PE BULEVARD IN JOS – fata cea mai mica

Era o zi rea. Vântul muşcător stârnea vârtejuri de praf uscat din mijlocul străzii ce s-ar fi cuvenit să fi fost acoperită de troiene la acel ceas al iernii. Capete de ziar, jumătăţi de frunze moarte, luate pe sus de rafală, erau lipite de paltoanele negre ale trecătorilor fantomatici, de parbrizele murdare ale automobilelor sau de geamurile colbuite ale faţadelor. Când palele, sugrumate pe neaşteptate, îşi dădeau drumul într-o zbatere finală, cădeau şi ele, de parcă ar fi fost de plumb. Apoi se umpleau iarăşi foalele văzduhului, mânând prin coridorul de beton al blocurilor cirezi mugitoare de gunoaie zburătoare, către centrul Capitalei. Auzeai o poartă de tablă izbindu-se cu zgomot de foc de armă şi zăngănind îndelung. O fereastră spartă umplea urechile de strigătul cioburilor zdrobite pe caldarâm. Horcăitul unui autocamion greu se confunda cu acela al răbufnirii aerului din străduţele laterale. Un miros înţepător, înrudit cu cel al fumului, îmbiba atmosfera oriunde te-ai fi aflat. Pielea  ţi se chircea, ascunzându-se în sine însăşi, să se apere de impurităţile ce, din iuţeala cu care se izbeau de ea, o despicau în chip invizibil.
Din tramvaiul pe care-l aşteptam, coborî o femeie ostenită, rebegită, cu nasul şi gura îngropate într-o batistă boţită, umedă, cu capul adâncit în gulerul ridicat al scurtei de fâş albastru închis, dublată astfel încât purtătoarea părea de două ori mai lată-n umeri şi la talie. Pantalonii şi ghetele maro îi erau neîngrijite. Punând piciorul jos, îşi înălţă bărbia şi dădu cu ochii de mine. Nu mă mai puteam sui în vagon: fusese odinioară una dintre elevele mele cele mai apropiate, în orice caz cea mai mică de stat şi mai calină dintre ele.
– Ana!
Privirile, la început absente, când mă recunoscură, se luminară o clipită, pe urmă se retraseră iarăşi departe de mine.
– Domnule profesor…
Pe vremea aceea fusese un năpârstoc gingaş şi bălai; un amestec de sfioşenie şi îndrăzneală, de naivitate şi de sete de învăţătură, de modestie intelectuală şi de visări înduioşătoare prin faptul că se situau mult peste dotările ei. De Ana îmi fusese întotdeauna milă cât am avut-o în grija mea. Nu pentru prezentul perioadei aceleia, cât pentru perspectiva pe care i-o ghiceam: nu-i prevedeam destinul ca unul strălucit.
Figura îi era prelungă, slabă, insuficient colorată – o anemie ce mă speria. Părul lins, tras pe spate, şi-l lega cu o bentiţă îngustă azurie. Fruntea îi era deosebit de înaltă (mă făcea să acuz credinţa obştească susţinând că astfel de frunţi vestesc o capacitate a raţiunii ieşită din comun). Pomeţii i se retrăgeau sub pielea subţire ce luneca grăbit către maxilarul inferior lipsit de un contur viguros. Un nas de dimensiuni fireşti nu vădea nimic ce să-l fi impus atenţiei, nici în bine, nici în rău. O gură cu buze mai curând înalte şi deloc rotunjite în afară se roşise destul pentru a reţine privirile. Gâtul firav i se sprijinea pe umeri mici; pieptul supt i-l continuau nişte braţe slabe; nici o rotunjime nu-i îmblânzea asprimea pântecului, şoldurilor şi spatelui. Silueta şi chipul îi erau anodine. Însă privirile nu i le puteai despărţi de surâsul şi de destinderea ce îi scăldau permanent trăsăturile. Seninul irisurilor îi vibra neîncetat de căldură, de dăruire şi de starea lăuntrică a celui care aşteaptă să primească darul sufletului la rândul său. De cum îţi odihneai căutătura asupra ei, simţeai că, spre deosebire de ceilalţi copii, Ana era încântată că se afla în clasă; îi plăceau cele ce era chemată să facă şi, discretă, era totuşi evident că nu nutrea nici o aspiraţie de moment neîmplinită. Nu numai că arăta împăcată cu existenţa, dar nici nu bănuia că alta mai potrivită ei s-ar fi putut născoci.
Am pierdut-o din vedere mulţi, foarte mulţi ani. Am cam început să calc greşit şi m-am pomenit înclinând – oricât m-aş fi abţinut – către pragul bătrâneţii. O încurcătură m-a condus într-o instituţie ce nu-mi era familiară. La plecare, a alergat după mine o funcţionară împodobită cu atâţia nuri încât trecătorii se întorceau, agăţaţi mai ales de sânii ei bogaţi strânşi într-un pulover roşu, ce-şi vesteau tuturora feminitatea. Părul auriu, obrajii ovali, respirând sănătate, cereau alint şi trezeau bărbăţii neglijate. Lucra în biroul unde intrasem, mi-a spus Ana, căci ea era; m-a recunoscut; a vrut să-mi mulţumească pentru ceea ce-i dăruisem pe timpuri.
Acum o reîntâlneam, palidă şi pierdută.
– Ana, ce ţi s-a-ntâmplat?! Eşti bolnavă?
– Puţin răcită…, răspunse evaziv, căutând cu pupilele prin colbul răsfirat pe jos de huietul viscolului ce ne împresura.
Îşi ridică pleoapele şi, fixându-mă cu azurul lor lăcrimat, izbucni:
– Cum de ne-aţi putut minţi, domnule profesor?
Am fost năucit. Am strigat:
– Când te-am minţit, Ana?!
– Nu numai dumneavoastră… Şi părinţii… ai mei… ai tuturor prietenelor… Ne-aţi repetat întruna că viaţa este frumoasă… De ce? de ce?!
Mă apucă de umeri. Zvâcnirea pumnilor ei mă făcu să-i înţeleg greşit gestul; am fost sigur că voia să mă zgâlţâie, lovindu-mă fără răgaz cu întrebarea disperată. Dar Ana mi se ghemui la piept, plângând, ba în hohote, ba încetişor, ca să se înece din nou, zguduită de aceleaşi gemete al nefericirii.
– Ce ai păţit, Ana? Ce nenorocire te-a…?
– Nici o nenorocire, domnule profesor, se depărtă de mine, ştergându-şi ochii şi nasul fără să-şi poată stăpâni convulsiile. Nici o nenorocire. Viaţa, atâta tot.
Ceea ce socotisem a nu fi fost o minte de aur, cuprinsese adevărul, în imensa lui întindere, în ultimele ei cuvinte.

Peste doi ani, în ziua de 22 decembrie, un glonţ a străpuns-o pe stradă.