– Patima

I. PATIMA PRINTRE ZEII DE BRONZ

Când mi-a sunat şi mie ceasul să deschid ochii asupra Misterelor Orientului, existau tare sărace mijloace de a afla câte ceva despre ele. Asta se petrecea prin anii ’50. Sigur, pentru cel norocos, se mai năzărea de prin bibliotecile nobleţei intelectuale căzute în bolgiile puşcăriilor câte un volum sau altul privitor la yoga, ori la teosofie, la Himalaia, la Krishnamurti, la tainele faraonilor şi ale piramidelor acestora, ascunzând secrete matematice asupra Vieţii şi Morţii, cărţi cumpărate de tatăl meu pentru mine, la talcioc, unde nevestele, mamele şi fiicele celor arestaţi îşi desfăceau casele pentru dobândirea mărunţişului de care atârna zilnic sacoşa. Pe de altă parte, se strecurau, din mână în mână, dactilograme ale unor traduceri aproximative despre tratamentele prin magnetism, presopunctură, postúrile de hatha-yoga, acupunctură şi alte ‘minuni’ importate fraudulos şi cu mari riscuri din lumea liberă. Mi-a rămas până astăzi în minte numele unuia dintre acei tălmăcitori: Rusu-Bahmut. Bietul om, inconştient de cât de departe se întindeau antenele Securităţii, avea naivitatea să creadă că munca era sfântă, drept pentru care se cuvenea, de dragul onoarei, să se cunoască fiecine cât şi ce a muncit în ogorul culturii naţionale, aşa că îşi divulga identitatea, în chip ridicol, celor care-l pândeau în pânza lor armată, de păianjen cu muşcătura înveninată. Pe această cale, el se punea la dispoziţia organelor de anchetă, legându-şi singur mâinile, de acasă, şi lăsându-le lor doar plăcerea de a-l transporta la Malmaison, la Uranus, la Jilava, ori la Internele de vizavi de Palatul Regal. O mai fi trăind?

Va să zică, potrivindu-mă la aste împrejurări, am ajuns şi eu la porţile Necunoscutului, la Veşnicie, la Adevăr, la Iniţiere. Însă ceea ce m-a agăţat pentru totdeauna de poalele căutării lui Dumnezeu pe căi atât de întortocheate, de nesigure, de spăimântoase, a fost vizitarea frecventă a unui apartament din strada Maria Rosetti, de la ultimul etaj al unui blocşor situat în spatele unei benzinării, cu altă faţă de-a lungul şinelor unui tramvai.

Acolo locuia un pictor izgonit din rândurile celor cu penelul în mână, adică dat afară din Uniunea Artiştilor Plastici din România, când “s-a făcut, în sfârşit, ordine şi acolo” , cum îmi explica un ‘tovarăş’. “Ordinea” pomenită implica umbra soţiei maestrului, ce cădea, dureros, asupra lui. Dumneaei provenea din Statele Unite, dintr-o familie de bănăţeni care-şi căutaseră bănuţul acolo unde se plătea mai cu spor munca. Revenită în ţară , a avut şansa să fie angajată funcţionar la ambasada S.U.A.. Găsită în această poziţie de către ‘regimul celor ce muncesc’, ea şi cu toţi ai ei au fost socotiţi nevrednici de cinstea de a face parte din vreo formă organizatorică socială nouă. Drept pentru care, prima grijă de punere în ordine, după ce dânsa nu a mai primit viza statului nostru să mai funcţioneze la Ambasadă, fu să fie alungat Hrandt Avachian dintre cei asemenea lui. Ştiu că pare nebunesc să privezi astfel un om de dreptul la pâine, însă aşa a fost orientată existenţa pe aceste plaiuri: cea mai elucubrantă încercare de punere în practică a absurdului…! În concluzie, pe ei îi vizitam: pe Hrandt şi pe Rose (Rozalia) Avachian.

Aveau două mijloace de trai: pensia ei medicală, inventată de Ambasadă, pentru a nu o lăsa muritoare de foame, la îndemâna umanismului socialist, şi deosebita lui pricepere la obiectele de artă, mai ales la cele orientale (în temeiul căreia nu precupeţea să-i sfătuiască pe colecţionari, printre care se număra şi tatăl meu), pricepere ce-l făcuse, mai cu voie mai fără voie, ‘restaurator’.

Această îndemânare devenise atât de cunoscută încât, odată cu înfiinţarea Muzeului de Artă, i s-a propus angajarea acolo, pentru întreţinerea exponatelor sau a pieselor recent intrate în dotare, dar insuficient de bine protejate de proprietarii adevăraţi, pentru ‘spălarea’ pânzelor, pentru vernisarea lor şi pentru altele. Salariat al Muzeului, cât a fost lăsat să se manifeste cu toată·ştiinţa sa şi cu întreaga-i dăruire de sine, a evoluat degrab şi s-a impus fără ezitare, împărtăşindu-şi cunoştinţele şi în alte sfere unde era solicitat. De pildă, ţinea cursuri de restaurare a obiectelor de patrimoniu în cadrul Patriarhiei Bisericii Ortodoxe Române. Unul dintre acestea – din care partea introductivă, dacă îmi amintesc cum se cade, fusese revizuită din punct de vedere stilistic de prietenul său, poetul şi fostul inspector al Artelor Adrian Maniu -, încredinţându-mi pictorul manuscrisul, l-am şi publicat într-una dintre revistele teologice la care am colaborat mai bine de un sfert de veac sau în “Manuscriptum”. Celebrul monah şi pictor bisericesc, venerabilul părinte Sofian Boghiu – azi profesor la rândul său – i-a fost elev.

Şi a venit şi clipa când i s-a desfăcut contractul de muncă şi de la Muzeul de Artă. Cu sufletul abătut, Hrandt s-a angajat într-o cooperativă de pictură. Mă aflam în vizită la magazionerul şantierului “Carul cu bere” – un fost inginer proprietar al unei fabrici de hârtie, care-şi pierduse dreptul de a ocupa poziţia meritată prin diplomă, datorită câtorva ani petrecuţi la “Canal”. Berăria se restaura. Despărţindu-mă de cel căutat, am urcat să traversez localul spre stradă. Cât pe ce să mă izbesc de H. Avachian, drapat într-un halat cenuşiu, lung până-n pământ, aducând cu o hlamidă stropită cu vopseluri. Spăla şi împrospăta, împreună cu o echipă destul de numeroasă de plasticieni eliminaţi din U.A.P.R., decoraţia murală a tradiţionalulului restaurant din spatele Poştei Centrale, azi Muzeul de Istorie a României.

Nu a mai continuat îndelung timp să se înjosească şi să-şi prostitueze darul cu care se născuse. Într-o bună zi, a refuzat orice formă nouă a strădaniei de a rămâne în ‘câmpul muncii’, cum se spunea, folosindu-se de mijloace străine picturii de şevalet. Bizuindu-se pe pensia lui Rose – cititorul înţelege ce putere de cumpărare avea ea, în cazul a doi inşi chibzuiţi -, Hrandt pictă din ce în ce mai mult, schimbându-şi complet conţinutul paletei, luminându-l, şi tehnica, până la a nu i se mai putea recunoaşte stilul, datorită noutăţii lui şi culorii proaspete, carnale, strălucitoare. Din atelierul său plecară din ce în ce mai mulţi admiratori cu cartoane strânse grijuliu sub braţ -, achiziţionate la preţuri de o rară modestie -, ce urmau să le împodobească odăile, conferindu-le acestora un aer princiar.

Dar, pentru moment, nu despre arta sa era vorba, ci despre faptul că în căminul soţilor Hrandt şi Rose Avachian mi-am găsit, în anii primei mele adolescenţe, refugiul închipuirii şi întărirea întru dragostea mea incipientă pentru Extremul Orient. Cum asta? Prin frumuseţea ieşită din comun a statuetelor de bronz şi lemn ce împodobeau unica lor cameră de la etajul 6 (nu greşesc?), tronând între covoarele, orientale şi ele, ca şi pernele cu feţe lucrate, şi câteva mobile grăind, la rândul lor, despre o origine răsăriteană, toate priveghiind un superb şi straniu pekinez negru, pe nume Ming, care învia, cu blândele sale deambulări leneşe de ici-colo, zeităţile păgâne dormitând pe privazurile ferestrelor ce rotunjeau unul dintre pereţi, proiectate, printre masivele structuri învecinate de beton, asupra cerului ce se aprindea de flăcările săgetate dinspre răsărit şi, mai ales, ale apusurilor inegalabile datorită acestei ambianţe, lumina crepusculară strecurându-şi vivacitatea muribundă peste umerii divinităţilor în picioare sau întronate, înfăşurând aceşti umeri în tonurile aurii ale sacrului până te treceau fiorii Sfinţeniei tot mai evident respirând de pretutindeni din jurul tău. La aceasta mă refeream când ziceam că în casa lor m-am întâlnit cu Dumnezeu pentru întâia oară.

Fără ca Hrandt Avachian să fi fost credincios – cel puţin nu în felul în care eram obişnuit. Avea propriile sale interpretări ale Bibliei, un bob ireverenţioase – demitizante, cum s-a etichetat atitudinea aceasta a omenirii în ultimul sfert al secolului XX -, păstrând aderarea totală la morala creştină. Acele interpretări se împleteau cu o neaşteptată înţelegere a retragerii din lume, o înţelegere profundă, plină de respect, pomenită de el ca cea mai de seamă realizare a înţeleptului. Era un mare preţuitor al noţiunii de sfinţenie, în absenţa căreia nu concepea să se fi putut realiza ceva superior mediocrităţii şi vulgarităţii. Foarte frecvent îi batjocorea pe plasticienii contemporani care, cu ţigara atârnând de buza inferioară şi cu vorba murdară, ba chiar cu înjurătura înghesuindu-li-se la colţurile gurii duhnind a ţuică, credeau că se pot înălţa în arta lor la valorile realizate în vechime, omiţând faptul că, odinioară, pictorul nu trecea la lucru înainte de a-şi fi încheiat rugăciunile şi de a fi adoptat o stare lăuntrică de graţie, fără de care nimic pecetluit de o simţire autentică nu era cu putinţă.

Or, Hrandt Avachian se retrăgea el însuşi tot mai mult din lume, fără să-şi dea seama ce se petrecea cu el. A renunţat – poate ca o economie necesară în noile condiţii de viaţă ale perechii lor -, până şi la participarea regulată la concertele de la Ateneul Român ale Filarmonicii. Situaţia de a nu mai fi membru al Uniunii îi interzicea să mai iasă la peisaj: actul de a picta în aer liber devenise, peste noapte, susceptibil să fie socotit tentativă de spionaj! Aceasta nu l-a împiedicat vreodată, cât i-au îngăduit-o sănătatea şi puterile vârstei, să-şi ia subsuoară cutia cu vopsele, pensulele, un scăunaş pliant, un şevalet de câmp dintr-un lemn uşor şi lăcuit, un carton, o ploscă mititică metalică umplută cu apă de băut. Înarmat cu acestea toate, se deplasa la una dintre bălţile din preajma Bucureştilor.

El mi-a atras atenţia asupra existenţei lacului Fundeni, în care, în acea perioadă a vârstei mele de şaisprezece ani, se vărsa un râuleţ ce uda o luncă nu prea întinsă, îmbogăţită cu crânguri de copaci sănătoşi, şi m-a îndemnat să mă scald acolo, netulburat de nimeni, încurajând şi la mine setea de comuniune cu natura în singurătate. Stăpânirea apropiată a bisericii Fundenii Doamnei, unică prin sculpturile ei exterioare, ieşite din mâna unor meşteri orientali, înfăţişând păuni, palate cu turnuri, asemănătoare pagodelor, vase de aramă cu gât lung, firav şi delicat precum al lebedelor, chiparoşi, lega peisajul local de atmosfera locuinţei aceluia ce ajunsese a mă fascina mai puternic decât oricare alt adult şi cobora o boare a Divinităţii, parcă pentru mine chemată de Hrandt Avachian.

În micuţul cimitir adiacent clădirii cultice, am văzut pentru prima şi ultima dată cruci cu două şi trei trunchiuri verticale, străbătute de un singur braţ orizontal. Erau săpate în piatră, scrise în cirilică. Am bănuit că desemnau două sau respectiv trei morminte, reunind sub o cruce unică o familie întreagă, cu toţi membrii repauzaţi, cruce care încheia capitolul acelei anumite celule sociale irepetabile. A fost o mare lecţie de morală practică, cu atât mai severă cu cât nu era susţinută de vreun cuvânt. Mă învăţa ceea ce nimeni nu avusese intenţia să facă: mă învăţa despre cum se cuvine trăită viaţa, alături de ai tăi, după cum tot astfel se cade ea şi murită… Poate de atunci am deprins o atât de disperată foame de împărtăşire a zilelor mele cu altcineva, de vecuirea în comun, fără ca aceasta să mă fi determinat a renunţa la sihăstrirea descoperită în predania marelui Hrandt. Ca şi când ar fi voit să ilustreze şcolirea crucilor bătrâne din preajma Fundenilor Doamnei, paza existenţei în familie a fost una dintre cele mai dramatice învăţături oferite mie de pictor.

Dar nu pentru a mă scălda în etică sosisem acolo. Fusesem expediat să mă bucur de apa lacului pictat de Hrandt Avachian. Aruncându-mi privirile să mângâie suprafaţa desfăşurată între malurile nu prea depărtate unul de celălalt, mi se păru nefiresc de verzuie, de parcă s-ar fi revărsat în undă o mare cantitate de vopsea industrială. Cum, departe de mine, un localnic îşi îndemnase caii în luciu, să-i spele cu peria de podele, m-am întărit în convingerea că nu exista, totuşi, nici un pericol dacă m-aş fi adâncit în chemarea lichidă. Aşa încât m-am supus ispitei de a mă răcori, am păşit dincolo de hotarul gloduros ce mă despărţea de inconsistenţă, am înotat, m-am bălăcit de voie, am plutit, m-am răsucit, solitar stăpân pe val şi, în cele din urmă, am ieşit pe uscat. Eram verde precum jadul! Ochiul lacului era acoperit de mătasea broaştei şi lintiţă…

Printr-o apropiere de nu ştiu ce ordin, acest caraghioslâc m-a vindecat de greşeala de a fi văzut în Hrandt Avachian un emisar al Chemării de Sus. Am înlocuit-o cu adevărul condiţiei sale: era un adânc iubitor al Frumosului, prin naştere ademenit cu osebire către acela oriental. Nu mă întrebaţi cum de m-a condus la această luminare boirea mea din lacul cu pricina, căci nu ştiu ce să răspund…

În pofida dezamăgirii mele, cele ce citeam despre Extremul Orient şi deduceam mai ales, cele ce ghiceam mai mult decât aflam din cărţile străbătute, încercam, în continuare, să le verific în locuinţa Avachian. Despre aceleaşi splendori, despre aceleaşi miracole, despre aceleaşi nebănuite trepte ale desăvârşirii, grăia fiece statuie. În privinţa aspectului mistic al trăirilor mele, m-am obişnuit curând să nu-l mai aduc în discuţie acolo; nu-l voiam contrazis de bunul simţ raţional al gazdei mele, îi păzeam puritatea în adâncul lăcătuit al inimii, neatinsă de lumina prea crudă, rece, tăioasă a oricărui comentariu nedorit.