Pictura lui Munch intitulată “Strigătul” (pe internet apare la adresa: www.edvard-munch.com)  este binecunoscută românilor datorită prezenţei ei pe toate tarabele cu cărţi ale ţării, ca reprodusă pe coperta unuia dintre volumele publicate în ultimii ani. Acum ea a intrat în actualitatea Codului Penal datorită faptului că a constituit, împreună cu lucrarea intitulată “Madonna” (la fel, caută: cgfa.sunsite.dk/munch), obiectul unui furt ce a indignat lumea amatorilor de artă din întreaga lume. Ce să fi fost mai important pentru zecile de vizitatori ai sălilor gemând de exponate, aflaţi la Muzeul Munch, din Oslo, în acea dimineaţă de duminică de vară târzie (22. 08. 2004) când a avut loc jaful? Curiozitatea de a examina, măcar cu urechile, dacă nu îndrăzneau să-i privească-n ochi, pe tâlhari sau temerea pentru propriile lor vieţi? Vă las să judecaţi singuri. Oricum, după potolirea lucrurilor, o sumă dintre dânşii au putut totuşi da anumite indicii poliţiştilor. Unul dintre hoţi era taciturn; sau măcar îşi impunea să nu scoată nici un sunet, fiind un profesionist care nu voia să-i fie recunoscut glasul măcar. Celălalt vorbea norvegiana în timp ce juca revolverul prin aer ori îl aţintea asupra inşilor prăbuşiţi pe parchet. Atâta ştia să spună şi să tot repete: să stea cu toţii lungiţi şi să nu crâcnească. Despre al treilea, nici o ştire. Unuia dintre gardienii îmbrăcaţi în civil i-a fost proptit revolverul de tâmplă şi a fost obligat să îngenunche. Un altul a fost trimis după ajutor medical, pentru consultarea turiştilor ce suferiseră o traumă. Comportament civilizat din partea tâlharilor, nu? Aceasta să însemne că erau nişte domni? Camerele de luat vederi le-au reţinut siluetele, una fiind înarmată, cum s-a văzut. Însă era de pomană, pentru că nu le-au dibuit şi chipurile ascunse în acoperăminte ale feţei, dintr-acelea folosite de schiori. Nu înseamnă...

William Blake (VI) Un prim prieten, sculptorul Flaxmann, îi devine necesar ca aerul tânărului William. El este cel dintâi care îl încurajează să deschidă ochii şi asupra existenţei femeilor pe pământ. Prima fată cunoscută, o brună focoasă, îl dezamăgi agasându-l cu cochetăriile vârstei. A doua îi era sortită din leagăn. Am mai vorbit despre ea. Era Catherine Boucher. Privind-o lung, William, nici una, nici două, deschise gura şi-i şopti: – “Te iubesc…” – “Te iubesc…” îi răspunse cu nevinovăţie copila pe care urma să o ia de nevastă. Tatăl lui William refuză să-i mai ofere adăpost în casa familiei, unde ţinea şi prăvălia. Cei doi găsiră o căsuţă în cartierul artiştilor, devenind vecinii pictorilor celebri. Misiunea lui Flaxmann nu se opri numai la realizarea matrimonială. El îl conduse pe prietenul gravor în saloanele doamnei Mathew, cititorarea lui Homer în original, îndrumătoarea artiştilor, binecuvântarea existenţei lor lipsită de multe. Dar nu acest soi de societate snobă sta în firea lui Blake să agreeze. Furiile şi le expuse în schiţarea unei cărţi intitulate: “Ostrovul din Lună”. Scrierea nu avu sorţi de închegare. Nemaifrecventând salonul distinsei cucoane, gustul pamfletului se risipi de la sine. Furiile revoluţiei americane îl zguduie din temeliile sufleteşti cele mai adânci. Se întâlneşte cu tot felul de fraţi de cuget, intrând, cum am mai spus-o, în compania lui Thomas Paine. Iar când află că acesta era căutat pentru a fi arestat, aleargă să-l ajute a-şi schimba domiciliul, salvându-i libertatea. Thomas Butt devine mecena lui şi cumpără tot ce are gata Blake. Îi face comenzi, pe care William le realizează cu entuziasm, aşezându-se la Lambeth, unde contactul cu o natură paşnică îi trezeşte întreaga energie creatoare. ‘Întâlnirile’ sale (ce s-ar numi astăzi ‘de gradul zero’) sunt paşnice şi în deplină civilitate. – “Pe cine...

William Blake (VI) Un prim prieten, sculptorul Flaxmann, îi devine necesar ca aerul tânărului William. El este cel dintâi care îl încurajează să deschidă ochii şi asupra existenţei femeilor pe pământ. Prima fată cunoscută, o brună focoasă, îl dezamăgi agasându-l cu cochetăriile vârstei. A doua îi era sortită din leagăn. Am mai vorbit despre ea. Era Catherine Boucher. Privind-o lung, William, nici una, nici două, deschise gura şi-i şopti: – “Te iubesc…” – “Te iubesc…” îi răspunse cu nevinovăţie copila pe care urma să o ia de nevastă. Tatăl lui William refuză să-i mai ofere adăpost în casa familiei, unde ţinea şi prăvălia. Cei doi găsiră o căsuţă în cartierul artiştilor, devenind vecinii pictorilor celebri. Misiunea lui Flaxmann nu se opri numai la realizarea matrimonială. El îl conduse pe prietenul gravor în saloanele doamnei Mathew, cititorarea lui Homer în original, îndrumătoarea artiştilor, binecuvântarea existenţei lor lipsită de multe. Dar nu acest soi de societate snobă sta în firea lui Blake să agreeze. Furiile şi le expuse în schiţarea unei cărţi intitulate: “Ostrovul din Lună”. Scrierea nu avu sorţi de închegare. Nemaifrecventând salonul distinsei cucoane, gustul pamfletului se risipi de la sine. Furiile revoluţiei americane îl zguduie din temeliile sufleteşti cele mai adânci. Se întâlneşte cu tot felul de fraţi de cuget, intrând, cum am mai spus-o, în compania lui Thomas Paine. Iar când află că acesta era căutat pentru a fi arestat, aleargă să-l ajute a-şi schimba domiciliul, salvându-i libertatea. Thomas Butt devine mecena lui şi cumpără tot ce are gata Blake. Îi face comenzi, pe care William le realizează cu entuziasm, aşezându-se la Lambeth, unde contactul cu o natură paşnică îi trezeşte întreaga energie creatoare. ‘Întâlnirile’ sale (ce s-ar numi astăzi ‘de gradul zero’) sunt paşnice şi în deplină civilitate. – “Pe cine...

William Blake (V) Am pomenit anterior ca viziunile gravorului William Blake au apărut foarte de timpuriu. Mă întreb dacă, pentru cititor, vârsta de 4 ani este suficient de mică. Personal, la acea vârstă am avut prima dintre cele două viziuni ale mele de până la 70 ani şi nu m-am socotit niciodată prea nevârstnic pentru ea. Îmi este greu a explica cele două simţăminte opuse pe care le nutresc privitor la acel eveniment, ca plasat cronologic. Pe de o parte, comparând etatea mea, reprezentată prin scurtimea staturii, prin lipsa de experienţă, prin naivitate, prin aplecarea către joacă exclusiv, prin dependenţa de părinţi, mi se pare duios de neînsemnată. Pe de altă parte, conştiinţa mea că am fost vizitat de o făptură aeriană care mi-a adresat un mesaj conferă puţinilor mei ani o greutate de proporţie şi îi echivalează cu maturitatea convingerilor de mult mai târziu ale conceperii realului. La ce mă refer? M-am deşteptat într-o noapte cu un bust de înger bălai că-mi vorbea. Avea un chip feminin potrivit începuturilor adolescenţei. Odihnea pe acea ieşitură a sobei unde gospodinele plasează deobicei un vas de flori nu prea voluminos. Zămislea un zâmbet cald, familiar, pe buzele trandafirii, deloc cărnoase, dar nici subţiri ca ale oamenilor răi, buze ce abia de se mişcau, elegant, când îmi grăia. Mi-a spus cu voce abia auzită: “Nu-ţi fie teamă. Nu e nimic. Sunt cu tine. E cutremur, dar am grijă de tine”. În clipa aceea au pătruns, alarmaţi, părinţii mei. S-au apropiat de patul unde mă aflam întins. Mama m-a ridicat în braţe pe jumătate şi m-a strâns agonic la sân. Tatăl îi apăra umerii, îndemnând-o să-l urmeze afară. Din strânsoarea ei, am trecut în braţele lui, mai potrivite unei greutăţi cum era a mea. În această formaţie, am...

William Blake (IV) Insistăm atât de mult asupra răspunsului la întrebarea: cine a fost William Blake? deoarece personalitatea lui creatoare copleşitoare a dat naştere unor poeme pretext pentru o metafizică expusă sub forma unor mituri originale, de o noutate absolută în aparenţă, deşi derivată din cele existente, complet altfel interpretate decât o face omul de rând, fie că se numeşte cărturar laic sau cleric. Iar dezvăluirile sale nu se datorează exclusiv scrisului, ba chiar mai puţin acestuia, cât gravurii. Să nu uităm ceea ce a notat în partea de jos a paginii de titlu din cartea lui “Viziunile Fiicelor Albionului”: “The Eye sees more than the Heart knows” (Ochiul vede mai multe decât ştie inima). Datorăm unui alt contemporan al său, avocatul Henry Crabb Robinson, ştiri despre cum se purta şi ce gândea gravorul. Omul legii, asemenea multor colegi ai lui, era un ‘băgăreţ’ unde nu-i fierbea oala, un curios maniac, un snob ce se pregătea în toată clipa adunându-şi materie de povestit în cercurile unde era chemat ca paiaţă aducătoare de bună dispoziţie, mutând rampa teatrului comic în saloane, preschimbând bârfa într-un joc de societate stârnitor de zâmbete ce trădează acceptarea vagului inconfort adus de povestire, făcând pe zglobiul, pe simpaticul, pe năzdrăvanul, în mijlocul cercurilor unde era agreat măcar pe sfert, pentru a câştiga celelalte trei sferturi de simpatie în favoarea sa cu gaguri inedite, imitaţii caricate după natură, bătăi de joc blajine sau răsunătoare. Picanteriile culese de el din lumea largă circulau şi cu un alt mijloc: un jurnal ‘intim’, deloc menit singurătăţii meditative a ceasurilor târzii ale nopţii, când omul stă de vorbă cu sine însuşi, ci anume scris pentru a circula din mână în mână şi a stârni hazul cititorilor, după obiceiul epocii de a purta cu sine în...

William Blake (III) Descrierea pe care o face William Blake însuşi procesului creaţiei sale (într-o scrisoare adresată unui prieten) nedumireşte, trebuie să o recunoaştem: “Scriu când îmi poruncesc spiritele, şi din clipa când am scris văd cuvintele cum zboară prin încăpere în toate direcţiile. Atunci are loc publicarea, iar spiritele pot citi. Manuscrisele mele nu-şi mai au rostul. Am fost ispitit să mi le ard, dar soţia mea nu vrea să mă lase s-o înfăptuiesc”. În micuţul fragment dobândim o dovadă a încâlcitei minţi a autorului, a participării imaginaţiei sale la realitatea clipei, pe care o modifică într-un sens al cărui rost şi înţeles ne scapă. Mai găsim aici o dovadă a imensei eliberări operate de punerea pe hârtie a celor adunate până la explozie în sufletul lui. Slobozirea resimţită este de atare natură încât scriitorul socoteşte încheiat până şi procesul tipăririi, odată cu acela al moşirii obiectului artistic în cauză. Cuvintele sale, odată ivite, alcătuiesc hore nebuneşti în aerul odăii, zigzagând după nişte legi ale unei improvizaţii fără măsură, urmărite de robe imense de bal ale cometelor, din mătăsuri orbitoare, cu luciu preţios, cu sclipiri tăioase, robe extinse cât universul însuşi, ca şi când zidurile ar fi fost năruite, lăsând din trecere dâre de foc şi miriade de scântei în pulberi strălucitoare, roiuri de cozi de păun gigantice şi muzicale. Când jos, când sus, când la dreapta, când la stânga şi pretutindeni în acelaşi timp, ele dau ocol bietului sclav al duhurilor care-i dirijează existenţa după bunul lor plac. Să privim împreună o ilustraţie a sa la “Purgatoriul” lui Dante, lucrare rămasă neisprăvită din pricina morţii artistului. Mă refer la planşa V-VI (Late Repentant; Cei din urmă dintre căitori). Vârtejul aduce, într-o ultimă trombă, o mână de rugători pentru iertare, pe cari pocăinţa...

William Blake (II) Opera lui William Blake se împarte în două mari categorii: 1. scrieri în versuri şi 2. gravuri. Pe când scrierile în versuri au fost ilustrate numai de el însuşi, de gravat a făcut-o şi ilustrând operele altor scriitori. Mai este cu putinţă o împărţire a cărţilor sale şi în temeiul unor alte criterii: 1°. versuri cu gravuri, 2°. versuri fără gravuri. 3°. gravuri ilustrând alţi poeţi. Iată lista cărţilor ieşite din presa mânuită de el şi de soţia lui, listă expusă conform distingerii din urmă. Cărţi originale ilustrate: “Toate religiile sunt una”. “Nu există religie naturală” (cu aproximaţie:1788). “Cântece ale Inocenţei”. “Cartea lui Thel” (1789). “Căsătoria dintre Cer şi Iad” (1790-1793). “Viziunile fiicelor Albionului”. “America: o profeţie” (1793). “Europa: o profeţie”. “Prima carte a lui Urizen”. “Cântecele Experienţei” (1794). “Cartea lui Los”. “Cântecul lui Los”. “Cartea lui Ahania” (1795). “Milton: un Poem” (cu aproximaţie: 1804-1811). “Ierusalim: Emanaţia Giganticului Albion” (1804-1820). Scriere originală neilustrată: “Nu căuta nicicând să-ţi rosteşti dragostea”. Scrieri de alţi autori, ilustrate de William Blake: “Povestiri originale din viaţa reală” de Mary Wollstonecraft (1788). “Meditaţie de noapte” de Edward Young (1797). “Mormântul” de Robert Blair (1805-1808). “Paradisul Pierdut” de John Milton (1808). “Capete vizionare” de John Varley (1819-1820). “Virgil” de R.J. Thornton (1821).  “Cartea lui Iov” (1823-1826). “Divina Comedie” de Dante (1825-1827). Pe când lucra la ilustrarea acestei capodopere din urmă, William Blake a murit. Aceasta se petrecea în anul 1827. Cine sunt personajele sale? Ele pot fi regăsite în Vechiul şi Noul Testament, coincid cu zeii indici, cu aceia spicuiţi din religia druizilor, cu puterile populând cerurile Orientului; numele lor constituie anagramele numelor dintr-o veşnic mişcătoare mitologie greacă. Toţi aceştia participă la dezvăluirea furioasă a metehnelor lumii contemporane autorului, la strădania de îmbunătăţire a ei, se împletesc cu...

William Blake (I) De ce am sărit peste veacuri pentru a poposi în dreptul atelierului londonez de gravat al meşterului William Blake? Ne aflam foarte departe în timp de acest ilustrator de carte, după cum tehnica sa, a gravatului în aramă (poeme şi ilustraţii) şi a colorării gravurilor, este foarte distanţată de aceea a miniaturiştilor de manuscrise de care ne-am despărţit – acuarelişti impenitenţi. Să fie grandoarea imaginaţiei sale plastice care să ne fi oprit locului? Să nu uităm afirmaţia sa că imaginaţia nu este o stare de spirit, ci e însăşi existenţa umană. Să fie faptul că Blake era mai întâi poet – unul dintre cei dintâi preromantici ai literaturii engleze – şi numai pe urmă (dar nu mai puţin important) gravor? Să mă fi atras iubirea ce a legat cuplul alcătuit de el şi de soţia sa Catherine Boucher? Cu cinci ani mai tânără ca el, inocentă până la neştiinţa de carte, când s-a măritat a semnat actele cu o cruce! Soţul ei s-a străduit, cu mare succes, s-o înveţe a scrie şi a citi, ba până şi a supune plăcile şi hârtia de gravat presei; a deprins-o a colora, a lega cărţile, făcându-şi din ea principalul ajutor şi devenind, pe calea aceasta, un nou zămislitor al ei, unul spiritual. Oare s-a impus atenţiei noastre cazul unic al unui artist şi poet urmându-i lui Swedenborg prin natură şi cercetare? Poate că cea mai convingătoare influenţă a celui din urmă asupra gândirii sale apare în credinţa lui că formele ideale se clădesc nu plecând de la observarea naturii ci de la viziunile interioare. Categorica sa preferinţă pentru Michelangelo şi Rafael în raport cu artiştii posteriori, printre care Rubens, mi s-a părut desigur stranie, ţinând seama de faptul că era un preromantic (nu ezit...

În încheierea acestui scurt ciclu de comentarii privitoare la grupajul de miniaturi ilustrând “De Civitate Dei” de Sanctus Augustinus, copia franceză tradusă de Raoul de Presles în al XV-lea veac, am ales să ne oprim în dreptul a două capodopere plastice ce-şi răspund una celeilalte, luminându-şi reciproc înţelesul. Este vorba despre Jertfă, fol. 253 (ultima imagine a ciclului) şi Sfântul Augustin oferind lucrarea lui Dumnezeu. Cucerirea Romei (410), fol. 4, prima imagine a ciclului, dacă trecem peste cea introductivă obligatorie. Pe fol. 253 (“Gallica, bibliotheque numérique de la Bibliotheque nationale de France; manuscrits enluminés de la BnF; Manuscrits occidentaux; Saint Augustin, Cité de Dieu; Français 20”; gallica.bnf.fr. Folosirea cuvântului “gallica” este suficientă) asistăm la o jertfă rituală, într-un templu, anume tăierea gâtului unui miel, de către un slujitor al altarului, sacrificiu la care iau parte, tot în picioare precum sacrificatorul, patru alţi preoţi, probabil, ca şi unul îngenunchiat între sacrificator şi asistenţi. De fapt, până la jertfa de sânge pe care n-o vom vedea, urmărim în prezent numai tunderea animalului, de către casapul bărbos, încă destul de tânăr, după culoarea părului său roşcovan, pe când cel coborând sub gură este atins de nea. Cei de faţă reprezintă toate vârstele, a mai înaintată fiind a insului îngenunchiat. Bărbaţii tineri şi maturizaţi nu demult, înşiraţi unul lângă celălalt în spate, sunt viguroşi, bine hrăniţi, stăpâni pe ei. Se adună în jurul unuia mai răsărit, mai blând, cu barbă mai lungă, blondă şi mătăsoasă, împărţită în două fuioare, fiecare cu şuviţele împletite între ele, al cărui stat îl depăşeşte pe al confraţilor. Cum privim miniatura, la dreapta acestei adunări, călare pe nişte tufe (care poate că semnalează despărţirea mănunchiului de privitori de sacrificator), se află două animale în luptă. Ambelor, verzi cenuşii, e anevoios să li se identifice...

A avea fericirea să atingi cu privirile miniaturile de manuscris din colecţia Bibliotecii Naţionale a Franţei nu îţi delectează numai văzul ci îţi pune în mişcare şi judecata, odată cu activarea spectaculoasă a întregii scoarţe. Pentru aceia care nu au gustat încă plăcerile contemplării obiectelor produse de artele plastice e bine de ştiut că acest fenomen are loc în contact cu orice operă de artă. Va să zică, a intra într-o expoziţie nu constituie o pierdere de timp, cum se crede deobicei, deoarece ieşind din respectiva sală ne pomenim că am crescut niţel faţă de când am deschis uşa pentru a pătrunde în ea. Vom exemplifica pe dată cele afirmate. Iată de pildă ciclul de miniaturi din respectiva Bibliotecă, înscris sub cota: BNF Richelieu Manuscrits Français 20. Este vorba despre zece ilustraţiuni la “De Civitate Dei” de Sfântul Augustin (pentru catolici şi Fericitul A. pentru ortodocşi), scriere tradusă în limba franceză din originalul latinesc de Raoul de Presles, într-al cincisprezecilea veac. Grupajul conţine următoarele planşe: Prezentarea cărţii, fol. 1; Sfântul Augustin oferind lucrarea lui Dumnezeu. Cucerirea Romei (410), fol. 4; Romani la teatru, fol. 25; Cucerirea Romei (- 390), fol. 60; Sosirea lui Pompei în Egipt, fol. 111v; Hipocrat?, fol. 160; Sfântul Augustin şi Varron, fol. 171; Cybele. Numa Pompilius şi Egeria, fol. 187v; Filosofi discutând despre zei. Aulu-Gelle şi stoicianul navigând, fol. 212; Dumnezeu, îngeri şi îngeri căzuţi, fol. 238v; Jertfă, fol. 253. În total 11 imagini. Le puteţi examina şi singuri pe internet, la adresa: “Gallica, bibliotheque numérique de la Bibliotheque nationale de France; manuscrits enluminés de la BnF; Manuscrits occidentaux; Saint Augustin, Cité de Dieu; Français 20” (gallica.bnf.fr) E suficientă folosirea termenului “gallica”. Vom începe cu prezentarea aceleia care ne-a provocat entuziasta remarcă iniţială. Este vorba de a 6-a: Hipocrat?, fol....

Spre ruşinea celor care ne-au informat greşit, în temeiul presupusei lor mai mari ştiinţe de universitari, profesorii noştri formaţi la cine ştie ce şcoală de cadre, îi dădeau zor cu evul obscurantist, cel mijlociu, legănat la sânul ‘opiului popoarelor’, adică al religiei, şi la nimic alta folositor. Cum însă niciodată nu-i prea târziu să înveţi, le voi comunica nişte fapte ale istoriei ce s-ar cuveni să le dea de gândit. În veacul al VII-lea, monahul Isidor de Sevilla încheia tratatul în douăsprece tomuri intitulat “Etymologiae”. Pentru moment este cel mai vechi dicţionar enciclopedic ajuns până la ştirea noastră, un summum al ştiinţei de atunci, purtând pecetea începuturilor, prin aceea că nu se descoperise încă ordonarea alfabetică. El stă la baza tuturor (pseudo)enciclopediilor ce i-au urmat. Ca toate scrierile călugăreşti, s-a răspândit prin cele mai însemnate mănăstiri ale lumii, sub formă de copii de mână ce au continuat a fi produse secole de-a rândul, în alte şi alte aşezări monahale. În ciuda titlului său, el dezvoltă următoarele teme, în ordinea pe care o indicăm: gramatică, retorică şi dialectică, matematică, medicină, scriptură şi liturgică, Dumnezeu şi îngerii, Biserica, limbile, oamenii, lumile animală şi minerală şi lucrările omului. Fără a-şi pierde interesul pentru tratatul lui Isidor, gustul şi nevoile iubitorilor de carte au fost captate de altă lucrare de amplă respiraţie: o compilaţie gigantică de la începutul secolului al IX-lea: “De Rerum Naturis” sau: “De Universo” a lui Rabanus Maurus. Simţind că lipsea genului ceva foarte important compilatorul a născocit prima treaptă: ordinea în care să fie expuse subiectele atinse de scrierea sa, anume ordinea Facerii în cele şase zile ale Creaţiei. Iar acest principiu va învinge secolele. O gândire ordonatoare vrednică de invidiat, într-o lume atât de haotică precum a noastră. În veacul al XV-lea, arta...

Cine ar crede că un an lipsit de orice distincţie istorică, precum 1838, capătă o însemnătate culturală ieşită din comun? De ce? Este anul când groful Batthyany Gusztav îşi donează Academiei Ungare biblioteca. Până acum nimic ieşit din comun. Deşi merită atrasă atenţia noilor generaţii de bibliofili şi de cititori înrăiţi că pe timpuri aveau antecesorii lor, de la noi şi de peste hotare, aveau, ziceam, şi astfel de obicieiuri generoase şi că n-ar strica, de dragul perpetuării tradiţiei, să li se ia urma în folosul mai puţin privilegiaţilor iubitori de carte, umplându-se bibliotecile publice cu scrieri valoroase, atunci când moartea ne desparte de ele. În definitiv, dacă profesorul Romano, primul traducător al lui Benjamin Franklin în limba română (pe timpul când cirilica trona încă în paginile revistelor noastre) nu şi-ar fi lăsat prin adiată biblioteca Academiei Române, Biblioteca acesteia nu-şi întârzia înfiinţarea? Iar dacă şi-ar fi întârziat-o nu se amâna răsărirea culturii române universal competitive, şi aşa mereu amânată? Dar să lăsăm aceste întrebări să-şi facă veacul în cugetele cititorilor, în aşteptarea clipei când vor prinde rădăcini sănătoase şi productive, şi să revenim asupra paşilor noştri, la groful Batthyany Gusztav. În cadrul bibliotecii sale de dar, exista şi un codex legat în piele, numărând 448 pagini, pe hârtie de 12×10 cm, având pe fiece pagină între 9 şi 14 rânduri scrise, şi conţinând şi 87 ilustraţii. Numele orăşelului Rohoncz, din apusul Ungariei (astăzi pe teritoriu austriac, sub denumirea: Rechnitz), unde a rămas codexul până în 1907, când a fost mutat la Budapesta, i-a împrumutat numele: “Codexul Rohonczi”. Academia Ungară l-a trimis savantului german Bernhard Jülg, profesor la Universitatea din Innsbruck, pentru cercetare şi identificare. Specialistul, la capătul studierii lui, trase concluzia că scrierea ce-i umplea filele nu avea absolut nici un înţeles! Recunoaşteţi...

“S-a făcut lumină” (Un spot iluminează un ungher depărtat al scenei pustii. De acolo) GLASUL: Cain, unde este fratele tău Abel? CAIN: (răspunde din întunericul ce-i învăluie pe spectatori): Eu sunt. (Scena este iluminată a giorno; lumina se revarsă, copleşitoare, asupra întregului...

Dar, mai înainte de a da cuvântul lui Shakespeare, să vedem care este punctul de vedere contemporan asupra temei enunţată în titlu. Experimentul presupune provocarea unei situaţii special create pentru observarea obiectelor şi fenomenelor urmărite: acestea sunt izolate de mediul lor uzual tocmai în vederea cercetării. “Observaţia constă în urmărirea intenţionată şi sistematică a unui obiect sau fenomen” [12]. Ea, fiind subiectivă, influenţează şi interpretările. Wundt a insistat cu entuziasm asupra ei: “Cea mai bună experienţă ar fi aceea în care observaţia personală joacă rolul preponderent şi în care acţiunea experimentală externă nu ar avea decât valoarea unui mijloc capabil să facă posibilă observarea personală.” [13] Or, nu cunoaşterea acestui adevăr psihologic îl decide pe fostul student al Universităţii din Wittemberg, Hamlet, prinţul Danemarcei, să nu mai încerce a rezolva dubiile sale pe cale raţională, ci să purceadă la observarea directă a reacţiilor conştiinţei lui Claudius, unchiul său, atunci când aceasta este supusă acţiunii unor împrejurări artificiale, create special în vederea reeditării abominabilei crime făptuită cândva asupra tatălui său? Vom vedea că Hamlet stabileşte datele unui experiment perfect.  Şi spunând “perfect” nu exagerăm, căci el suplineşte subiectivitatea inerentă observării printr-un observator de control: Horatio. Să pătrundem în umbra coridoarelor reci ale castelului. Polonius îi anunţă vestea cea bună: a sosit o trupă de actori. Înneguratul prinţ îi cunoaşte. Se bucură. Vederea lor îi tulbură apele unor amintiri demult amorţite. Din mâlul memoriei se ridică la suprafaţă sentimentul a ceva ştiut de mult şi uitat, care i-ar putea sluji acum. Proiectul unui experiment se conturează, încă vag. Era o piesă. Nici titlul, nici subiectul ei nu şi le aminteşte. În legătură cu spectacolul care îi persecută gândurile, răsar în conştiinţa sa simţăminte, judecăţi de valoare şi sociologice, impresii legate de atmosfera piesei şi de opinia...