Tags

Related Posts

Share This

1. Pastele Badiei Vasile

Ne aflăm la penitenciarul Sucevei, în anul 1948, într-o cameră unde, ca şi în celelalte, nu exista nici un pat. Arestaţii zăceau pe jos, pe nişte rudimente de pături. Foamea te rodea, setea te ardea. Ziua nimeni nu deranja reţinuţii. Nopţile, în schimb, odioase, le sfâşiau urletele celor schingiuiţi. Eugen socoti că, în mod premeditat, erau căscate de perete uşile camerelor de anchetă, să huiască închisoarea toată de cele ce se petreceau acolo.
Cât stătu în acea cameră, Eugen Sahan cunoscu un ins mai în vârstă decât ceilalţi colocatari -, care-i impresionă pe toţi prin blândeţea sa. Numele îi era Vasile Ungureanu. Student cu ghiocei deasupra tâmplelor, făcea şi pe dascălul la o biserică ieşeană. Ocupa o încăpere a unei case parohiale. De fapt, îi fusese repartizată o locuinţă pe care, el nefolosind-o, din mila sa, odihneau sub acoperişul ei sumă de studenţi care n-aveau unde pune capul. Aceasta fusese pricina arestării sale: considerat gazdă de legionari complotişti. Nea Vasile, cum i se zicea, te împresura cu o privire de culoarea văzduhului şi caldă de te topea. Toţi se împrieteniseră cu el.
Într-una dintre seri, Vasile Ungureanu fu cărat la anchetă, pe la ceasurile şapte-opt. În jurul orei unu noaptea, se deschise uşa şi fu aruncat în cameră un trup inert. Era al bădiei Vasile. Fiecare rămase încremenit în ungherul său. Nici un fir de praf nu se clinti. Toată suflarea îngheţase de groază.
Speriat şi el, Eugen, totuşi, îşi făcu loc printre cei întinşi pe jos către masa de carne şi sânge. Se mai strecură cineva alături de el. Îl ridicară împreună cu băgare de seamă pe cel părăsit pe ciment. Îl cărară la locul unde bărbatul ajuns o ruină aţipea deobicei. Acum gemea.
– “Nea Vasile, ce ţi s-a-ntâmplat?”
– “Lăsaţi, copii, că trece, trece”, abia auzit şi cu mare dificultate, dar hotărât să-i împiedice pe cei doi a face caz de necazurile lui.
Era plâns. În ce hal se afla! Când l-au desfăcut la cămaşă şi pantaloni, de la cap şi până la genunchi numai urme negre, una lângă cealaltă, parcă aşezate cu pensula de către un zugrav dibaci, încrustăturile loviturilor de bâtă; şi pretutindeni roşu. Din el curgea sânge, sânge curat.
Eugen şi cu necunoscutul care-i sărise într-ajutor (şi care se prezentase: Şura Bogdanovici) trecură la a-l îngriji fără nici o pricepere. Comprese pe picioare, pe spate, pe tors. Îl oblojeau cât le sta-n putinţă.
Eugen Sahan nu mai rămase în încăpere decât trei-patru zile cel mult şi fu dus la Bucureşti, în cătuşe, pe tren, nemaiştiind nimic despre ce lăsase în urmă.

*

Cu prilejul primei vizite făcute de mine în Târgu-Neamţ m-am îndreptat spre biserica cea mai apropiată de locul unde mă depuseseră nişte necunoscuţi binevoitori. Mă aduseseră aici în automobilul lor, taman de pe la Mănăstirea Cozia, îmi pare.
Un bărbat uscăţiv, blând şi îndatoritor, cu priviri adânci albastre, ce grăiau mai mult decât cuvântu-i smerit şi lipsit de iniţiativă, jenat parcă de a mă obosi cu răspunsurile modeste pe care le dădea întrebărilor mele entuziaste, curioase, dar şi rostite cu o evlavie evidentă şi plină de bucuria că mă aflam în Moldova, socotită de mine o Galilee a românilor, mă întâmpină în pridvor, cu o cogeamite cheie de metal strânsă în palma mâinii din dreapta, tocmai când intenţiona să încuie şi să iasă. Doream să ştiu tot despre acea clădire liturgică, dar şi despre câte altele mai aveam de cunoscut în târgşor, precum şi ce trasee mănăstireşti se răspândeau de acolo prin jur, ce oameni deosebiţi eram dator să cunosc, ce preoţi cu har şi câte şi mai câte altele, toate înghesuite într-o clipă, sub un singur semn de întrebare, atunci când omul se gătea de plecare la treburile sale, un cântăreţ bisericesc, de bună seamă, îmi spuneam, ori un paracliser sau om de servici, dar fiu al altarului aceluia şi mai ales… al Moldovei lui Ştefan! Mă amăgeam că pentru un iubitor ca mine al locurilor sale natale merita să zăbovească, mare fiindu-mi setea de fiorul moldav al cărui cult îl aveam…
Aşa a şi făcut, cu dragoste, cu dăruire de sine, cu ştergere de sine, împărtăşind exaltarea mea. Se lăsa antrenat copilăreşte de adolescenţa mea întârziată, uşor de citit în focul entuziasmului de care dădeam dovadă. Mi-a dat explicaţii unde s-a priceput; pentru acelea ce-i lipseau îşi tot cerea scuze cu vorbe împleticite. Mă asigura că voi găsi alţii mai ştiutori decât el; mă încuraja să caut persoanele pregătite să-mi satisfacă nevoile culturale. Mă lămuri cum să ajung la Cetate şi cum să găsesc la poalele ei casa unui fost asistent universitar specializat în medievalistică, cel mai bun cunoscător al respectivei Cetăţi, pe nume cred: Constantinescu. Fusese alungat din învăţământ de regimul necruţător cu cărturarii naţionalişti. Când i-am dat dezlegare, s-a suit pe bicicletă. S-a depărtat ca un bătrân copil cuminte după ce a primit îngăduinţa profesorului să părăsească sala de clasă.
Am rămas în Humuleşti, peste pod, timp de două săptămâni. Şi atât de îndrăgostit m-am simţit de zonă şi de locuitorii ei încât, în vacanţa din cursul verii următoare, acolo am alergat fără ezitare. Mă împrietenisem cu dascălul Vasile Cozma şi cu soţia sa Jana. Ani la rând le-am fost oaspete. Târgul a ajuns oraşul meu de adopţie, că mult l-am iubit şi-l mai iubesc!…
Într-o seară, când gustam noi un pahar de vorbe udat cu sângele viei dinapoia bucătăriei unde zăboveam, iaca intră omul meu! L-am recunoscut pe dată, deoarece fusese cel dintâi moldovean care mă îmbătase cu bunătatea lui, în urmă cu câţiva ani, într-acea biserică. M-am manifestat ca atare. Şi el arăta tare bucuros că mă revedea, deşi acum, anii trecând şi fumurile mai risipindu-mi-se, îmi dau seama că buna lui cuviinţă era aceea care-l îndemna să nu-mi strice cheful şi să se prefacă a mă fi ţinut minte în aceeaşi măsură. Oricum, de atunci înainte s-ar fi spus că se lumina văzându-mă, după cum şi mie-mi bătea inima mai cu căldură când îl întâlneam.
– “Domnul Ungureanu şi domnul profesor Rădulescu”, făcu prezentările gazda.
Am asistat, ca un om al casei ce ajunsesem, la convorbire. Noul venit se afla într-o lungă şi perseverent desfăşurată curte pe care i-o făcea prietenului meu, domnului Cozma, pentru ca acesta să susţină, ca dascăl de vază în zonă, a fi şi dânsul numit cântăreţ la vreo biserică, pentru că nu avea din ce trăi.
Îi observam smerenia: nu semăna cu a unui credincios de rând, nici cu a unui călugăr. Avea un gust al unor indescriptibile umilinţe îndurate, acumulate în ani, răbdate împotriva demnităţii revoltate în tăcere. Numai o victimă de o viaţă, sub călcâiul zdrobitor al comunismului, purta astfel de stigmate pe chip. Nu mi-a fost greu să ghicesc că era fost deţinut politic, ca şi mine, cu atât mai mult cu cât numai pentru de-alde noi a primi o slujbă pe plac constituia o cumpănă de o dificultate fără seamăn. După plecarea lui, l-am iscodit pe domnul Cozma, să-mi verific deducţia. Aşa era: fost locotenent, fost prizonier în Siberia, revenit, a mai făcut şi ceva închisoare în ţară, cam multişor, şi se chinuia să-şi târească sufletul de la o zi la alta, având, dacă-mi aduc bine aminte, şi o mamă bătrână şi neputincioasă în sarcina sa. Şi-ar fi luat el un atestat de cântăreţ bisericesc, însă examenul de asimilare se dădea rar, la câţiva ani o dată.
După trecerea altor veri, am aflat că primise postul râvnit, că mama îi fusese înălţată într-o lume mai bună şi că domnul Ungureanu se căsătorise cu o învăţătoare pensionată medical, soţie cumsecade şi vrednică, dar care-l adâncise într-o lume a tăcerii, lipsindu-i dumneaei complet auzul. Îşi amărau zilele în sărăcie, mi se spunea, având drept toată avuţia numai credinţa şi demnitatea.
Apoi domnul Ungureanu muri.

L-am reîntâlnit în pragul altei biserici, în fruntea unui sobor ciudat slujitor: în cartea de amintiri din detenţie scrisă de Dumitru Gh. Bordeianu.
Mai întâi, iată-i portretul:
“Sub acest nume, ‘Maglavit’, l-am cunoscut noi toţi, cei arestaţi de la Iaşi şi încarceraţi la Suceava, apoi toţi tinerii de la Piteşti, de pe secţiile de muncă silnică şi în special cei de la camera 3 subsol, pe bădia Ungureanu. I s-a dat această poreclă pentru că plecase pe jos, de la Iaşi până în sudul Olteniei, în satul Maglavit, în anii 1935-1936, ca să vadă minunea acelui cioban, din acest sat, pe nume: Petrache Lupu. Vasile Ungureanu era din Târgu-Neamţ, cântăreţ sau dascăl de biserică.
“(…) ‘Maglavit’ făcuse războiul şi fiind talentat la muzică, s-a înscris ca student la Conservatorul de Muzică din Iaşi (…). A fost arestat în 1948, la vârsta de 46 ani, şi a fost condamnat la 15 ani de muncă silnică.”
N-aş fi crezut că ne despărţeau chiar două decenii; foştii deţinuţi beneficiază de această neobişnuită caracteristică biologică: îşi întârzie îmbătrânirea, cu tot atâţia ani câţi au pierdut; până la o vreme; pe urmă, ea parcă s-ar grăbi să recupereze. Or, în 1948, aveam 12 ani. Diferenţa dintre noi era de 34 ani. Felul cum arăta cunoştinţa mea – atât de tânăr părea! – constituia o încălcare flagrantă a legilor firii, ce merită luată în seamă de geriatri, cu atât mai mult cu cât observaţia mea nu priveşte un caz izolat, ci poate fi considerată generalizabilă. Măcar dacă s-ar ajunge la un rezultat cu implicaţii pozitive în existenţa semenilor, am spune că atâta suferinţă românească inutilă devine o necesitate pentru perpetuarea tinereţii membrilor speciei şi astfel… ne-ar ajunge temniţele dragi!
“Crescut în duhul Ortodoxiei mănăstirilor din regiunea Neamţului”, glăsuieşte memorialistul mai departe, “de unde era de baştină, era un adânc creştin, cu o trăire care putea fi luată ca model. Fiind un om bun şi paşnic, care nu accepta violenţa, războiul, cu toate atrocităţile lui, îl îngrozise. Era împotriva oricărei violenţe şi deaceea torturile care au fost aplicate aici”, e vorba despre reeducările de la închisoarea din Piteşti, “l-au înspăimântat. (…) S-a impus prin blândeţea şi bunătatea lui, dar mai ales prin trăirea lui mistică.”
Până să se declanşeze urgia bătăuşilor reeducatori asupra noilor veniţi în închisoare, bădia Vasile iniţiase un grup de trăire patristică. Câţiva deţinuţi tineri, sub îndrumarea sa, cercau rugăciunea necontenită, pe rând luându-şi rugăciunea unul altuia, astfel ca niciodată să nu rămână camera fără rugător. În restul timpului vorbeau despre vieţile sfinţilor sau se retrăgeau de lângă ceilalţi, să practice rugăciunea inimii. Îndrumar îi erau lui nea Vasile scrierile Sfinţilor Părinţi, “Vieţile  Sfinţilor”, “Patericul”, citite şi răscitite de el întreaga viaţă şi de multe ori discutate şi aprofundate cu călugării şi ieromonahii. Alături de prelegerile de filosofie ale lui Costache Oprişan, cercul său de studiu şi practică duhovnicească se instituia far pentru tineretul adunat în acea cameră – 3-Subsol -, o lumină şi o deschidere către un viitor nou, îmbunătăţit, mai apropiat de spiritul hristic.
Greu i-a atârnat pe umeri iniţiativa sa creştinească! Zaharia, conducătorul caznelor în acea cameră, când se declanşă furia studenţilor ce voiau să se elibereze pe spezele colegilor lor, torturându-i pe aceştia pentru a-şi renega crezul, credinţa, hotărârea de a nu colabora cu ateismul comunist, Zaharia, ziceam, l-a luat drept ţintă specială pe bădia Vasile, cum explică Dumitru Gh. Bordeianu, “în a-l batjocori, dispreţui, umili şi tortura cu atâta cruzime. A suportat tortura ca un martir; dar ceea ce îl impresiona până la lacrimi era atunci când vedea pe unul din aceşti tineri torturat şi deaceea tresărea la fiecare lovitură de ciomag, parcă l-ar fi lovit pe el.”
Spre lauda unuia dintre deţinuţii într-atâta de decăzuţi, din pricina spaimei inculcate de ticăloşii autoimpuşi reeducatori, încât ajunsese şi el a se număra printre conducătorii torturilor de la camera 3-Subsol (pentru a scăpa de noi suferinţe), pe nume Eugen Măgirescu, bădia Vasile, ne comunică Bordeianu, “nu a fost ucis. (…); îi spunea că era nebun de atâta misticism; a fost lăsat în pace”. Măgirescu, la rândul său, fusese una dintre marile victime ale acelor călăi aflaţi în subordinea directă a Securităţii şi atâta de chinuit se pomenise încât acceptase să devină şi el călău, alături de ei, cum spuneam, pentru a nu mai suporta cazna ce-i depăşise puterile.
E un fel de a vorbi că bădia Vasile fusese lăsat în pace. Vom vedea îndată ce s-a înţeles prin aceasta. Ce e sigur e că nu i s-a mai cerut să-şi bată confraţii, deoarece nu s-a obţinut absolut nici un rezultat în această privinţă. Vasile Ungureanu lăcrima şi spunea că n-o putea face. Măgirescu, menţionează memorialistul, “avea un deosebit respect pentru acest om. Fiind mai în vârstă decât noi, că putea să ne fie tată, a fost ascultat, stimat şi iubit într-atât încât vedeam pe unii de pe priciuri plângând de durerea bădiei Vasile, atunci când era torturat. Au fost aceia care n-au lovit niciodată pe nimeni”. Cu atât mai mult cu cât calitatea sa cea mai impresionantă era, ne mărturiseşte Dumitru Bordeianu, că-l “durea durerea altuia”.
Portretul lui Vasile Ungureanu, de la care am plecat, îşi atinge apogeul sub pana redactorului amintirilor din temniţă: “Bădia Ungureanu avea înfăţişarea unui sfânt bizantin din iconografia răsăriteană şi a fost printre puţinii camarazi, pe care i-am întâlnit în închisoare, care postea miercurea şi vinerea post negru, iar mâncarea lui o dădea altora. Datorită acestei trăiri, a fost printre puţinii (…) asceţi, pe care i-am văzut cu ochii mei în care foamea nu şi-a înfipt colţii. Pentru aceştia trăirea telurică avea mai puţină importanţă, pentru că ei trăiau în alte sfere. Cum nu voi crede în Vieţile Sfinţilor şi ale martirilor mistici şi asceţi răsăriteni, când i-am cunoscut şi văzut pe camarazii mei care duceau o viaţă după modelul lor, trăind în stare de sfinţenie? Am redat atitudinea exemplară a bădiei Ungureanu pentru a nu trece cu vederea pilda acestui adevărat creştin.”
Autorul din care citez relatează o altă întâmplare cumplită:
“Se apropiau Paştele anului 1951 şi, într-o seară, văzându-l pe bădia Vasile plângând de durerea fraţilor săi, a fost întrebat de ce plângea. Răspunsul lui a fost simplu: ‘Plâng de durerea fraţilor’. Fraţii lui erau cei bătuţi. Zaharia, enervat, a intervenit brutal: ‘Cum, mă, bandit mistic, ăştia sunt fraţi pentru tine, nu sunt ei bandiţi ca şi tine?’. Cu naivitatea unui creştin pios, Ungureanu i-a răspuns: ‘Pentru mine ei nu sunt bandiţi, pentru că nu mi-au furat nimic şi nu mi-au făcut nici un rău!’
“- ‘Cum, nu te-au bătut?’
“- ‘Nu ei m-au bătut!’, fu răspunsul dat lui Zaharia.
“- ‘Ia să-i faci tu o caracterizare şi să spui despre alt mistic înrăit ca tine, de banditul Bordeianu, ce părere ai despre el?’
“Toţi din cameră se aşteptau ca Ungureanu să-mi facă un portret în tonul demascărilor” – adică să-l acuze că nu era comunist încă: asta se petrecea, printre altele, cu prilejul demascărilor. “Ungureanu, cu simplitatea Sfinţilor”, reiau povestirea lui Bordeianu, “cu cele mai simple cuvinte, a răspuns:
“- ‘Fratele Bordeianu este un om blajin’.
“A fost cea mai simplă caracterizare pe care mi-a făcut-o vreodată cineva. Şi acum, când scriu aceste amintiri, îmi sună în urechi aceste cuvinte.
“Enervat până la nebunie, Zaharia s-a năpustit asupra bietului om, l-a călcat în picioare, l-a bătut, l-a zdrobit, încât nu mai ştiai dacă era om sau o masă de carne sângerândă. Aşa plăteau oamenii cinstiţi.”
Vasile Ungureanu intrase în temniţă format de mănăstirile moldovene: cu ‘inimă bună’. El n-a putut deveni gâdele fraţilor săi: era creştin adevărat, acest student întârziat.
Acum suntem pregătiţi să înţelegem ce tortură, mai ales duhovnicească, li se pregătea ‘îmbunătăţitului lui Dumnezeu’ poreclit “Maglavit” şi celor din grupul lui de credincioşi, numiţi ‘mistici’ de către reeducatori, ce batjocură li se gătea cu prilejul Sfintelor Paşti din 1951.
Noua născocire a infernului îşi începu desfăşurarea de luni, în Săptămâna Patimilor. Zaharia aduse din altă celulă nişte mături cu coadă, tocite, şi un ghem de sfoară. Le înmână următorilor studenţi: zisul ‘Maglavit’, Nedelcu, Dumitru Bordeianu, Paul Popescu, Zelica Berza, Grigoraş, Huţuleac, Sântimbreanu, Reus, Gheorghiu, Andrişan, cu porunca să lege cruci din ele, pentru Vasile Ungureanu cea mai mare. (Nu peste multe pagini, mărturia lui Gelu Gheorghiu, abia pomenit, o va confirma pe aceasta.) Aceştia erau izolaţi de restul deţinuţilor. În dreptul lor, depuse nişte cutii de conservă goale. Mai era acolo şi o sticluţă cu dop, ce conţinea un lichid. Pe de altă parte, întinse la zece dintre cei ce se deziseseră de crezul şi credinţa lor nişte foi de hârtie pe care erau înscrise tot felul de injurii, murdării şi ofense la adresa Mântuitorului, înşirate în versuri cu măsura acelora din Prohod. Iată descrierea lui Dumitru Bordeianu.
“De după masa de luni şi până-n Vinerea Mare, când se cânta Prohodul în bisericile noastre, precum şi în cele trei zile de Paşti, s-a cântat pe melodia Prohodului, de către cei zece (…) tot acest repertoriu de pornografii, măscări şi hule aduse împotriva Fiului lui Dumnezeu.
“Noi, cei consideraţi ca ‘mistici’, am fost purtaţi timp de 8 zile, prin cameră, de la un capăt la altul, în frunte cu Ungureanu, închipuind Patimile Domnului. Lui Ungureanu i-au făcut o coroană de spini. Iar în cutiile de conserve s-a pus mangal, stropit cu gaz lampant, i s-a dat foc, ca să tămâiem cu ele. Iar noi mergeam în genunchi, făcând mătănii.
“Ca niciodată, l-am văzut pe Ungureanu plângând, îngrozit de ceea ce ne forţau să facem.
“(…) După opt zile de mers în genunchi, ni s-au rupt pantalonii, iar genunchii erau numai o rană.”
Unuia singur dintre cei aleşi i s-a îngăduit ieşirea din şir, când a săvârşit-o, dealtfel: înnebunise mai demult, datorită bătăilor, şi i se acordau, când şi când, astfel de privilegii. Era Nedelcu.
Cum a spus, pe atunci copilul, Sergiu Măndinescu, un mare poet al puşcăriilor pentru politici:

“Din cei ce au trecut pe acolo, numai morţii trăiesc
“asemenea lui, aşijderea ţie,
“iată, de pildă eu: umblu, vorbesc,
“dar viaţa mea nu-i, prietene, decât o moarte vie.”

Fără ca cele ce urmează să aducă modificări radicale ale chestiunii discutate sau să îmbogăţească într-un mod nesperat informaţiile noastre privitoare la Vasile Ungureanu, contactul direct cu unul dintre vieţuitorii din camera 3-subsol, domnul Gelu Gheorghiu, de care dăm seama mai jos, contribuie categoric la definirea mai precisă a bădiei Vasile, acest mare trăitor creştin, un chip memorabil de suferitor al martiriului la care au fost supuşi creştinii ortodocşi români în temniţele comuniste.

Gelu Gheorghiu a trecut prin camera 4-Spital şi în tovărăşia altor doi neîmblânziţi a fost mutat aiurea, însoţiţi de ironia lui Ţurcanu, hohotită pentru urechile celor rămaşi locului:
– “I-aţi văzut? Au fost tari! N-au vorbit. Bravo lor! Urmează, gata, să iasă…”
Cu astfel de cuvinte, scoşi de acolo – ce eliberare! -, au ajuns într-o chiţimie unde au mai zăbovit vreo lună-două.
Manciu, Andreescu şi cu el, Gelu Gheorghiu. Nu acum vom vorbi despre cele petrecute în chiliuţă, nici despre insul introdus printre ei, venit de afară să-i tragă de limbă, care se recomanda avocat. Rămâne pentru altă dată.
Spre toamna lui ’50, după o serie de noi schimbări, el şi cu Manciu au fost conduşi la camera 3-Subsol, acel Manciu care a constituit pentru Gelu o obsesie pe parcursul întregii vieţi de atunci înainte, şi abia în urmă cu doi ani s-a dumirit că, de fapt, nu fusese o plăsmuire frumoasă a minţii sale, ci că existase cu adevărat.
Ţurcanu i-a aruncat într-un ungher – el făcea de capul lui aceste mutări, având totală libertate de mişcare prin puşcărie, cu un fel de şubă pe umeri şi cu cheile în mână.
Gelu şi-a rotit privirile în jur, peste chipurile noilor confraţi: nimeni în afară de Leonida, din comitetul de cameră, nu-i era cunoscut. Iar Leonida nici vorbă să fi fost o victimă, ca ceilalţi, ci era unul dintre călăii prin mâinile cărora trecuseră serii întregi de estropiaţi. Acesta, în mod nesperat, a reprezentat norocul lui Gelu, pentru că Leonida rămăsese cu impresia că noul venit îşi făcuse demascarea sus. În afară de bestia numită, nu cunoştea pe nimeni. Aici fuseseră adunaţi moldovenii.
În camerele de la subsol nu numai că Ţurcanu înghesuise pe cei cu pedepse mari, de la 10 ani în sus, dar îi grupase şi după alte criterii, astfel încât oamenii să fie între cunoscuţi, să se poată denunţa unul pe celălalt tocmai deoarece ştiau multe unul despre altul. La fel, într-altă parte erau muntenii, dobrogenii, ardelenii ş.a.m.d. Aici, repet, numai moldoveni. Aşa că Gelu, fiul unui hotelier din Calea Griviţei, deci bucureştean get-beget, nu cunoştea absolut pe nimeni. Numai în cadrul maltratărilor la care erau supuşi şi a turnătoriilor făcute, izbuti şi Gelu Gheorghiu să se dumirească fiecare cu cine fusese angajat în acţiune, ăsta cu ăla, ăstălalt cu ălălalt…
Şef de cameră, după ducerea lui Leonida aiurea, a rămas Zaharia, ajutat de Măgirescu şi de Păvăloaie. Lui Zaharia, nimeni nu i-ar fi dat atenţie. Era un tinerel, ca toţi soţii săi, de statură mijlocie, şaten spălăcit, fără nimic ce să fi sărit în ochi; pe deasupra şi apolitic. Cei din jur au băgat de seamă că era amator de muzică clasică şi mai ales de operă. Gelu l-a întâlnit în dubă pe fratele mai mic al lui Măgirescu, Cedric după numele de botez. Şi el a intrat în reeducări împreună cu ceilalţi, prin iunie ’50.
Printre dânşii se număra şi inginerul Bolfosu, al cărui contact cu Ţurcanu a fost mai deosebit decât al fraţilor de suferinţă, fiindcă Bolfosu tot căuta să-i demonstreze – era un om şi fin şi bine pregătit, nu numai din punct de vedere profesional, ci şi intelectualiceşte în general, un fel de artist, căci, mai târziu, mult după încheierea experimentului despre care vorbim, le cerea colegilor de detenţie să-i dea, de pildă, zece cuvinte şi să-i spună în ce voiau să le introducă: într-o poezie de dragoste sau într-una de jale etc.. Deci era capabil de multe giumbuşlucuri în materie de versificaţie. În tinereţe, se credea, fusese speranţa revistelor de poezie cu care colabora mereu sub alt nume. După cum spuneam, Ţurcanu nu-l brutaliza, nu-l schingiuia ca pe ceilalţi. Îi dădea câte o palmă de-l trântea pe jos; îi mai dădea două-trei şi-l tăvălea iarăşi; apoi îl ridica din nou, deşi Bolfosu îl lua cu: – “Bine, domnule, dar mata nu înţelegi că greşeşti din punct de vedere ideologic, deoarece comunismul…” – “Ia-te uită cine-mi dă mie lecţii…” Nici unul nu îndrăznea să facă asta! Şi arde-l; şi pune-l jos; şi iar îl scula; şi: – “Ei, cum e, mă?” – “Ceea ce am spus constituie o realitate. Ştiţi că…” Doi oameni au putut să păstreze atitudinea aceasta: Manciu şi cu acest Bolfosu. Apoi cel din urmă a fost separat de grup şi, pesemne, vârât într-o chilie de unul singur, faţă-n faţă cu bătăuşii, s-a stors de la el ce se intenţiona să se afle, după care i s-a dat drumul la Aiud.
Mai târziu au remarcat că Zaharia avea zile când, afanisit, îşi plimba privirile dispreţuitor pe deasupra tuturora, parcă dezinteresat de orice, iar în altele îl apucau crizele. Când intra în ele, îi forţa pe Măgirescu şi pe Păvăloaie să depăşească în duritate tot ce puteau născoci. Dacă el lipsea din încăpere, perechea lor mai scăpa câte un gest de înţelegere, de omenie, oricât de pe furiş sau de mascat.
Măgirescu era un bărbat ai fi zis că frumos, parcă brunet. Urmase dreptul, deci fusese coleg cu Ţurcanu. Legionar, ca şi Păvăloaie. Ultimul numit fusese un tip foarte activ, axat pe ideologie. Pe urmă a căzut în aşa fel încât nu şi-a mai revenit niciodată. Pe când Măgirescu, deîndată ce a scăpat din Piteşti, a şi redevenit ce fusese înainte. A scris şi o broşură, “Moara dracilor”, în care mărturisea chinurile suferite până la cădere, dar nu şi cele făptuite după ea. A compus şi poezii pe aceeaşi temă. Unora le-a cerut iertare pentru ce le făcuse, însă vorba aceea… mai sunt multe de spus cât priveşte remuşcările colaboraţioniştilor. Iar dintre ceilalţi prezenţi în cameră, Gelu Gheorghiu nu-l cunoştea pe nici unul.
Pentru că cei trei au fost pomeniţi, este bine să aflăm câte ceva despre dânşii, pentru a înţelege mai limpede unde nimerise omul nostru şi în ce atmosferă se vor desfăşura cele ce urmează.
În conformitate cu declaraţia lui Mihai Livinschi, Nicolae Zaharia şi-a început reeducărilor în calitate de victimă a miliţienilor penitenciarului Piteşti, în camera 4-Spital, la sfârşitul lunii decembrie 1949. Un grup minor de reeducatori a fost ţinut în frâu de masa deţinuţilor din celulă, de furia cărora i-au salvat Dumitrescu, directorul penitenciarului, şeful de secţie Nicolae Lăzăroiu, caraliul Gheorghe Georgescu, toţi pândind pe la uşă evoluţia acelui început de cazne gândite de securitate, dar puse în practică de către anumiţi deţinuţi lipsiţi de caracter, ce sperau să devină securişti, sistem neobişnuit prin închisori (“Memorialul Ororii. Documente ale Procesului Reeducării din închisorile Piteşti, Gherla”, Bucureşti, Editura Vremea, 1995, p.250). “Convingerea” izbutindu-se cu acel prilej, ulterior îl găsim pe Zaharia alături de Virgil Bordeianu, Alexandru Mărtinuş, Titus Leonida şi alţii, bătând până ce victima ajungea în nesimţire, iar când îşi revenea era din nou luată la bătaie (p.289).
În procesele verbale de anchetă ce au precedat condamnarea la moarte a lui Eugen Ţurcanu şi executarea sa, el specifică despre Constantin Păvăloaie şi Eugen Măgirescu a-l fi ajutat în “demascare din vara 1950 până în decembrie 1951″. Cel dintâi este caracterizat, ca făcând parte dintr-un grup restrâns de “apropiaţi ai acţiunii de “demascare”.” Ambii i-au fost indicaţi colonelului M.A.I. Sepeanu (unul dintre răspunzătorii pe linie M.A.I. de reeducări, condamnat, mai târziu, pentru aceasta) de către acelaşi Ţurcanu ca oameni de mare încredere (p.127). Conform unei mărturii, Păvăloaie a trecut şi el prin bătăile suferite de reeducaţi, ca victimă a lui Nuty Pătrăşcanu, care l-a schingiuit “sălbatic şi bestial” (p.208). Mai mult, a fost brutalizat, alături de Angelescu, Iosif V. Iosif, Pop Cornel, în camera 4-Spital, de miliţianul Lăzăroiu, în ianuarie 1950. În contradicţie cu astfel de informaţii, conform majorităţii mărturisirilor, el a fost un privilegiat încă de pe timpul detenţiei în penitenciarul Sucevei, unde fusese numit să lucreze la bucătărie împreună cu alţi trei legionari (p.257). Pentru Dan Dumitrescu, Constantin Păvăloaie a fost implicat în reeducare într-o poziţie de prim rang, încă din Suceava, unde s-a aflat printre apropiaţii atât ai lui Bogdanovici, cât şi ai lui Ţurcanu, într-o perioadă când, spre deosebire de el, Eugen Măgirescu se opunea reeducărilor, iar Eugen Ţurcanu îl va cita (pe cel din urmă) într-un interogatoriu din aceeaşi perioadă cu cel anterior menţionat, printre deţinuţii “maltrataţi un timp mai îndelungat”. Dealtfel, în cartea scrisă de el, după eliberarea din temniţă, se poate constata cum a fost ‘convins’ (cu câtă cruzime) să devină reeducator. Despre mărturia lui Dan Dumitrescu trebuie să ştim că ea constituie una dintre cele mai puţin veridice dintre toate câte s-au obţinut în aceste anchete ale groazei ce pregăteau tot atâtea gropi câţi anchetaţi existau în acel moment.
Alături de conducerea demascărilor într-o celulă sau alta, Păvăloaie, în calitate de provocator, era băgat în camere cu elevi şi alţi tineri de orientare politică deosebită de cea legionară. Rostul său şi al altora acolo era de a-i convinge pe ceilalţi să adopte linia legionară. Educaţia ce li se făcea consta în predarea de poezii şi cântece ale Gărzii, de comunicarea şi comentarea legilor şi poruncilor legionare, de coborâre pioasă în istoria Mişcării. El şi cu Ieronim Comşa mai aveau misiunea de a observa comportamentul celorlalte caiafe, trimise cu aceleaşi scopuri în respectivele camere, pentru a-şi denunţa colegii de misie, în cazurile în care nu-şi îndeplineau sarcinile primite de la Eugen Ţurcanu şi, mai ales, ar fi încălcat consemnul tăcerii asupra a ce pregăteau ei atunci.
Iar ce anume pregăteau întrece orice închipuire sănătoasă. Tineretul indus de ei în rândurile legionare intra în moara dracilor ca legionar, tot învăţătorii lor găsindu-se în fruntea acelora care deşelau bieţii copii, pentru “credinţa legionară” demonstrată. Caracterul nebunesc al acţiunii lor este mai mult decât evident. Iar principalii bolnavi de paranoia, aceia care au clădit sistemul acesta, de găsit în rândurile şefilor Securităţii, nu au fost încă desemnaţi ca atare de către nici un medic psihiatru, iar societatea, atâta timp cât ei sunt în viaţă, continuă a fi ameninţată de furia lor oarbă şi sângeroasă, astfel de boli nevindecându-se de la sine.
Băieţii ceilalţi, aflaţi la început de viaţă, cei aruncaţi în arenă, vieţuiau cam după cum urmează.
Poziţia obligatorie în cursul zilei era la marginea patului, cu mâinile întinse înainte, să-ţi atingi vârful degetelor de la picioare, cu privirea aţintită tot înainte, nici cârmind la dreapta, nici la stânga. Câte un ‘dălcăuş’, doi, cum îi numea Gelu, se plimbau printre priciuri…
Cea din vârf era categoria criminalilor; urma categoria ‘iloţilor'; între ele, categoria ‘dălcăuşilor’, puşi să te păzească sau să-i ajute la bătaie pe cei din prima categorie, mulţi dintre ‘dălcăuşi’ luând-o iar de la început cu înghiţitul loviturilor, pentru că iniţial se repezeau să scape, apoi dădeau înapoi, speriaţi de ce anume făceau şi astfel erau luaţi la ochi ca nereeducaţi suficient.
Gelu Gheorghiu, în timpul anului petrecut acolo, s-a numărat în categoria victimelor: numai ‘bandit’, numai la marginea patului, numai cu mâinile pe picioare, numai cu ochii fixaţi înainte şi aşa mai departe.
În timpul nopţii, somnul se efectua cu braţele de-a lungul corpului, peste gioarsa de pătură. Erau perioade de pedeapsă când trebuia să dormi cu trupul lungit pe spate, ca deobicei, însă cu braţele întinse în continuarea umerilor în sus. Bineînţeles, să nu mişti, să nu te-ntorci, să nu carecumva să bagi mâinile sub cuvertură pentru a face vreun semn celui de alături.
La început, până să le afli toate tertipurile, se mai găsea câte unul cu misiunea să te îmboldească: – “Ce ne facem, frate?” – “Om vedea cum om rezista, dar ne ţinem tare…” îngăima celălalt încurajator.
Dimineaţa venea raportul. Toată lumea la marginea patului. Trecea Zaharia sau Măgirescu, cu un aer marţial, prin faţa tuturora. – “Are vreun bandit ceva de spus?! Are vreun bandit ceva de mărturisit din ce s-a întâmplat astă noapte?!” Sărea chiar ăl de provocase: – “Domnule Zaharia, eu nu mai suport! Nu mai vreau să fiu bandit! Azi noapte o frântură banditească din mine [astfel de formule circulau între ei, pentru a se dovedi apartenenţa la categoria omului nou, comunist] m-a îndemnat să-l întreb pe dânsul ce ne facem. Iar el mi-a răspuns că să rezistăm…” Celălalt, provocatul, deşi mai puţin dedat la limbajul de lemn al articolelor de fond din “Scânteia”, al unui Silviu Brucan sau al altora aidoma lui, dacă învăţase lecţia, îi înapoia: – “Păi tu, banditule, de ce m-ai întrebat ca un duşman de clasă ce eşti că ce ne facem?!” Acesta era motiv ca unul sau chiar amândoi dintre respectivii să încaseze o nouă bătaie soră cu moartea.
Curăţenia era prilej de chin suplimentar. Făcuseră răni şi la genunchi şi la cap. Pentru că atunci când ajungeai la peretele din fund, te aştepta unul cu bâta şi te izbea în cap. – “Unu a trecut! Doi a trecut!” Tot lovea, tot lovea, tot lovea, numa-n creştet. Iar cum munca se desfăşura doar în genunchi, aceştia erau şi ei tot o rană. Unul dintre cei trei şefi stătea cu bâta să te atingă la cap. Ăilalţi, ‘dălcăuşii’, se plimbau printre rânduri, să constate cum munceai. Într-o vreme, dar nu prea îndelung, i-au pus să meargă pe vine, nu în genunchi, ceea ce era şi mai dureros. O caznă mai cumplită era să cari, când umblai astfel, pe cineva în spinare. Dar până şi-n atari situaţii ‘omul’ ieşea la iveală din prăbuşirea tuturora. Au existat tineri care, riscându-şi viaţa, încercau când şi când, să se mai sprijinească de ciment cu vârfurile degetelor de la picioare, să-ţi înlesnească povara pe cât posibil.
După curăţenie, venea mâncarea de dimineaţă, apoi erau scoşi la veceu, pe urmă începeau bătaia. Fie te întindeau pe jos, te izbeau cu bâtele, te călcau în picioare, te loveau cu pumnii câte doi-trei, fie trebuia să alergi printre bâte, în timp ce făceau diverse glume pe seama ta. – “Ia te uită cum aleargă armăsarul ăsta! Dă-i cu nădejde, să gonească la galop!”
Când a ajuns Gelu în această cameră, erau vreo patruzeci de inşi acolo. Puţini, doar vreo patru-cinci, şopteau cei mai vechi, trecuseră de partea gâzilor fără a fi maltrataţi. Restul, treizeci şi ceva de oameni, s-au opus reeducării. Nu că s-au opus cu forţa… Dar se lăsau greu cu demascarea. Încercau, într-un fel, să scape… Vorba lui Manciu:  – “Da’ ce, bă, nu eşti tot puşcăriaş ca şi mine?! De ce să-ţi spun eu ţie ce am făcut? Să mă-nchin ţie?! Mă-nchin lui Dumnezeu! Am declarat ăluia, anchetatorului care m-a bătut…”  – “Aşa?! Ei, na! Acum te-am bătut şi eu. Spune, mă, tot ce ştii…”  – “Ba nu, că tu n-ai dreptul să mă baţi. Tu eşti puşcăriaş ca mine, bă! Eşti un pervers!”
După-amiaza, cu greutate în spinare sau fără, erai pus să stai proţăpit pe tinetă într-un picior, dacă nu răspundeai ce aşteptau ei să audă de la tine. Sau se năpusteau cu bumbăceala, fără nici un motiv. – “Băi, banditule, a-nceput să-ţi meargă bine…!”

Timp de vreo lună şi ceva, oamenii au trăit aşa. Nici unul nu a fost chemat să dea declaraţii în scris: să spui tot ce n-ai spus la Securitate. Atât îi interesa. Te băteau şi iar te băteau. Confruntau cuvintele tale cu ce declaraseră unul şi altul.
Cum zicea Ţurcanu: – “Nu-i nimic, mă. Noi avem timp. Peste un an tot o să apară ăla să recunoască a fi îngropat cu tine armamentul. Atunci o să-ţi mai rup un picior…”
Pentru majoritatea, aceste vorbe erau descurajatoare. Celor religioşi le spunea: – “Roagă-te, măi, roagă-te, să te ajute Dumnezeu, să te scoată din lanţuri. Însă, dacă nu vrea Ţurcanu, poate să vrea Dumnezeu! De pomană: nu vrea Ţurcanu. Şi nu vrea până nu-i spui tu tot.”
Treceai la faza a doua. În faza a doua te puneau să torni. Te băgau într-o cameră cu alţii pe care trebuia să-i asculţi ce vorbesc şi să-i denunţi. Peste o lună, când îi luau pe ăia, te luau şi pe tine cu ei. Şi dacă se dovedea că n-ai fost cel dintâi care să declare ce s-a vorbit acolo, era vai şi amar de oasele tale.
În faza a treia, erai obligat să-ţi loveşti semenul. Asta a fost cea mai grea încercare. Sufletul, conştiinţa, spiritul, s-au vădit la unii mai puternice decât tot ce inventau materialiştii aceia pentru a te distruge ca om. Pe deasupra, dacă apucai să-l baţi pe vreunul, deveneai şi bun de şantaj. “Păi, bine, băi, ţi-ai bătut şefu’ şi-acuma faci pe nebunu’…!” Din momentul în care lovea, individul căpăta parcă ciudă pe aceia care nu loveau şi ei! ‘Ia uită-te, dom’le, eu am ajuns să lovesc şi ăsta, al dracului, nu vrea s-o facă?!’
Revenind la persecuţia religioasă, în cazul în speţă la Vasile Ungureanu, şefii, după ce l-au cam terminat, au început să-l ia în râs. -“Ia scoală, bă, Maglavit, ia vino, bă aicia. Cum e, bă, cu Dumnezeul ăla al tău?” El, cu chipul său ascetic bizantin,  bâiguia câte ceva neauzit bine şi nici înţeles. Ei continuau să-l bagatelizeze, dar ajunseseră să se poarte ca şi cu un nebun. Dealtfel, e de mirare că nu-l scrântiseră de-a binelea, cu atâta chin cât îndurase bărbatul acela mai vârstnic ca toţi şi care-şi trăgea porecla pentru că fusese odinioară
în pelerinaj la Maglavit. Ceilalţi de faţă nu vedeau chipul lui smerit, deoarece nu aveai voie să priveşti la cele petrecute în cameră decât dacă primeai poruncă să o faci; însă, aşa, pe deasupra ochilor, tot mai trăgeai câte o aruncătură de privire. Mulţi nici nu ştiau că-l chema Vasile Ungureanu; îl cunoşteau de ‘Maglavit’, cum îl strigau ăia. Aici vom demonstra continuitatea comunismului după Revoluţie în domeniul cultural-istoric: în cartea folosită de noi pentru extragerea citatelor (“Documente ale procesului reeducării din închisorile Piteşti, Gherla”), Vasile Ungureanu lipseşte cu desăvârşire; pesemne pentru că era un model de creştinism adevărat, care nu s-a compromis de fel.
De Paşte, s-a organizat un ‘pelerinaj’, poate în amintirea celui săvârşit de bădia Vasile Ungureanu cândva. O coloană de inşi: credincioşi, ‘mistici’, cum erau socotiţi, printre care şi Bordeianu şi Pintilie (până la urmă ucis). Şi alături de ei, unii dintre aceia care se cuvenea să continue a fi chinuiţi.
Gelu Gheorghiu, din ultima categorie, care nu prea îl băgase în seamă până atunci, a fost cumplit de impresionat de el. Bădia Vasile Ungureanu, fără a mai fi fost lovit de nimeni, fără a fi fost insultat în plus, doar pentru ceea ce făcea din ascultare, oricât se străduia să se abţină, plângea necontenit: lacrimile îi curgeau din ochi fără încetare. Îi dăduseră o cruce în mână. Îi puseseră o cunună de spini pe frunte. Sculptaseră din cine mai ştie ce un falus pe care i-l dăduseră să-l ţină ca Sfânt Potir sau cam aşa ceva. Trebuia să-i şi împărtăşească pe ceilalţi cu nu ştiu ce murdărie.
– “Ei, ia să sărbătorim şi noi Sfânta Înviere… Maglavit, treci tu aici. Tu eşti cel mai sfânt dintre toţi. Tu o să fii Hristos. Până la Înviere, o să suferi, mă, cât poate omul suferi.”
În zilele care au urmat, Joia Mare, Vinerea Mare, Sâmbăta Mare, a fost cumplit. În Vinerea Mare a avut loc procesiunea. El era în frunte şi vreo şapte inşi veneau după el, cu Gelu amestecat şi el printre dânşii, agăţaţi de Maglavit, târâş, în genunchi, astfel încât Ungureanu să-i tragă din răsputeri, ca o bovină în jug. Ciomăgarii îl îndemnau cu bâtele, izbindu-l de câte ori socoteau că era nevoie. Mai trântindu-l pe ciment din când în când: – “Hai, hai, hai, bă, păi tu crezi că aşa se trage?! Cară crucea cum a cărat-o Hristos, dumnezeii mă-ti!” Li s-au distribuit nişte bucăţi de hârtie unde erau înscrise textele unui ‘prohod’ cu versuri pline de grozăvii pornografice. La fel cântaseră aşa-zise colinde de Crăciun, tot nişte mizerii fără haz, acuzaţii blasfematorii ale Sfintei Fecioare, înjurături. Ba îi şi puneau să povestească ei, cu vorbele alese de ei înşişi, descriind scene închipuite de mintea lor cea slabă, astfel de lucruri sordide şi altele şi mai şi. Când a venit rândul lui Ungureanu, deschidea gura şi nu-i ieşeau dintre buze decât sunete fără formă, fără înţeles, care nu alcătuiau nici un cuvânt, de parcă nu ar mai fi putut vorbi de fel. Nu era nici o încercare de sfidare ci, pur şi simplu, maxilarele nu-l mai slujeau, limba îi înţepenise. O bolmojeală neîncetată. – “Ia fă-l, mă, să vorbească!”
L-au căsăpit, l-au zdrumicat. De pomană: nu putea şi nu putea! Gheorghiu întâlnise cel dintâi credincios autentic. Vasile Ungureanu nu ceda, oricât s-ar fi străduit s-o facă. Era credincios până-n măduva oaselor. N-ar mai fi existat ca om, dacă smulgeai credinţa din el. Nu era fanatic, nu asculta de canoane. Cu toate că a fost obligat să suporte şi să făptuiască atâtea cum nimeni n-a suferit, nimic nu l-a îndemnat să ceară vreodată socoteală lui Dumnezeu, aşa cum s-au petrecut lucrurile cu ceilalţi. După bătăi, zăcea zdrobit, spăşit, smerit, într-un fel împăcat, acceptând toate câte i le dădea Dumnezeu.
Sâmbătă a avut loc împărtăşirea celor din cortegiu. Mai era chemat şi câte unul de pe priciuri, dintre spectatori.

Un teolog, Pandurescu, de la Arad sau Timişoara, a fost al doilea om a cărui credinţă l-a impresionat până la lacrimi pe Gelu Gheorghiu. Din păcate, nici un memorialist al reeducărilor nu i-a amintit în scris suferinţele îndurate la Piteşti, iar în cartea publicată de Editura Vremea e menţionat, dar caznele sale sunt eludate. Nici el nu-i sfida pe reeducatori, dar nici nu accepta să facă ceea ce i se cerea. – “Zi, mă, Hristosu’ tău astăzi şi mâine şi Fecioara Maria…!” De multe ori nu-l auzeai replicând: “Nu zic!”, însă nu zicea. – “Zi, mă”! Trăgeau de el să ia parte la o blasfemie, să-l îndemne să jignească, să ocărască – “Uite, bă, că Dumnezeu te lasă! Te-a şi părăsit, bă! Tot aşa rămâi: dobitoc, să-i prosteşti şi pe alţii…! Ţi-ai dat, bă, seama că aia de voiai tu s-o practici nu e meserie cinstită, ci e şarlatanie?!”  Pandurescu tăcea. Asculta şi tăcea.
După ce l-au bătut de l-au distrus şi n-au făcut nimic cu el decât că l-au umplut de sânge, vai de capul lui! l-au dat la pedeapsa aceea oribilă: să stea într-un picior pe tinetă. Alături de el, unul de pază; cum lăsa piciorul în jos, poc! îi zdrobea fluierul. Pandurescu a izbutit un lucru de care nimeni nu era în stare: a stat două zile şi ceva în poziţia asta… Noapte după zi… Ce puteri căpăta omul în anumite condiţii dintr-acelea! A stat două zile şi ceva…! Cădea de acolo; din nou îl ridicau şi-l puneau într-un picior; şi iar rămânea aşa. Până când, în lipsa lui Zaharia, Măgirescu, oricât de sinistru ajunsese, l-a dat jos de pe tinetă. Măgirescu, dealtfel, când a putut, l-a ajutat, în chip mascat, ca şi pe Maglavit.
L-au lăsat la odihnă vreo douăzeci şi patru de ceasuri şi pe urmă l-au luat iarăşi. Până când…
Într-o zi când s-a adus fiertura de prânz, s-a deschis uşa şi s-a introdus hârdăul cu mâncare. Pandurescu s-a înfipt în faţă, să ia primul. Şi cum a ajuns el acolo, s-a năpustit, a plonjat cu capul în hârdăul cu zeamă fierbinte. Măgirescu servea masa. Cum ţinea polonicul ăla marele în mână, l-a adâncat după capul lui, i l-a prins în căuş, i l-a ridicat şi i l-a tras afară. Pe loc, sub privirile îngrozite ale celorlalţi, au crescut băşici enorme, ca nişte flori carnivore, pe gâtul, ceafa, creştetul, fruntea sinucigaşului ratat. Nu pe faţă. Pesemne că faţa i-a fost păzită deoarece ţeasta, cu care intrase înainte, dislocase lichidul ce i-ar fi putut-o arde.
Avea nişte dureri îngrozitoare.
Gestul nu i-a fost interpretat ca unul de sinucidere, ceea ce ar fi agravat şi situaţia comitetului, ci ca unul de poftă animalică de mâncare. – “Huo, nemâncatule, popo nesătul! S-a băgat să halească primul, să înfulece tot!…” Ceilalţi, care pricepuseră semnificaţia gestului disperat, păstrau o linişte îngrozită. Nimeni nu crâcnea. Gelu Gheorghiu fusese în preajmă. L-a văzut când i-a fost smuls din hârdău capul opărit. Ca al unei găini. Cu pielea toată umflată, plină de apă, pe sub subţierea ei.
Ce s-a întâmplat cu el, Gelu Gheorghiu nu mai ştie. De murit dintr-aceasta n-a murit. Oricum, nu a intrat în ceata turnătorilor şi cu atât mai puţin într-a bătăuşilor.
Atât Vasile Ungureanu, cât şi Pandurescu, printre marile victime ale credinţei creştine, doi martiri, au rămas curaţi până la sfârşit. Nimeni nu a putut produce probe că şi-ar fi pângărit omenia. Curajul lor le-a fost Dumnezeu, pentru care au suferit toate, fără să crâcnească, oricât de greu le-a fost. Iar când celui din urmă i s-a părut că nu mai putea suporta caznele şi a hotărât să-şi ia viaţa, Făcătorul său nu a îngăduit-o, ci i-a dat noi puteri pentru a-şi păstra neprihănirea.
Vasile Ungureanu şi teologul timişorean Pandurescu constituie dovada că reeducarea putea fi suportată fără înjosirea de sine ce i-a condus pe majoritatea deţinuţilor la acceptarea de a deveni provocatori, turnători şi călăi. Nepregătirea pentru viaţă, caracterizându-i pe cei mai mulţi dintre fraţii de cruce adoptaţi, din prea marea nevoie de luptători, după cotropirea ţării de către sovietici, ca şi pe ceilalţi tineri antrenaţi în lupta de eliberare a Patriei, i-a împins, în infernul reeducărilor, din greşeală în greşeală, transformându-i din nişte juni cu aspiraţii la eroism în nişte unelte ale propriilor lor duşmani. Mulţi dintre noi, cei născuţi şi intraţi în luptă mai târziu, am fi putut avea soarta lor. Să mulţumim lui Dumnezeu că ne-a îngăduit o distanţare de zece ani (generaţia mea) de acele orori şi prin asta nu ne-au fost puse la încercare demnitatea, curajul şi omenia, pentru a ne arăta şi noi slăbiciunile şi betegirile sufleteşti din naştere. Dar nu este mai puţin adevărat că dacă ne prăbuşeam, cazuri ca ale lui Vasile Ungureanu şi Pandurescu ne rămâneau faruri ale mântuirii în destrămarea noastră psihologică.
Ca scriitor, în diverse cărţi ale mele făgăduiesc cititorului o alta încă nescrisă, un ‘Pateric al temniţelor româneşti’. Categoric, Vasile Ungureanu şi cu Pandurescu constituie materia a două capitole dintr-o atare culegere de fapte şi cuvinte memorabile ale martirilor creştini, în multe cazuri aflaţi încă în viaţă, supuşi la torturi de neînchipuit de către conaţionalii lor căzuţi sub influenţa ateismului bolşevic, sub cizma regimului comunist ce ne-a pângărit sufletele până la Revoluţia din Decembrie 1989, susţinut de Bisericile lui Hristos mânjite de setea de putere lumească, de arginţi şi de frica unanimă.

Va să zică, acesta era trecutul omului întâlnit de mine în Târgu-Neamţ. De aici proveneau blândeţea smerită din privirile sale, gesturile lui pline de dragoste, firea sa gata să uite de sine în favoarea semenului, răbdarea lui cea mare faţă de greutăţile traiului pe care-l ducea, prietenia acordată tuturora şi imensa-i dorinţă de a participa la viaţa liturgică, măcar în calitate de cântăreţ, dacă greutăţile existenţei nu-l învredniciseră să facă studii teologice şi să se preoţească. Din acele umiliri îşi extrăsese el înţelepciunea şi omenia.
Chemarea la Dumnezeu a bădiei Vasile avusese loc, de bună seamă, încă din copilăria lui. Datorită Ei, Vasile Ungureanu deprinsese, din vizitarea monahilor şi din lectura cărţilor pioase şi meditarea la ele, cum să trăiască după pilda sfinţilor. Iar sus urcând cu sufletul, ajunsese la un prag de unde Chemarea îl conducea mai departe către martiriu. A primit mucenicia ca cei mai drepţi. Iar astăzi, când mă adresez dumneavoastră, am o caldă siguranţă că şi el ne aude, pe mine glăsuind, iar pe cititorii mei tăcând cu sufletele la gură, amuţiţi de prea sunătoarele bătăi ale inimii pripite, ne aude şi se roagă pentru noi.
Bădia Vasile a fost fericit de Dumnezeu cu Chemarea la suferinţa pentru Hristos.

Acest text a apărut în “Memoria” nr. (40-41), 3-4/2002; p. 67-81.