– Othello

Iago: Stai deoparte
Şi pune-te la pândă cu răbdare.
Când copleşit de-amar zăceai aici
– De-un astfel de-om nevrednică tristeţe –
Sosi şi Cassio. L-am îndepărtat,
I-am dat şi lămuriri de-al tău leşin,
Şi l-am rugat să se întoarcă-ndată
Să stăm de vorbă. Mi-a făgăduit.
Ascunde-te şi fii cu luare-aminte
La râsetul, batjocura, dispreţul
Înscrise pe-orice colţ al feţei lui,
C-am să-l stârnesc să-mi spună iar povestea
Cum, unde şi de când, de câte ori
El ţi-a iubit şi-ţi va iubi soţia.
Ia seama,-ţi spun, la gesturi! Fii cuminte,
Observă-l bine,-ţi spun! Te stâpâneşte!
Sau cred că eşti cu sufletul bolnav
Şi nicidecum bărbat.
Othello: Ascultă, Iago!
Voi fi-n răbdarea mea viclean cât vrei.
Dar cât mai sângeros – m-auzi? – la faptă,
Iago: Nu-i rău! Dar mai aşteaptă. Nu te-ascunzi?
(Othello se ascunde.)
Acum pe Cassio îl întreb de Bianca;
E-o gospodină care se-nvârteşte
Făcând negoţ cu farmecele ei.
I-e drag de Cassio;-i soarta-acestor fete:
Să-nşeli o lume, să te-nşele unul.
El nu se poate-opri de-a hohoti
Când îi vorbeşti de ea. Dar iată-l, vine!
(Intră Cassio.)
Un zâmbet doar, şi-Othello-şi pierde capul,
Şi-n oarba-i gelozie tălmăceşte
Uşernica purtare a lui Cassio
Şi gesturile-i, zâmbetele-n rău.
Ce faci, locotenente?
Cassio: Rău de tot,
Că mă saluţi c-un titlu făr ‘ de care
Pot şi să mor.
Iago: Ai să-l recapeţi sigur
Rugându-te frumos de Desdemona.
De-ar sta-n puterea Biancăi păsul tău,
Ce iute-ai izbuti!
Cassio: Vai, biata fată!
Othello (din ascunzătoare): Ia uite cum s-a şi pornit pe râs!
Iago: Eu n-am văzut femei iubind atât!
Cassio: Zău, biata fată, poate că-i sunt drag.
Othello (din ascunzătoare): Acum tăgăduieşte slab, dar râde.
Iago: Ascultă, Cassio!
Othello (din ascunzătoare): Iago îi dă ghes
Să-i spună tot. Aşa! E bine-adus.
Iago: Ea spune-n lume ca te-nsori cu dânsa.
Adevărat să fie?
Cassio: Ha! Ha! Ha!
Othello (din ascunzătoare): O, tu triumfi, romane? Tu triumfi?
Cassio: Eu să mă-nsor cu ea? Cu o pramatie? Fii bun te rog şi nu mă crede aşa fără de minte!
Sunt sănătos la cap. Ha! Ha!
Othello (din ascunzătoare): Aşa, aşa! cum râd biruitorii!
Iago: Zău, merge zvonul că te-nsori cu ea!
Cassio: Ci spune drept!
Iago: Să fiu de râs, aşa e!
Othello (din ascunzătoare): Mi-ai pus gând rău? Prea bine!
Cassio: Să ştii că zvonurile le-a scornit maimuţa! Ea crede că mă-nsor cu ea, fiindcă mă iubeşte şi-i convine: dar nu că i-am făgăduit ceva.
Othello (din ascunzătoare): Îmi face Iago semn; povestea-ncepe.
Cassio: A fost aici chiar adineauri. Se ţine scai de mine peste tot. Mai zilele trecute stam pe ţărm de vorbă cu nişte veneţieni. Mă pomenii deodată cu nebuna, care, pe cinstea mea, mi-a şi sărit de gât!
Othello (din ascunzătoare): Strigând fireşte: “Cassio, dragul meu! /” cum se şi vede, după gesturi.
Cassio: Şi iat-o că se-agaţă de mine, se lipeşte, şi plângi, şi plângi, şi strânge-mă, şi-mpinge-mă. Ha! Ha! Ha!
Othello (din ascunzătoare): Acum istoriseşte cum l-a tras cu ea-n iatac la mine. Ah! Văd că ţi-ai luat nasul la purtare, dar nu văd zăvodul căruia să-l arunc.
Cassio: Va trebui, atunci, să mă dezbar de ea.
Iago: Dar ia te uită: e chiar ea; soseşte.
Cassio: Nu zău, ce dihoroaică, şi bine parfumată!
(Intră Bianca.) De ce te ţii ca o belea de mine?
Bianca : Ţine-s-ar dracii şi muierea lui de tine! Ce-a-veai de gând cu-acea basma pe care-abia mi-ai dat-o? Neroadă-am fost s-o iau! Să-ţi scot modelul! Halal de-aşa model, pe care l-ai găsit la tine-n cameră, şi nu ştii – chipurile – cine l-a lăsat. E darul vreunei paţachine şi-mi ceri să-i scot modelul? Na, dă-l mârţoagei tale. Ori de-unde-l ai, eu n-am să-i scot modelul.
Cassio: Ce-ţi vine, dulce Biancă, zău, ce-ţi vine?!
Othello (din ascunzătoare): Dar, cerule, parcă-i batista mea!
Bianca: Şi dacă vrei să vii la cină pe diseară, n-ai decât! Şi dacă nu, pofteşte când ai chef.
Iago: Hai, ia-te după ea!
Cassio: Zău, n-am ce face: altfel, scoală uliţa!
Iago: Cinezi la ea?
Cassio: Aşa am de gând.
Iago: Prea-bine, am să caut să te văd. Ţin foarte mult să stăm de vorbă.
Cassio: Te rog, pofteşte! Ai să vii?
Iago: Hai, du-te! Lasă vorba.
(Iese Cassio. Othello iese din ascunzătoare.)
Othello: Învaţă-mă cum să-l ucid, tu, Iago.
Iago: Văzut-ai cum se tot fălea cu făr’delegea lui?
Othello: O, Iago!
Iago: Dar batista ai văzut-o?
Othello: A mea era?
Iago: A ta, o jur pe capul meu!. Şi vezi cât preţuieşte pentru el pramatia-ţi de soaţă! Ea da-tu-i-a batista lui, iar el a dăruit-o târfei sale.
Othello: Aş vrea să-l pot ucide nouă ani în şir. Şi ce femeie mândră, şi dulce, şi gingaşă!
Iago: Ia lasă, trebuie să uiţi.
Othello: Să piară şi să putrezească, a iadului să fie chiar în noaptea asta. Ea n-o să mai trăiască: nu! Mi-e inima-mpietrită. Mă doare mâna când lovesc în ea. O, nu-i pe lume o fiinţă mai duioasă! E vrednică de patul unui împărat, să-i fie şi stăpână!
Iago: Vai, nu te recunosc!

În româneşte de Ion Vinea

Comedia dramatică din Ephes

În Epidamnum, soţia negustorului siracuzan Aegeon dă naştere la doi gemeni “care, lucru straniu, semănau / Că îi deosebeai doar după nume” (I, 1, p. 106). În acelaşi han şi în aceeaşi clipă, o altă femeie dăruia viaţa altor doi gemeni, şi ei aidoma cu doi muguri. Sunt cumpăraţi de Aegeon, mai târziu, să slujească propriilor săi fii. Şi toţi erau fericiţi. Nu peste mult, o furtună dintr-acelea de scot foc prin nările cerului va despărţi această familie, tatăl rămânând cu unul dintre fii şi cu unul dintre pruncii adoptaţi, iar mama cu ceilalţi. Feciorul crescut şi iubit ca ochii din cap de către Aegeon, împlinind optsprezece ani, îşi ia sluga tovarăş de drum şi porneşte în căutarea fratelui său. Plecare simbolică parcă. De ce să atribuim valoare de simbol acestui început de odisee? Vom vedea că avem multe şi temeinice pricini.

Nu pretindem că cele ce urmează alcătuiesc ţesătura conştientă şi voluntară a lucrării shakespeariene. Dar suntem convinşi, datorită prea numeroaselor “coincidenţe”, că ele, ca toate miturile şi ecourile lor, au stat ascunse undeva alături de poetul care scria (bun clasicist, orice ar fi spus contemporanii şi, mai târziu, criticii) şi că i-au şoptit istoriile lor eterne, gata să-l ajute să brodeze o canava mult mai bogată şi mai general umană decât apare la prima vedere cea a textului răsfoit acum.

Interesantă este specificarea vârstei eroului, lucru destul de rar în opera shakespeariană. Antipholus din Siracuza are optsprezece ani şi se află în pragul maturităţii, din punct de vedere biologic. Dar psihologia sa de om adult abia începe să se maturizeze. Pentru a-şi atinge desăvârşirea, el s-ar cuveni să fie la fel de împlinit din punct de vedere psihologic, după cum este din punct de vedere biologic. Aventura căutării fratelui său pare a fi o aventură a împlinirii. Să plecăm de la ipoteza că Antipholus din Siracuza porneşte în căutarea jumătăţii sale, Antipholus din Ephes, mânat de impulsul desăvârşirii. Dar Antipholus nu pleacă singur; el este însoţit de către Dromio din Siracuza, de care nu s-a despărţit niciodată. Am spus-o mai sus, Dromio a fost cumpărat ca să îl slujească la bine şi la rău. Dromio nu este de un sânge cu el; e un străin, şi, totuşi, e nedespărţit de el. Dacă ar fi să îi căutam un sens, Dromio reprezintă legătura lui Antipholus cu societatea; el îl hrăneşte, el îl îngrijeşte, el veghează asupra sa; Dromio este ca un fel de veşmânt însufleţit. Dar nici Dromio din Siracuza nu se va simţi împlinit până ce nu-l va fi descoperit pe Dromio din Ephes. Remarcăm, pentru moment, această dublă dihotomie (nu dihotomie-antonimică): cei doi Antipholus fac corp comun atât între ei cât şi cu cei doi Dromio. Datele acestei duble dihotomii ne sunt puse la dispoziţie încă din scena întâi a piesei.

Dar nu numai ei se caută. După ce Antipholus din Siracuza a pornit în temerara sa peregrinare, Aegeon a aşteptat ce a aşteptat şi, în cele din urmă, a hotărât să plece el însuşi pe urmele sale, frustrat de ultimul bun ce-i rămăsese. Se află pe drumuri de cinci ani. În acest caz avem de-a face cu o dihotomie-antonimică, deoarece cuplul procreator-creaţie conţine un sens opoziţional inexistent în cuplul format de doi fraţi gemeni, două jumătăţi despărţite ale uneia şi aceleiaşi creaţii. Mai mult, cunoscând faptul că genitorele coboară panta vremii pe când rodul său o urcă, cunoscând nenumăratele discrepanţe ce despart părinţii de copii, discernem cu uşurinţă caracterul antitetic intrinsec al acestei noi unităţi descoperită. Nici ea nu este unică, ci este dublată de aceea a despărţirii dintre Aegeon şi Aemilia, soţia sa, dihotomizare-antonimică clară a unităţii perechii lor. Şi acest dublet de dihotomii-antonimice este înfăţişat tot în prima scenă a actului întâi.

Bun înţeles, toţi aceşti membri ai atâtor unităţi fărâmate aparent (deşi se caută unii pe ceilalţi, unitatea (lor este neîntinată din punct de vedere afectiv) au fost adunaţi în Ephes, de către dramaturg, ca să se poată reîntâlni. Viitoarea refacere a unităţilor iniţiale este semnalată încă din cele dintâi rânduri ale actului al doilea, printr-un simbol. Antipholus din Siracuza îi pomeneşte lui Dromio despre hanul unde au tras amândoi; numele acestuia este: Centaurul. Deşi în planul subiectului, aşa cum se desfăşoară el în faţa cititorilor, Aegeon nu mai are de trăit decât o zi, iar Antipholus din Siracuza tocmai a fost prevenit că ar putea şi el cădea sub aceeaşi implacabilă lege pândindu-i pe siracuzanii care încalcă teritoriul Ephesului, ca să le hărăzească sfârşitul zilelor, răsare o speranţă în planul lingvistic. Nebănuită de nimeni, modestă, ca orice brumă de nădejde abia argintind hotarele zării, ea se ascunde sub acest cuvânt nebăgat de nimeni în seamă, denumire hazlie a unui acoperiş de-o noapte: “Centaurul”.

Numele acestui han ne trimite, vrând-nevrând, înapoi la numele oraşului în care se află: “Ephesus”. Amintirile ne grăiesc încâlcit, într-un zvon tulbure şi incert, despre o legătură între un centaur şi Ephes. Şi, deodată, se face lumină. Statura colosală a lui Hercule irumpe din ruinele memoriei, întunecând cerul Renaşterii. Acest minunat zănatic al antichităţii, în pelerinaj la Delphi, face o harababură de nedescris în lăcaşul Pythiei, vrednică de furia unui erou, răzbunându-se pe aceasta, deoarece Pythia refuza să-i indice calea de a-şi răscumpăra cea mai recentă dintre nenumăratele-i omucideri. Ba Hercule îi şi aruncă tripodul sacru te miri unde. Apolo însuşi intervine. Şi se încinge o trântă de pomină, uriaşul înfruntând un zeu născut din acelaşi părinte, cei doi neputând fi potoliţi decât prin intervenţia fulgerelor olimpice. Diferendul se încheie cu bine. Oracolul îi arată calea ce se cuvenea să apuce ca să-şi plătească fapta sângeroasă: trebuia să accepte sclavia de bună voie, pe termen de trei ani. Hercule se va lăsa vândut Omphaliei, pe trei talanţi. Şi, bineînţeles, din sclav, el izbuteşte să ajungă soţul acestei regine a Lydiei.

În locul unei robii de trei ani, urmează trei ani de desfătare, de moleşeli şi de aromitoare răgazuri. Deosebit de importantă pentru analiza comediei shakespeariene este bârfa străpungând evurile, care ne şopteşte la ureche că îndeletnicirile lui Hercule în acest răstimp erau dintre cele muiereşti, cum ar fi torsul, depănatul, ţesutul; ba chiar stăpâna şi soaţa sa îi cerea să umble înveşmântat în straie femeieşti. Deci nu numai că travestiul este prezent (această structură comportamentală dihotomică-antonimică), dar chiar şi adoptarea preocupărilor sexului opus.

Totuşi, eroul nu renunţase definitiv la renumele său de pomină de a îşi face dreptate cu ghioaga. Astfel, când se afla în preajma Ephesului (reţineţi: Ephes) şi i-a venit somnul, s-a lungit la umbra unui copac. Iacă, nişte tâlhari, numiţi Cercopi, nu găsiră altceva mai bun de făcut decât să-l batjocorească. Rezultatul este lesne de bănuit. Au fost toţi legaţi fedeleş şi duşi plocon Omphaliei. Aşadar, de cetatea Ephesului se leagă redobândirea aspectului viril al lui Hercule, din femeie redevenind luptător (spuneam că Antipholus din Siracuza descinde în Ephes ca din adolescent să devină adult; în lumina celor nou adăugate, putem afirma că, din efeb, va să devină bărbat). În treacăt fie spus, acei Cercopi epheseni sunt şi ei pioni ai gândirii dihotomice-antonimice, căci aveau darul minciunii atât de înrădăcinat încât Iupiter le-a luat graiul şi i-a preschimbat în maimuţe; ei fiind astăzi oamenii fără chip de oameni.

Şi acum ne reîntoarcem de la oraş la hanul aflat în el. Va să zică, acesta se numeşte “Centaurul”.

După isprăvirea celor trei ani de dulce sclavie, Hercule se înfăţişează Deianirei, ca peţitor, şi îi dobândeşte mâna. Pornesc împreună la drum, dar calea le e tăiată de apele revărsate ale fluviului Evenos. Întâmplarea le scoate în cale centaurul Nessus. Plin de cavalerism, acesta o ia pe crupă pe Deianira; ajuns pe celălalt mal, amabilitatea sa devine agresivă. La ţipetele tinerei soţii, Hercule sloboade o săgeată înveninată cu sângele hidrei. Atins, centaurul moare, iar cei doi sunt reuniţi după ce apele îi despărţiseră (ca şi pe personajele shakespeariene). Centaurul, o fiinţă cu două aspecte opuse: om şi animal, participă la dihotomizarea-antonimică (el însuşi o astfel de structură) a unităţii cuplului Hercule-Deianira.

Mai departe, aceeaşi gândire elaborează secvenţe noi în continuarea scenariului, originând un cadru contextual sugestiv, util evoluţiei personajelor din Comedia Erorilor. Înainte de a-şi da duhul, Nessus culege sânge din rana provocată de săgeată şi i-l dăruie Deianirei. O sfătuieşte ca, dacă va simţi vreodată dragostea lui Hercule slăbind, să moaie o cămaşă a eroului în acest sânge şi să i-o dea s-o poarte: cămaşa, zice, îi va readuce iubirea (acest ritual se va perpetua în folclorul multor popoare). A venit şi vremea ca Deianirei să i se pară că este pe punctul de a fi înşelată. Cămaşa lui Nessus, însă, în loc să reaprindă focul iubirii în inima soţului ei, i se lipeşte acestuia de trup, fără putinţă de a mai fi smulsă, strecurându-i în carne flăcările iadului. Se remarcă lesne caracterul dihotomic-antonimic reflectat asupra obiectului: cămaşa căreia i se presupune darul de a aprinde iubirea este, de fapt, cămaşa aducătoare de moarte. În cele din urmă, eroul îşi va curma chinurile, urcându-se singur pe rug. Acest ultim pas împlineşte prorocirea ce i se făcuse: că avea sa moară de mâna unui mort (în piesa noastră obiectele au şi ele reflexe dihotomice-antonimice iar destinul fiecăruia dintre personaje, pe rând, este influenţat de un alt personaj socotit mort).

Există o a doua trimitere la lumea acestor centauri a căror fiinţă se împărtăşeşte din două lumi. Observăm că numele celor doi fraţi poate fi descompus în prefixul anti, indicând opoziţia şi Pholus. Or, Pholus a fost un alt centaur trăind în Pholos. Pe când acelaşi Hercule vâna mistreţul din Erymantha, îl vizită pe Pholos, fiu al lui Silene şi al unei nimfe. Fu ospeţit din belşug dar fără vin, ceea ce indispuse pe erou. Nu că Pholus nu ar fi avut un urcior plin; dar acesta aparţinea, în comun, tuturor centaurilor. Destupând urciorul, de dragul noului prieten, mireasma binecuvântatei băuturi se răspândi, aţâţând nările tuturor centaurilor, oricât de departe s-ar fi aflat. Ei se năpustiră către sursa plăcutei miresme, înarmaţi cu stânci, facle şi trunchiuri de copac. Se porni o luptă pe viaţă şi pe moarte. Din păcate, spre nenorocul său, paşnicul Pholos, înmormântându-şi prietenii, extrase o săgeată din trupul unuia şi o privi curios, mirându-se cum de un lucru atât de mic putea provoca moartea. Tot sucind-o şi învârtind-o, aceasta îi pică pe picior, aducându-i şi lui sfârşitul.

Asupra acestui fundal mitic decorat cu multiple structuri dihotomice-antonimice sunt proiectate evenimentele din piesă, creându-li-se, astfel, un mediu natural lor, deşi foarte adânc ascuns în text, părând chiar incredibil.

În pregătirea revelaţiei că Antipholus din Ephes, deşi identic la înfăţişare cu fratele său, este opus acestuia din punct de vedere al caracterului, Antipholus din Siracuza îl întâlneşte pe Dromio din Ephes, sluga geamănului său. Discuţia dintre ei, acuzaţiile, rugăminţile, tânguirile conlocutorului său ne înlesnesc înţelegerea faptului că cei doi seamănă ca două măşti ale aceluiaşi tânăr, ca două feţe ale aceluiaşi taler (de altfel, pholus este şi numele unei monede antice greceşti, ceea ce subliniază valoarea dihotomică-antonimică a numelui cu un accent şi mai puternic – cap şi pajură sunt două feţe de nedespărţit, dar şi opuse ale uneia şi aceleiaşi monede).

O nouă denumire umilă a unui han contribuie la întărirea armăturii simbolice, prevestind viitorul. Dromio din Ephes îşi încunoştiinţează stăpânul, adică pe cel pe care îl socoteşte a fi acesta, că soţia sa îl aşteaptă la “Phoenix”. Dar nu este acesta numele păsării care, murind, renaşte din propria-i cenuşă? Şi nu acelaşi lucru se va petrece cu toate aceste personaje socotite decedate de către celelalte şi care vor învia, ori cu unul anume, socotit nebun şi care se va dovedi sănătos ca totdeauna? Căci în această cetate se petrec lucruri ciudate: “Oraşu-i bântuit de-nşelăciune; / Jongleri dibaci ce-ţi păcălesc privirea, / Magi negri ce îţi schimbă hotărârea, / Şi vrăjitoare trupuri deformând, / Pungaşi în travestiu şi şarlatani” (I, 2, p. 108). O adunătură de meşteri pregătiţi să împrumute realităţii un alt chip, în numele intereselor lor.

Jocul destinului îl face pe bietul Dromio din Ephes să descrie întâlnirea sa anterioară cu pseudostăpânul său în termeni ca aceştia: “s-a adresat urechilor mele (.) şi nimic n-am putut înţelege”. (II, 1, p. 109). Desigur, concluzia lui este că a avut de-a face cu un nebun de legat. Într-adevăr, de asta îl va acuza pe acelaşi şi Adriana, soţia lui Antipholus din Ephes, insistând şi ea, când îl întâlneşte pe Antipholus din Siracuza, asupra dificultăţii ei de a-i surprinde adevărata personalitate: “Bărbate, cum se poate întâmpla / Să te înstrăinezi atât de tine?” Iar puţin mai înainte, remarcând răceala lui, se simţea ea însăşi alta: “Nu-s Adriana, nici soţia ta” (II, 2, p. 110).

Frumuseţea şi iubirea Adrianei îl conving pe Antipholus din Siracuza să accepte încrucişarea de vieţi ce îi este impusă: “Sunt pe pământ, în cer sau sunt în iad? / Dorm ori sunt treaz? Nebun sau sunt întreg? / Sunt cunoscut, dar travestit mi-apar! / Voi zice ca şi ei; şi pe-acest drum / O să mă-nfund în aventura asta” (II, 2, p. 111). Aceeaşi atitudine o va adopta şi sluga lui care are de întâmpinat propriile-i peripeţii, la fel de năucitoare: “E ţara zânelor; ah, ciuda ciudelor! / Vorbim cu spiriduşi, cu ciufi, cu duhuri” ( idem ), împreună, ei alcătuiesc un cor al uimirilor: “Dromio: Sunt preschimbat, stăpâne, sau nu sunt? Antipholus: Socot că-n cuget eşti; la fel şi eu. Dromio: Stăpâne, nu: în cuget ca şi-n formă. Antipholus: Ba forma ţi-ai păstrat-o etc. (idem).

Estimp, nenorocitul Dromio din Ephes, izbutind să îl găsească pe stăpânul său autentic, nu-l poate convinge pe acesta că l-ar fi bătut pentru simplul motiv că l-a chemat acasă (deoarece el de fapt l-a chemat pe celălalt Antipholus). Nu peste mult ambii vor ajunge victimele fraţilor lor necunoscuţi şi nebănuiţi care au apucat să fie instalaţi stăpâni fără voie în propria casă a acestorlalţi. Astfel, cele două perechi de gemeni au fost reunite. Fraţii se înfruntă, luptând pentru acelaşi drept “de a fi cu adevărat persoana care cred că sunt”. Cât de grăitoare este esenţializarea situaţiei! Te simţi cineva şi eşti necontenit luat drept altcineva. Temă kafkiană, prilej de nebunie. Noua aranjare a pieselor pe tabla de şah la dispoziţia dramaturgului ne îngăduie să verificăm cele afirmate mai sus despre simbolica numelor de hanuri. Căci taverna unde i se propune acum să mănânce furiosului Antipholus din Ephes, căruia masa conjugală îi este refuzată, fiind ocupată de celălalt frate, se numeşte “Tigrul”. Hotărât să se răzbune pe soţia sa, el îşi invită în cele din urmă prietenii, în compania unei curtezane, la “Ariciul”. Limbajul firmelor este elocvent (şi el va străbate literatura engleză până în romanele lui Charles Dickens). Tensiunea creşte tot mai mult. Va să zică, Antipholus din Siracuza este luat drept Antipholus din Ephes. Pe deasupra, cumnata acestuia, Luciana, bănuind că răceala şi negările sale de om absolut străin şi în necunoştinţă de cauză s-ar datora unui nou amor, îi recomandă tocmai jocul dublu ce-l scotea pe el din sărite: “Iubeşti pe-altcineva? s-o faci în taină; / Iubirea ta cea falsă o ascunde; / Să nu o laşi pe sora mea s-o vadă / Şi limba să nu-ţi dea-n vileag ruşinea; / Prefă-te blând, cinstit la vorbe, vrednic, / Să-ţi pară viciul al virtuţii sol; / Cu inima murdară, fii curat; / Păcatu-nvaţă-l ca un sfânt să meargă; / Fii tainic – fals; de ce să ştie ea?” (III, 2, p. 113). Acesta este rezumatul, avant la lettre, al unui tratat de falsă morală burgheză, schela clasicului triunghi al viitorului teatru bulevardier, glasul vanei convenţii sociale. Prin el aflăm că una dintre pricinile apariţiei comportamentului înşelătorului (care face parte din vasta gamă urmărită de noi) poate fi mila; în spatele pseudomilei predicate aici se ascunde teama de a disturba o dispunere socială temporară; îndărătul acestei temeri, la rândul ei, citim rezistenţa inerţiei în faţa noului. Prin mijlocirea Lucianei, societatea specificată îşi apără şubrezenia moravurilor, inducând, ba chiar impunând masca.

Acestei societăţi i se adresează, pare-se, Antipholus din Siracuza, când îi răspunde: “De ce tu adevărului te-opui / Şi duhul mi-l goneşti pe-un ţărm străin? / Eşti oare zeu? Mă vei crea din nou?” (idem). El nu concepe minciuna. Admite mai curând miracolul care l-ar putea preschimba în altcineva decât să accepte a purta o mască. Cu atât mai mult cu cât inima sa a ales-o pe aceea care se socoteşte cumnata lui şi acum îi vorbeşte despre o aşa-zisă soţie a lui, sora ei, despre care el nu a auzit încă măcar vorbindu-se până acum. Luciana este aceea căreia îi pune la picioare omagiul înfocat al iubirii sale. Cuvintele lui desenează un portret al ei pe fond de aur. Ea exclamă că vorbele lui aparţin surorii ei sau că aşa s-ar cuveni să fie. “Iubito, soră spune-ţi ţie însăţi!” Şi cu această replică, inocentul Antipholus din Siracuza nu face altceva decât să traducă relaţia dintre el însuşi şi fratele său.

Pe de altă parte, Dromio din Siracuza trece şi el prin exact aceleaşi încurcături; află că există o bucătăreasă, în aceeaşi casă; spaima este că ea are pretenţii de stăpână asupra sufletului său şi i se oferă drept un binecunoscut tărâm al bucuriilor nupţiale. Antipholus rezumă: “Doar vrăjitoare bântuie pe-aici. / Cea care mă numeşte soţ, din suflet / Eu o resping ca soaţă” ş.a.m.d.

Dacă întâia neînţelegere din piesă izbucneşte datorită unei sume de bani, element al discordiei, cu fire lunecoasă şi iute, prevestind necazurile ce vor urma, în penultimul act intervine un nou element ce să stârnească o dispută. De data aceasta este vorba despre un colier, o altă formă a aurului, pe de o parte, iar pe de alta, imagine a legăturii, lanţ neîngăduind să se împrăştie cele ce au început să se dezorganizeze. Acest colier întăreşte simbolul funiei cumpărată de către Dromio din Ephes. Apoi, al treilea element din aceeaşi familie: un inel, mai mult decât frânghia şi colierul (lanţul), inelul este semnul unirii definitive a personajelor ca într-un fel de căsnicie universală, dacă vreţi sau, după gust, semnul unui cerc magic (potrivit impresiei lăsate de Ephes siracuzanilor) neîngăduind eroilor să mai iasă din cuprinsul lui. Astfel, colierul şi inelul conferă aurului chipul opus celui cu care ne întâmpină la începutul acţiunii şi negustoriei care îl foloseşte la fel (ea e pricina neînţelegerilor dintre cele două cetăţi, care neînţelegeri au dus la arestarea lui Aegeon).

În momentul culminant al intrigii, anunţat de apariţia bruscă a acestor trei obiecte, ambele perechi de fraţi sunt socotite vrednice de ospiciu, toţi sunt legaţi cobză, împiedicaţi să se depărteze de scena evenimentelor, obligaţi cu forţa să aştepte deznodământul lor. Înaintea acestuia se cuvenea să apară şi mama celor doi Antipholus, ea însăşi victimă a unui destin, antipozii căruia îi fac viaţa de un hilar tragism: căsătorită şi cu doi copii este, în acelaşi timp, stareţa unei mănăstiri. Odată cu strecurarea ei în trama piesei, este adus de faţă şi Aegeon, soţul ei, şi toate neverosimilele drame se încheie cu bine.

Este uşor de înţeles din text că originea tuturor acestor întâmplări tragicomice stă în politica ephesiană şi în ecoul acesteia în relaţiile dintre Siracuza şi Ephes. Încordarea existentă între cele două ducate constituie izvorul nenorocirii că familiile despărţite de o viaţă nu se pot reuni, că cetăţenii acestor două ducate nu pot călători dintr-unul în celălalt, că stagnează comerţul, că prietenii nu se pot vizita. Ambiţiilor personale ale tiranilor renascentişti le revine întreaga răspundere. Dar dramaturgul englez nu îşi putea îngădui să trateze direct o problemă politică de o atare amploare şi cu o astfel de rezonanţă socială, într-o epocă atât de necruţătoare şi de divizată între biserica de stat şi catolicism ca aceea în care a vieţuit. Iată, credem, motivul pentru care a recurs la genul comediei, ascunzându-şi adevăratele sentimente de dreaptă indignare împotriva unei societăţi care te obligă să porţi o mască şi de progresistă dorinţă a unei schimbări radicale a stării de lucruri sub masca (!) hohotului de râs aparent inofensiv. Dacă piesa are o structură dihotomică-antonimică, aceasta se datorează în primul rând comportamentului dihotomic-antonimic al autorului însuşi, comportament impus de societatea epocii, când capetele cădeau cu atâta uşurinţă.

Să ascultăm eroii piesei descriind-o.