Moldova – Sf. Biserici şi mănăstiri, cari prin policromia faţadelor se pot compara cu Biserica San Marco din Veneţia… Ceva asemănător nu ne oferă a doua ţară din lume” – J. Strzygowski – sau “în nici o altă ţară din Europa, nici măcar în patria clasică a picturilor murale, în Italia, nu vom găsi ceva cât de cât asemănător cu aceste Sfinte Biserici, ale căror culori armonioase scânteiază pe verdele poienilor, pe fondul tremurat al dealurilor din frumoasa Moldovă” – Mihail V. Alpatov.
“Era soarele de un stat de om – totul scăldat; livezi, păduri, în o lumină strălucitoare. În faţă o poartă nouă de lemn sculptată de ochi şi mână talentată. Intrarea în mănăstire e pe sub o clopotniţă impunătoare, cu clopote mari şi mici, dând, când sunt trase, o armonie duioasă, îmbietoare la meditaţie, la rugăciune.
“Curţi mari, cu multe materiale necesare restaurării generale, aidoma cadrului înconjurător, munţi pe ambele părţi; ce se “ridică ca o tâmplă de Biserică “, împăduriţi cu stejari şi brazi.
“Lângă clopotniţă, un călugăr dă bilete – 5 lei de persoană – pentru intrare în mănăstire şi la muzeu.
“Are Hramul Tăierea capului Sf. loan Botezătorul. A fost înălţată de marele vornic al ţării de Jos, NESTOR URECHE, tatăl cronicarului Grigore Ureche. E construită în anul 1602 şi terminată în acelaşi an – pisania în partea de Miază-Zi a Sf. Biserici – 7 Iunie temelia, 5 Oct. 1602 terminată.
“Constă din: pridvor, pronaos, încăperea mormintelor, naos şi altar. Morminte ale Ctitorilor: Nestor Ureche – dreapta – şi soţia Mitrofana – stânga -, Varlaam – cărturar luminat, unul din binefăcătorii neamului românesc, înfiinţând şcoala de studii superioare la Trei Ierarhi; şi o tipografie, tipărind: “Cărţi româneşti de învăţătură”
“E înconjurată de un mare zid de piatră cu turnuri la colţuri.
“A devenit posesoarea unui tezaur de obiecte de cult: veşminte, manuscrise, tipărituri, obiecte de metal, valoroase istoric şi artistic -“Marea minune a Secului” apreciază marele istoric N. Iorga.
“Ea s-a remarcat în decursul anilor prin personalităţile bisericeşti care au crescut şi s-au cultivat aici, fiind un factor activ în dezvoltarea culturii vechi româneşti. Dorind a fi cazaţi aici, tânărul stareţ Ioan – foarte modest în grai – “întrucât suntem prinşi în lucrări de restaurare, având mulţi lucrători, nu avem condiţiile fireşti şi nici apa necesară. Ca atare, mergeţi la mănăstirea Sihăstria.”
“Soarele apune. Poienile, codrii falnici treptat, treptat merg spre adormire. Ne găseam în faţa mănăstirii SIHĂSTRIA, nume adecvat cadrului geografic, cât şi trăirii pe plan spiritual, mult foarte mult ridicat faţă de alte locuri de meditaţie şi de mari reculegeri sufleteşti, nume ce amintesc de Danii! Sihastru şi de mulţi alţi nevoitori, al căror nume în catalogul ceresc se ştie.
“E situată în depresiunea subcarpatică, în locul ce se numea “Poiana lui Atanasie”, călugăr care a întemeiat un schit în jurul căruia vieţuiau câţiva călugări, dând naştere la aşezarea călugărească Sihăstria Secului. Ghedeon, episcop de Huşi, fost călugăr şi stareţ în Mănăstirea Secu în 1734, ales episcop de Roman, a clădit la Sihăstria o biserică încăpătoare din lemn, un rând de chilii şi o clopotniţă şi multe priveligii.
“Sihaştrii din Poiana lui Atanasie până în 1821 au avut linişte. Ascunzându-se aci eteriştii, turcii au incendiat-o, arzând până în temelie. În 1824 schitul Sihăstria e refăcut din piatră.
“Incinta mănăstirii este în forma unui dreptunghi cu ziduri înalte de 3,5metri, din piatră de râu.
“S-au ridicat an de an două turnuri: unul pentru clopotniţă şi altul deasupra porţii de la intrarea principală.
“Astfel capătă aspectul unei mănăstiri-cetate.
” În interior s-au construit chilii de lemn şi un paraclis cu hramul Sfinţii Părinţi Ioachim şi Ana. A fost incendiată de două ori şi părăginită timp de 40 de ani, nu mai are odoare şi obiecte de preţ.
“La 3 km. de Mănăstria Sihăstria – sud-vest – în o poiană de pe vârful unei culmi se află Schitul SIHLA, în care trăiesc căţiva sihaştri, are o Sfântă Biserică din lemn, cu Hramul Naşterea Sfântului Ioan Botezătorul – 1813-.
“La 100 metri spre N-V, se află o Biserică mică făcută dintr-un singur brad, ascunsă sub o stâncă înfiorătoare, cu hramul Schimbarea la Faţă. Abia încap 10 persoane. Pe o cărare sălbatică – nu departe – se află într-un cadru cu stânci monumentale, parte răsturnate de mişcările tectonice, dând aspectul unei mari sălbăticii: Peştera Sfânta Teodora – legendara anahoretă – scrie Calistrat Hogaş, a doua Maria Egipteancă, cu viaţă bântuită de aceleaşi nenorociri. Tot ca şi aceea, Sfânta Teodora se lepădase de plăcerile lumii mulţumindu-se, cu crăpătura umedă a unei stânci, având aşternut muşchi, ferigă, cetină, în locul palatelor aurite, unde luxul şi desfrâul domneau cu răsfăţare.
“E originară din Comuna Vânători, Judeţul Neamţ, fiica lui Stoian Joldea, armaşul cetăţii Neamţului. Vezi Marele Dicţionar Geografic al României 1902 volumul 5 lit. 9.
“Sfânta Teodora, femeia de lume, devenind sfântă, închinase cerului sufletul său şi nu-i ceruse decât o floare – floare albastră -. Cerul o ascultase şi făcuse să răsară pe o aşchie de stâncă, într-un strop de ţărână, nemuritoarea şi minunata floare, care trebuia să fie icoana virtuţii statornice şi nepătate a sfintei Teodora…
“Uimit vezi un beci umed, în pântecele muntelui; acesta era peştera Sfintei Teodora.
“După cum se zice, ea a trăit 60 de ani în această vizuină, pe care “nici urşii nu i-ar fi râvnit-o “.
“Interesantă este şi fântâna Sfintei Teodora, pe care, potrivit legendei, “şi-a săpat-o cu unghiile sale, sus pe stâncă loc pentru strângerea apei de ploaie” – te urci pe 2 scări -. Frumuseţile sunt atât de minunate în jurul schitului Sihla şi se completează şi cu “stânca căprioarelor” pe care se poate găsi floarea albastră a Sfintei Teodora.
“Pe un drum forestier, cu maşina o jumătate de oră, se urcă până la 1680 m. Păduri imense de fag şi de brad. În vârf scrutăm îndepărtările şi respirănd aer foarte curat, ne astămpărăm foamea. Nu ne mai îndurăm să plecăm, aşa plăcut şi îmbietor la meditaţie şi desfătare sufletească era. Pornim pe o cărare îngustă spre peşteră. Totul foarte sălbatic: obeliscuri dislocate, copaci seculari. Stânci mari de o parte şi de alta, greu, foarte greu de suit. Tăcuţi păşim printre ele. Găsim peştera între două mari stânci. Îngânduraţi, privim locul de zi şi noapte al Sfintei Teodora.
“Alături pe stâncă icoana Sfintei Teodora – înfăţişarea demnă, înaltă, chip aspru grăitor al multor nevoinţe şi lipsuri. Îmbrăcăminte simplă. Grăire: “Viaţă retrasă, tăcută din copilărie. După moartea sorei, părinţii o mărită. Amândoi pleacă la Mănăstirea Nifon din Buzău. Turcii pradă Mănăstirea. Ea cu călugărul Paisie stau în munţii Vrancii 11 ani.  Apoi vine la Mănăstirea Neamţ pentru blagoslovenie de a sta în pustie la Sihăstrie şi se duce la stânca din Sihla, unde e şi Biserica din lemn la 500 m, cu hramul ” Schimbarea la faţă”. Rămâne definitiv în peştera dintre stânci. Făcea foc, dormea pe frunze, muşchi. Se hrănea cu miere, bureţi, ferigă dulce de pe stâncă, care se cheamă măcrişul Cuvioasei Teodora. Aici a stat până la vârsta de 80 ani. Apa o bea din adunătura ploii, în o scobitură, pe vârful stâncii – scobită de ea cu unghiile. Uneori i se aducea pâine de păsări   trimise de la Mănăstirea Sihăstria. Tot prin păsări se află de moartea ei. Corpul mort e luminos şi vindecător de boale. Moaştele au rămas în peşteră până în 1829, când Kiselef le ia şi le duce la Kiev la lavra Pecerska cu numirea “TEODORA DIN CARPAŢI”. Iată faptele pline de mari grăiri şi mari trăiri spirituale. De ar vorbi stâncile, păsările şi animalele, ce multe şi de necrezut fapte am şti. “Toate sunt cu putinţă celui ce crede”, “Toate le pot în lisus Hristos care mă întăreşte.”
“Am fost cazaţi la Mănăstirea Sihăstria, prin bunăvoinţa Stareţului preot Victorin Moise şi călugărului Serapion. Modeşti, am fost hrăniţi cu fasole verde.
“Mănăstirea foarte curată, plină de flori. Călugări 60. Au 200 oi, au vite etc. Sfânta Biserică în interior se repictează de doi iscusiţi călugări.
“Paraclisul foarte curat şi înzestrat cu sfinte icoane pictate de pictorul I. Protcenco, care învăţase la şcoala de Belle Arte din Kiev, talentat foarte, dând ca pictură o îmbinare subtilă de elemente bizantine ale renaşterii.
“Paraclisul Sihăstriei, cât şi cel de la SIHLA sunt foarte bine întreţinute: curate, cu o iconografie bogată, foarte reuşită, îmbietoare la adevărată evlavie. “Cerul pe pământ”. Asistăm la slujba Utreniei. La ambele, străini mulţi, călugări, cu voci adecvate Sfintei slujbe. Dăm cuviosului Serapion o mică danie, însoţită de un pomelnic cu vii şi morţi ai noştri. Admirăm din nou bogăţia florilor şi aranjamentul lor, notăm că le este drag frumosul şi rolul lui terapeutic sufletesc şi trupesc, căci ele, florile, cântecul păsărilor, susurul izvoarelor, glasurile apelor, cât şi verdeaţa codrilor şi poienelor, sunt dătătoare de viaţă, de noi puteri, de noi înseninări.
“Miercuri – 20 august – pornim cu a noastră căprioară, despărţindu-ne cu greu de acele frumuseţi şi mari grăiri istorice şi trăiri religioase, spre Mănăstirea VARATEC. Un drum foarte plăcut, reconfortant prin tot ce ne apare – peisaje, gospodării etc. Din depărtare turlele anunţă apropierea. Într-o poiană lină, de verdeaţă şi flori, ascunsă într-un colţ de munte, la 12 km de Tărgu Neamţ, este aşezată frumoasa şi impunătoarea Mănăstire Văratec, nume dat de la poiana Văratec. Ctitoră e “sora” Bălaşa, care din îndemnul Stareţului de la Mănăstirea Neamţ, Paisie Velicicovschi, se încumetă la acestă mare şi grea lucrare, înainte de a primi schima monahală. La început o Sfântă Biserică din lemn, chilii, cu multe călugăriţe, dând naştere schitului Văratec.
“După 1812, Biserica ridicată din piatră, urmată de chilii, s-au ridicat apoi zidurile de incintă, dând mănăstirii aspect de cetate, având în decursul anilor 800 călugăriţe. Scriitori precum Gala Galaction, Calistrat Hogaş au rămas încântaţi de tot ce au văzut. Privită în ansamblu, Sfânta Biserică se înfăţişează ca o construcţie în care se îmbină elementele stilului vechi moldovenesc, cu unele elemente arhitecturale pătrunse în Moldova la sfârşitul de veac 18 şi începutul celui de al 19-lea. Are aşezare dreptunghiulară. Interiorul: Pridvor, Pronaos, Naos, şi Altar, pictură în ulei – 1882 de zugravii: T. Ioan şi D.Iliescu, spălată şi curăţită – 1968 – 69 de pictorul de biserici autorizat A. Avachian.
“Multe morminte: al ctitorului – Iosif duhovnicul – şi al multor călugăriţe şi alte credincioase provenind din mari familii. Lângă Biserica Sfântul Ioan Botezătorul – vechiul cimitir, se află mormântul poetei Veronica Micle. Mănăstirea are şi un bogat muzeu cu: broderii, icoane, vase liturgice, manuscrise, cruci etc, cu valoare istorică şi artistică. E restaurată, reînnoită şi consolidată.
“Averea Mănăstirii – pe mare întindere –  şi atenansele sunt împrejmuite cu ulucă  nouă de brad acoperită cu şindrilă în solzi, dând un aspect foarte frumos. Aleele, curtea, cerdacurile, pălimarele la chilii, pline cu flori atrăgând ochii tuturor. Încântaţi, pornim spre Mănăstirea AGAPIA – la 15 Km. de Tărgu Neamţ. Aşezată în o poiană de pe povârnişul unui munte, întemeiată de mulţi călugări. Numele schitului vine de la numele călugărului AGAPIE. Impresia ce o lasă e de neuitat: “Creştinul evlavios, cugetătorul, artistul, fiecare găseşte după inima lui, în priveliştea locaşului, un strop de rouă şi de emoţie.”
“E aşezată între munţi bogaţi, în păduri mândre de fagi, brazi şi poiene de toată frumuseţea. Gala Galaction, Alexandru Vlahuţă au descris cadrul natural în cuvinte de rară frumuseţe. Atmosfera de linişte şi pitoresc în timpul verii a atras marii noştri poeţi şi scriitori: George Coşbuc, B.P. Haşdeu şi fiica Iulia, I.L.Caragiale, Calistrat Hogaş, B. Ştefănescu Delavrancea, George Topârceanu, Ionel Teodoreanu etc.
“Agapia din deal e “stupul primitiv din care a roit şi s-a întemeiat mai la vale” Agapia cea nouă cu hramul Sfinţilor Arhangheli Mihail şi Gavril. La început au fost călugări. Ctitor: Gavriil hatmanul şi Doamna Liliana. Zidurile bisericii sunt foarte groase. În urma lucrărilor în diferite timpuri şi-a pierdut înfăţişarea originară – în parte -. Sfânta Biserică din Mănăstire, ca plan, e asemănătoare cu Sfânta Biserică Trei Ierarhi din Iaşi. Cu prilejul adăugirilor şi lucrărilor 1858 -1862 – a fost împodobită, în interior, cu picturi executate de mâna măiastră a genialului pictor: Nicolae Grigorescu, dobândind o deosebită valoare artistică. Tablourile pictate – s-a ţinut cont de descrierea Sfintei Scripturi, neţinându-se cont de tematica iconografică a Bisericii Ortodoxe Române.
“Totul de o frumuseţe rar întâlnită: “precum în cer, aşa şi pe pământ”. Picturile de pe Catapeteasmă – tot de N. Grigorescu – se remarcă prin realismul şi coloritul lor artistic. Totul te uimeşte, totul te încântă, te transpune şi te face să repeţi cu nostalgică încântare: “Cerul coborât pe pământ”; Sf. Mănăstire Agapia, vorbind şi mişcând pe toţi învăţaţii şi neînvăţaţii, pare o adevărată livadă scripturistică. De cum intri în pridvor, nu te saturi privind Pronaosul, Naosul, bogate în scene Biblice – din Vechiul Testament şi Noul Testament.
“Se remarcă şi pictura realistă inspirată de vestiţi pictori: Rembrandt, Murillo, Da Vinci etc, folosind modele întâlnite printre ţăranii şi tărăncile din satele vecine, printre călugăriţele din mănăstire şi vizitatori. Aici se păstrează multe obiecte de cult cu valoare istorică şi artistică: broderii, obiecte de metal, icoane, cruci în filigran şi sculptate în lemn de chiparos, candele, cădelniţe, chivoturi, Evanghelii, Sf. Vase etc.
“Aici se află înmormântat profesorul de mare talie teologică; I. P. Sf. Mitropolit Mihălcescu, profesor de dogmatică, simbolică şi istoria religiilor, la Facultatea de Teologie Bucureşti, 1936-1938.

“În 1961-1965 cu sprijinul Statului şi al Mitrop. Moldovei şi Sucevei peste tot s-au făcut importante lucrări de consolidare, protecţie şi renovare. Ocrotită de codri îmbrăcaţi în mantie pururea verde, Mănăstirea este o oază albă, în care călătorul găseşte linişte şi mare pace, prilej de desfătare şi mare trăire religioasă.
“Supramulţumiţi, cu filmul frumuseţii în minte şi în ochi, pornim către Mănăstirea Neamţ. Grăbim, spre a fi cazaţi, deoarece pe traseu erau mulţi vizitatori români, cât şi străini. Din depărtare se vede, fiind aşezată într-o poiană larg deschisă, înconjurată din toate părţile de culmi împădurite. Impunător monument al mândrei Moldove, al cărui ctitor nu se poate stabili după documentele istorice. Are aspectul unei cetăţi. De jur împrejur, chilii cu etaj. E un monument de o măreţie impunătoare.Totul te uimeşte. Curte mare; înspre nord, domină maiestuos monumentala Biserică “Înălţarea Domnului” precum au voit Petru Muşat şi, mai apoi, Ştefan cel Mare, împlinind toate cele fireşti unei mari Mănăstiri – rol istoric şi cultural – o mare pagină din albumul istoric – cultural al neamului.
“Sf. Bis. “Înălţarea Domnului”  de la Mănăstirea Neamţ, ctitor Slăvitul Voevod Ştefan cel Mare, este cel mai interesant şi mai reprezentativ monument al arhitecturii vremii, atât ca plan şi structură interioară, cu liniile sale măestrit proporţionate, cât şi prin bogata şi variata decoraţie a faţadelor, uimind pe oricare. Arhitectura şi exteriorul mult decorat dau monumentului o măreţie impunătoare. Zidurile constau din piatră mare, bolovani de râu şi cărămidă. Pridvorul măestrit lucrat. Pronaosul de asemenea geometric gândit. Urmează încăperea mormintelor. Apoi Naosul şi Altarul. Catapeteasma e sculptată şi aurită – stil baroc. Sf. Biserică adăposteşte multe morminte: mitropoliţi ai timpului, episcopi şi stareţi. În încăperea mormintelor se află: Ştefan Voevod, fiul lui Alexandru cel Bun – 1447 – şi cel al vestitului stareţ Paisie Velicicovschi – 1794.
“Picturi sub Ştefan cel Mare, Bogdan al 3-lea şi Petru Rareş, pic­turi orânduite potrivit vechilor erminii ale Bisericii Ortodoxe. Având călugări mulţi şi pricepuţi, Mănăstirea Neamţ a fost în veacul 15-16 şi 19 un adevărat focar de cultură. Aici s-au format pictori, sculptori în lemn şi piatră, au apărut scrieri teologice de mare valoare, cronici asupra unor epoci din viaţa poporului, diferite şcoli şi Seminarul teologic. O mare tipografie dând cărţi bisericeşti de slujbă şi de îndru­mare, o bogată bibliotecă cu manuscrise şi cărţi de mare valoare, un azil pentru bolnavi, venind aici, în 1886 -1887, şi M. Eminescu. Mare rol au jucat Paisie şi mitropoliţii moldoveni în domeniul cultural. Muzeul conţine obiecte cu valoare istorică şi artistică. Statul şi Mitropolia Moldovei au făcut: renovări, consolidări şi multe îmbunătăţiri: apă, lumină electrică etc.
“Orice vizitator pleacă satisfăcut că a putut vedea fapte nemuritoare. Am fost cazaţi în condiţii foarte bune. Refăcuţi şi mulţumiţi foarte de cele văzute – amintiri de neuitat – plecăm, lăsând Schiturile: Vovidenia – din lemn -, Pocrov, Sch. Icoana şi Cetatea, spre a le vedea într-un viitor cât mai apropiat. Pe un drum ozonat şi peisaje cari mai de cari mai atrăgătoare ajungem la Mănăstirea Slatina – ctitorie a Voevodului Alexandru Lăpuşneanu. Numele de la izvorul sărat din apropiere. Sihastrul Pahomie văzând într-un paltin, în sărbători şi zile de slujbe, lumini, plus având un vis prin care Maica Domnului îl îndemna să meargă la Domn, spre a ridica o Mănăstire, plăcându-i locul, hotărăşte ridicarea în 1552 – de meşteri locali şi din Transilvania -, a Bisericii actuale zugrăvită de pictori necunoscuţi din şcoala de pictură moldovenească – veac. 16 – în frescă.
“Are o curte mare. Mănăstirea este impunătoare. Se vede că era o întrecere între voievozi, de aceea aşezământul de rugăciune pare a fi mai ceva decât celelalte. În 1568 – căzând în o boală grea, Alexardru se călugăreşte cu numele de Pahomie. Adeseori jefuită de polonezi, iar în 1821 aciuindu-se eteriştii, e prădată de Turci.
“Aici îşi petrec somnul de veci alături cu Alexandru, soţia RUXANDRA, Veniamin Costache – mitropolitul -. Împrejmuirea din bolovani de râu, cu stânci de legătură la colţuri, prevăzute cu metereze şi drum de strajă, destinare: adăpost, rezistenţă şi apărare.
“Din 1962, Slatina a devenit Mănăstire de călugăriţe – şi azi -. Am fost întâmpinaţi de măicuţele Andreea şi Elena, foarte binevoitoare, foarte comunicative,  dând explicaţiile fireşti. Ne conduc în interior. Constă din: pridvor, pronaos, încăperea mormintelor, naosul şi altarul.
“În pronaos e tabloul votiv: familia voievodului – 4 băieţi şi 4 fete -. Ele, 3 fete: Teofana şi Tudora şi Ruxandra sunt aici înmormântate. Aici a fost adus capul Sf. Grigore de la Constantinopol şi luat de Ruşi -1916 – împreună cu multe odoare de mare preţ.
“Mitropoliţii: Sofronie şi Calinic Miclescu, Filaret Beldiman au fost Stareţi, făcând multe îmbunătăţiri: Paraclisul Sf. Nicolae şi Spiridon şi Paraclisul Sf. Trei Ierarhi. Pardoseala Sf. Biserici e din marmoră adusă din Haţeg. Acoperişul din tablă adusă din Polonia. Turla are: 3 clopote mari şi 4 de mărime mică. Când se trag, se aude: Alexandru Lăpuşneanu. Frecvenţă mare în săptămâna luminată şi la Schimbarea la Faţă. Muzeul conţine puţine odoare şi obiecte de cult cu valoare istorică. Două cronici vorbesc de comportarea Domnului Alexandru; cuvinte de laudă, de comportare morală: evlavios, înţelept, bun gospodar şi milos foarte, contrar cum îl descrie Negruzzi: aspru şi foarte rău cu boierii.
“Aici a luat fiinţă: o şcoală de muzică, o bibliotecă cu cărţi tipărite şi manuscrise – turnul bibliotecii – şcoală de caligrafi şi miniaturişti. Ca şi alte mănăstiri, Slatina a înscris o pagină frumoasă în istoria culturii poporului român. Mişcaţi de ce am văzut şi auzit, facem o modestă danie, însoţită de pomelnic de vii şi morţi. Vizităm apoi Mănăstirea Slătioara, foarte curată şi foarte bine gospodărită, cu multe lucrări noi. Călugării foarte mulţumiţi de vizită. Ne întreabă dacă suntem mâncaţi. Ni se serveşte fasole iahnie, cu gogonele. Trapeza pictată cu multe scene din viaţa Domnului Iisus, bine executate. Sf. Biserică curată şi cu o iconografie bogată, clară şi îmbietoare la rugăciune. Perdele la Sfintele icoane mari, foarte reuşite. Paraclisul de asemenea corespunzător meditaţiei şi rugăciunii. Pictori: fraţii din Grumăzeşti. Străni noi sculptate. Lăsăm şi aici o danie – spre amintirea şi pomenire, călugărului bătrân. La mică depărtare, e o Sfântă Biserică în construcţie – impunătoare, cu exteriorul sculptat – multe figuri geometrice. Turlele proporţionate, dând o înfăţişare plăcută – asemănare cu turlele Mănăstirii Curtea de Argeş –
“Dornici foarte, o întindem spre nordul Moldovei, spre a face cunoştinţă cu opere mai nemuritoare, mai grăitoare, pentru oameni cari au ştiut pentru ce trăi şi au trăit pentru ce au ştiut, uimind şi pe duşmani şi pe toţi străinii, cari s-au exprimat: “Pământ cântând în imagini”, aşa i-a răscolit văzând frescele interioare şi exterioare ale mănăstirilor din Moldova, văzând arhitectura şi ambiţia de a fi fiecare mai ceva decât cealaltă.
“Joi, 21.08.1986 ora 12 sosim la cea mai grăitoare şi semnifica­tivă operă monumentală, a nemuritorului ctitor Ştefan cel Mare, ce an de an după fiecare război ridica o biserică, sau mănăstire, drept mulţumire lui Dumnezeu. În locul unde s-a ridicat Mănăstirea Putna erau schituri cu călugări cari, expre, căutau locuri ascunse şi pline de linişte în desişul şi sălbăticia codrilor. Zidirea ei a început în Iulie 1466 şi a terminat-o în 1469, cu menirea de a fi necropolă dom­nească şi a grăi peste veacuri, că Biserica are un rol mare în întărirea şi apărarea independenţei statului ameninţat – deseori – de Turci şi de feudalii catolici ai Ungariei şi Poloniei. E monumentală şi impunătoare. Are aspectul de cetate. Meşterii, arhitecţii şi zugravii au exprimat în piatră şi în culori tot ce socoteau ei mai frumos şi mai durabil. Cronicarul Ioan Neculce scrie: “şi aşa au fost făcută mănăstirea de frumoasă, tot cu aur poleită, zugrăveala, mai mult aur decât zugrăveală şi pe dinăuntru şi pe afară şi acoperită cu plumb.” Vizitatori puzderie. În interiorul curţii se fac restaurări generale. Interiorul Bisericii cuprinde: pridvor, pronaos, încăperea mormintelor, naos şi altar. În dreapta e mormântul marelui voevod, compus din un baldachin de marmură. O candelă arde continuu. Ală­turi e al Mariei Voichiţa – ultima soţie -, apoi al Mariei de Mangop – a doua soţie, doi fii – Petru şi Bogdan, al lui Bogdan al 3-lea, mitropoliţi plus Teoctist, Iacob Putneanul şi al părinţilor mitropolitului.
“A fost un important centru cultural bisericesc, funcţionând o şcoală de copişti şi miniaturi, o şcoală în care se pregăteau cronicarii epocii şi clerul Moldovei. Muzeul e foarte bogat şi variat, de mare importanţă istorică şi artistică, mult apreciat de vizitatorii români şi străini, precum reiese din însemnările făcute.
“Şi noi am însemnat: “Veşnică fie pomenirea, amintirea şi cercetarea, fiind pildă tuturor generaţiilor prin faptele nemuritoare împlinite cu timp şi fără timp, în pace şi în foarte multe războaie. Iată locuri evocatoare, care mărturisesc vechimea tradiţiilor noastre de luptă, de cultură, de civilizaţie, adevărată şcoală de patriotism şi încredere în forţa poporului, îndemn la fapta cea bună, la muncă şi dragoste pentru patrie. Mormântul marelui şi nebiruitului ctitor al Moldovei şi al Sfintei Biserici, deasupra căruia stă de veghe candela recunoştinţei şi evlaviei străbune, este un izvor nesecat de patrio­tism.” Prin mulţimea de turişti, din toate părţile ţării şi Europei, abia am găsit o masă, pentru a ne hrăni.
“Entuziasmaţi de credinţa,  dragostea şi râvna întru nemuritoare impliniri, pornim spre alte locaşuri pline de grăiri şi puteri sporite.
“Iată-ne la vestita Sf. Biserică Voroneţ, despre care pe bună dreptate s-a scris şi s-a vorbit la superlativ, în ceea ce priveşte exteriorul şi interiorul şi mai cu seamă “albastrul de Voroneţ”, ce nu se poate imita. E zidită de Ştefan cel Mare, o “adevărată perlă de mare preţ”, atrăgând atenţia atât a artistului, cât şi a istoricului. Are ziduri de apărare.
“Peste tot, în interior şi exterior, este înveşmântată cu picturi în frescă de o deosebită valoare artistică, desenate pe un fond de un albastru viu, supranumit “albastru de Voroneţ”.
“Pictura e ca o carte deschisă, în care în imagini plastice se află învăţătura dogmatică, rânduielile liturgice, cât şi momente din istoria Bisericii creştine. Catapeteasma e sculptură în lemn. Aici e mormântul lui Daniil Sihastrul, mitropoliţi, călugări etc. În clopotniţă sunt două clopote dăruite de Ştefan Voevod. Prin bogăţia scenelor, coloritul viu, Voroneţul se înfăţişează – astăzi – ca un chivot, care vădeşte, în mod desăvârşit, simţul pentru frumos al strămoşilor noştri – moştenire de preţ a poporului nostru, uimind pe toţi vizitatorii: “Nu vom găsi ceva cât de cât asemănător cu aceste biserici ale căror culori armonioase scânteiază pe verdele poienilor, pe fondul tremurat al dealurilor din frumoasa Moldovă”.
“Pictori talentaţi astupau găurile ivite. Înserarea venind, mergem iar la Mănăstirea Humor, pe care o vizităm în fugă. Ţăranii – cunoscători – Corlăţeanu Dumitru şi Jucan Leonte, ne dau explicaţiile fireşti. Ne conduc la biserica nou zidită – în 5 ani – Sfântă Biserică impunătoare, cu un interior foarte grăitor, împlinit de pictorii fraţi Moroşani – în prezent în Grecia, cu o foarte mult grăitoare sculptură, executată de Buburuzan Leonte, sculptură în stejar, frasin şi paltin, de toată frumuseţea. Tot ce e lemn – sculptură -, de toată frumuseţea: Catapeteasmă, Uşi, Strănile cântăreţilor, strănile credincioşilor – 1700 lei o strană.   Are 3 policandre mari, în valoare de 150.000 lei – o familie a donat 250.000 lei, alta 75.000 lei de un policandru. Să tot slujeşti şi bucuros foarte să aduci laudă lui Dumnezeu. Credincioşi, demni urmaşi ai înaintaşilor. Cumpărăm “Psaltirea în versuri” de Mitropolitul Dosoftei – 200 lei – de mare valoare culturală, vederi, Biserica Socola etc. Sosind în oraş, căutăm familia Ungureanu Gheorghe, cari foarte binevoitori ne hrănesc şi ne cazează în condiţiuni demne, dovedind marea calitate a românului – ospitalier foarte, calitate moştenită de la strămoşii noştri Geto-daci. În fugă am depănat filmul marilor împliniri istorico-religioase, culturale văzute ale înaintaşilor nemuritori. Ne despărţim frăţeşte, cu dorinţa de a ne vizita, când vor crede. În minte ne apare filmul Sfânta Biserică Humor, expresie a stilului moldovenesc cristalizat în domnia lui Ştefan cel Mare, cu elemente noi de arhitectură. Are o arhitectură impunătoare. Catapeteasma cu strălucită sculptură în lemn. Ca şi Sfânta Biserică Voroneţ este împodobită peste tot în exterior şi în interior cu picturi care dau înfăţişarea fermecătoare. Prin picturile exterioare şi interioare, ca şi prin proporţiile şi liniile sale arhitecturale, Biserica Humor e un monument renumit: desenul e precis, culorile sunt îmbinate armonios, figurile sunt profund umane. Prin tot ce prezintă o comoară a Moldovei.
“Mănăstirea Moldoviţa: curte foarte mare, cu ziduri groase de 1 m. şi înalte de 6 m. cu turnuri de apărare în cele 4 unghiuri. Are aspectul unei mici fortăreţe. Ctitor: Petru Rareş. La intrare un turn impunător.
“Peste tot în interior şi exterior a fost înveşmântată cu picturi apropiate de Voroneţ, cu motive diferite elemente din viaţa Moldovei, biserici şi case moldoveneşti, costumaţie: ştergare şi iile populare, armele şi buciumul. Au fost pictori talentaţi, formaţi la şcoala moldovenească de pictură, în floare pe timpul lui Petru Rareş. A fost o şcoală de caligrafi şi decoratori. Fiind aproape de Ardeal şi Maramureş a fost, în veacul al 18-lea, liman de scăpare şi întărire pentru credincioşii împovăraţi de necazuri şi silnicii – veniţi din Rodna, Năsăud, Vişeu, Moisie etc. Aici i se păstrează câteva obiecte cu valoare istorică şi artistică: jilţul domnesc, Epitaful lui Ştefan cel Mare. E restaurată şi reînnoită. Se impune prin măreţie şi frumuseţe.
“Mănăstirea Suceviţa te uimeşte prin măreţie şi ziduri masive impunătoare. Aşezată în locuri unde au petrecut pustnici iubitori de Dumnezeu şi de singurătate. Ctitor: Ghe. Movilă – episcop de Rădăuţi, zidind Biserici de mari proporţii, şi  Ieremia Movilă – domnitor al Moldovei – 1595-1606, clădind case impunătoare; zidurile masive ale incintei şi turnurile de apărare sunt cele mai bine păstrate şi mai importante ca înfăţişare – ziduri de 6 m. şi groase de circa 3m. Suceviţa e cea mai desăvârşită biserică prin arhitectura ei, prin picturile interioare şi exterioare, cât şi prin comoara ei de lucrări bisericeşti cu valoare istorică şi artistică – ne spune A. Grabar, învăţat bizantinolog.
“Biserica păstrează în general elemente arhitecturale statornicite pe vremea lui Ştefan cel Mare, şi cu adăugiri din timpul lui Petru Rareş şi Alexandru Lăpuşneanu, rămânând o întrupare a unui stil ajuns la maturitate. Pereţii au 2 m. grosime. Prin proporţiile, liniile şi elementele ei arhitecturale, apare ca un monument care vădeşte măiestria şi gustul artistic al meşterilor şi ctitorilor ei. De asemenea, pictura – în general – de mare importanţă, fiind tot aşa de preţuită, ca şi picturile în frescă de la Voroneţ, Humor, Arbore şi Moldoviţa: bogăţia ansamblului, strălucirea coloritului şi reuşita plastică a unor scene, ducând mai departe firul tradiţiei, cu elemente din natură şi mediul înconjurător: culmi, flori, iarbă, atmosferă folclorică, costume de epocă şi câte o biserică moldovenească. Are pictura cea mai bine păstrată, dintre toate vechile picturi bisericeşti. Este ca o carte ce cuprinde: credinţa, pietatea şi istoria Bisericii Ortodoxe şi un document istoric de mare importanţă, în care se găsesc aspecte din viaţa moldovenească – sec. 16; flori de pe plaiurile Moldovei: feriga, garoafa, macul, căruţe şi costume locale, căţei, purcei, case ţărăneşti, fântână cu cumpănă, fierăstrău, plug de lemn. Aici se păstrează multe şi importante obiecte de cult cu valoare istorică şi artistică: Epitaf, împodobit cu 10.000 de mărgăritare, dăruit de Ieremia Movilă, Icoane, Veşminte bisericeşti, Dvere, Chivot, etc. Între anii 1958 – 1969 se fac restaurări. Se înalţă măreţ şi frumos un interesant monument românesc de cultură.
“Tot în nordul Moldovei, se află şi Sfânta Biserică Arbore, ctitorie a hatmanului Luca Arbore. E impunătoare. Arhitectura, pictură aidoma Mănăstirii Moldoviţa, Suceviţa şi Voroneţ. Datorită vremii, parte din pictură este ştearsă. Ne întâmpină o călugăriţă, ce are menirea a da explicaţii şi a o îngriji. Aspectul de mare cetate: curte mare, ziduri groase – punct serios strategic. Nu s-a făcut restaurare. Tot lăsată în părăsire e şi mănăstirea Horaiţa, situată la 20 km. de Târgu Neamţ, într-o poiană înconjurată de culmile Carpaţilor. La început biserică de lemn. În 1867 Arhimandritul Ermoghen Buhuş, ridică o biserică de mari proporţii, de piatră. Are 8 turle – unele de zid – alte de lemn, care dau bisericii o notă aparte, în comparaţie cu Biserica Moldoviţei. Interiorul bisericii foarte grandios, înaltă foarte. Prin proporţiile ei neobişnuit de mari, prin masivitatea ei, prin muţimea turlelor – mai cu seamă – această biserică constituie o notă aparte în evoluţia Arhitecturii moldoveneşti. Exteriorul, înconjurat de schelă de brad grăieşte că s-a încercat să fie restaurată şi consolidată de ani de zile, rămânând părăsită.
“Facem cunoştiinţă cu tânărul stareţ Zenovie, care, emoţionat, ne dă lămuriri întrerupte de oftaturi – probabil unde era în paragină şi avea menirea să o renoveze. Am mai văzut un călugăr împovărat de mulţi ani. Vizitatorii şi două maşini străine – nemţeşti. Când ne vorbea, părea îngândurat foarte. Ne spune că a fost călugăr la catedrala Sf. Patriarhii şi de un an de zile e aici. Zi caldă de august, prin poiene, aproape arse, cu păduri masive în îndepărtări. Pornim spre alte locuri şi mai pline de farmec, mai ozonate: spre cabana “Rarău”, pe un drum forestier în serpentină şi în pante mari. Şoimiţele s-au dat jos. Forţată, căprioara se îneacă de câteva ori, semnul oboselii. Mihail, vulturul, o cercetează. Se întunecase. La lumina unui bec şi a lanternei, verifică motorul. Bănuieşte că pompa e de vină. O scoate, o repară. Mai trec două maşini mici, foarte gălăgioase,  datorită marelui efort. Când trece a treia, întreabă de are o pompă în plus. Cu voce de bariton rosteşte: “Nu am, dar să vedem de este acesta necazul, ori benzina e proastă şi s-a înfundat pe undeva, ori are puţină ben­zină.” Cum tânărul binevoitor era inginer mecanic, ne încurajează să înaintăm. Grupuri, grupuri de turişti treceau tăcuţi, cu tot necesarul, pentru munte în spate. Se înnoptase bine. Lumini de focuri şi mai apoi electrice grăiesc că e aproape cabana “Rarău “. Cum ajungem, ne întâmpină binevoitorul inginer cu întreaga  familie: soţie, şi două fiice, foarte populari şi comunicativi. Mihail plecă la responsabilul cabanei, să vadă de mai are două camere pentru cazare. Ne dă o cameră cu două paturi, acceptabilă, pentru patru persoane.
“Aer foarte curat. Ne aflăm la 1600m. Depănăm cu tânăra familie diverse impresii. Le împrumutăm o pătură: peste noapte mai frig. Urcăm la etajul 3 bagajele. Ne astâmpărăm foamea ce se ivise, la un asemenea urcuş făcut pe jos – şi stimulaţi de un reînviorător aer. Ora 6: înviorarea. Se anunţă zi foarte frumoasă. Privim cu nesaţ Rarăul scăldat de soare, ce semeţ se înalţă, dominând codrii de brazi, poienile şi văile. Totul te încântă, te desfată, te face să rosteşti: “Mari şi minunate sunt lucrurile Tale Doamne, şi nici un cuvânt nu e deajuns spre lauda minunilor Tale” şi “Cerurile şi pământul şi toate făpturile aduc laudă Ziditorului.” Aerul rece, curat, ozonat înviorează pe oricine, tânăr şi mai cu seamă în vârstă. Afară ne întreţineam cu familia inginer Popa, din Târgu Neamţ. În calea uitării, presărăm flori – două fotografii – prinzând, parte din pitorescul cadru natural. Pe o potecă îngustă, printre brazi falnici, urcăm, spre nişte stânci din vârful cărora se desfăşoară văi şi curmături de o rară frumuseţe. Păduri de brazi – tinere – se iau la întrecere, urcând maiestuos spre Rarău, luminat de soare, pare un voinic, ce stă de strajă, având ajutoare de mari nădejdi: văile, poienile şi codrii, cu toată bogăţia: fauna şi flora. Fără saţ priveam. Nu ne mai înduram să plecăm. Tumultul de frumuseţi parcă nemaiîntâlnite, ne-a pus în situaţia să mai zăbovim. Fotografiem, urcuşul pe cele 2 scări de lemn, căutând a prinde cadrul poetic şi binecuvântat de cel ce deţine frumosul şi viaţa – Ziditorul  tuturor bunătăţilor. Plecând, am înţeles de ce această ţară a fost atât de mult râvnită de vecini şi de hoardele barbare, am înţeles de ce atâtea generaţii şi-au dat viaţa, înscriind cea mai mare epopee istorică, uimind chiar duşmanii, prin vitejia, dârzenia şi dragostea de patrie. Am înţeles de ce am intrat în istoria universală, apreciaţi: cei mai viteji şi cei mai drepţi dintre neamuri, precum strămoşii GETO-DACI. Mai mult ca oricând, am înţeles de ce codrii au brazi mai mulţi, deoarece unde a căzut un erou, a crescut un brad. “Deschizând cartea sfântă a neamului, un sentiment de admiraţie inundă întreaga fiinţă şi totodată, cu smerenie, mă înclin în faţa jertfelor, ca nisipul mării, presărate pe văile, poienile şi culmile Carpaţilor, alungând pe nesăţioşii cotropitori şi statornicind Independenţa Patriei” – gândea marele patriot Nicolae Bălcescu. Am înţeles de ce s-au întrecut V. Alecsandri, George Coşbuc, Gr. Alexandrescu, Alexandru Vlahuţă, Mihai Eminescu, Mihail Sadoveanu, să scrie pagini nemuritoare, privitor la: vitejia, dârzenia în marile biruinţi. De asemenea, pictorii: Nicolae Grigorescu, Ştefan Luchian au pictat scene, ce au entuziasmat şi vor entuziasma generaţiile prin grăirile:

“Căci nu-i mai scump nimica azi
Pe lumea pământească
Decât un nume de viteaz
Şi-o moarte vitejească.”

şi:

“De mori flăcău, ori mori bătrân tot una e
Dar nu-i totuna erou să mori
Ori câine – nlănţuit”

[Copleşit de prezenţa istoriei vii pe acele meleaguri, părintele Sisoe se lasă sufocat de amintirile din istoria Patriei, ce tabără asupra sufletului său uluit; vom sări peste acele pagini.]
“Pornim prin o pădure bogată de brazi, spre schitul Rarău. Lăsăm căprioara să se odihnească, şi mergem printr-un aer foarte ozonat, circa 500m., oprindu-ne din când să ascultăm cântecul şi glasurile, în fel şi fel de tonalităţi, văii ce ne-a însoţit până la schit. Schitul, aşezare în mijlocul codrilor de brazi falnici, cu frunţile întinse spre cer. Porţi mari. Curte mare. Totul reconfortant şi îmbietor, spre meditaţie şi reculegere sufletească. Ne aşezăm pe iarba rece şi curată. Apărând un călugăr, îl rugăm să vizităm paraclisul. După oarece întârziere, apare stareţul înalt, în papuci, fără ciorapi, cam puţin dispus. Descuie şi imediat pleacă la porţi, deschizându-le la apariţia altor vizitatori, poate aşteptaţi. Paraclisul foarte curat. O iconografie adecvată rugăciunii neîncetate, meditaţiei şi tinderea spre smerenie. Ne-au plăcut foarte perdelele cu fond popular, de la Sf. icoane împărăteşti, de la iconostas, perdele lucrate cu multă migală şi râvnă pentru cele sfinte, de o credincioasă din apropiere. Lăsăm o modestă danie pentru întreţinerea schitului, urmată de un pomelnic vii şi morţi. Iată o oază binecuvântată de Dumnezeu, pentru redresarea psihică şi fiziologică, pentru odihna binevenită, pentru toţi cei dornici să urce pe Rarău, spre a vedea ceea ce nu a gândit şi în altă parte nu mai văd. Veşnică pomenire şi cuvinte de laudă pentru cei ce au statornicit acest schit, în mijloc de codri, prilej de rugă neîncetată, plină de evlavie şi mari nădejdi în ajutorul lui Dumnezeu, am inserat în registrul pus expre ca vizitatorii să-şi exprime gândurile. Cu greu ne-am despărţit de locurile pline de grăiri religios- istorice. Pe marginea aceleiaşi văi plină de cânt şi învolburări, mergem domol, căutând a înţelege tot ce a cunoscut şi a legănat din depărtate vremi până în prezent.
“Mulţumiţi, pornim pe valea Bistriţei – cu a ei apă tumultuoasă -, căutând a fixa în minte şi ochi tot ce-i frumos. La Ditrău poposim pentru a vedea impunătoarea catedrală catolică. Pe malul Bistriţei, în adierea vântului, ne astâmpărăm foamea. Câteva clipe, lăsăm să defileze tot ce am văzut, spre a nu se uita, spre a fi pilde de înfăptuiri şi de mari trăiri religios-istorice. La Gheorghieni – din piaţă – luăm struguri, roşii şi ardei. Piaţă bogată. Când soarele apunea, am sosit la cuibul nostru drag, întâmpinaţi de dragii noştri, cari ne-au suplinit în lipsă. În fugă, fiecare am arătat ce ne-a încântat mai mult. Ţin să mulţumim vulturului Mihail-Nicolae şi Magdalenei – şoimiţa -, cari au avut marea plăcere ca împreună să parcurgem traseul arătat, pe cât mi-a fost cu putinţă, dându-mi prilejul să inserez cele fireşti, flori pline de frumuseţi, pline de parfum şi de mari grăiri, presărate în calea uitării. Dumnezeu le ţie darul, spre a mai vedea la timpul potrivit, alte mândre locuri nevăzute: Maramureşul, Crişana, Clujul, Munţii Apuseni etc, locuri cari, asemenea celor văzute, să ne dea puteri sporite, înţelegând că viaţa aşa merită a fi trăită, bucurându- te la maximum de ceea ce Dumnezeu, cu atâta dragoste, a dăruit acestui neam, pentru a-şi însenina gândurile, a-şi descreţi frunţile şi a putea spune: “Mari şi minunate sunt lucrurile Tale Doamne şi nici un cuvânt nu e destul – de ajuns, spre lauda minunilor Tale” şi “Facerea mâinilor Tale supune tăria” şi ” O de ce nu am zece vieţi, ca să te cânt, Natură” sau
“Sus senin şi jos verdeaţă,
E păcat să nu trăieşti,
Când îţi este dat,
Să trăieşti pe pământ o viaţă.”
“E păcat să nu cunoşti această mândră Patrie, dăruită cu atâta măiestrie de dătătorul tuturor bunătăţilor, ce pe bună dreptate s-a rostit:

“Pe-un picior de plai,
Pe-o gură de rai”.

“Am trăit momente de neuitat, prilejuite prin drăgălăşenia fiilor noştri: Mihail – Nicolae şi Magdalena – Elena. Încă o dată, le mulţumim şi-i îmbrăţişăm părinteşte.
17 septembrie 1986
“Ai voştri părinţi: Sisoe Preotul
“Zefirina Preoteasa”.
[Mai urmează şi o evocare a peşterii lui Daniil Sihastru, ieşită din memoria autorului la timpul cuvenit. Capitolul următor constituie o altă scriere a părintelui Sisoe.]