Tags

Related Posts

Share This

6. Oseminte ratacite

6. OSEMINTE RĂTĂCITE

“Boteni, 18.05.1987
“Căutarea Eroului IOAN GHE. JINGA – Caporal – căzut pe plaiurile MOLDOVEI, în 1944, 22 August”
Date biografice: “S-a născut în anul 1909, 6 Aprilie, ora 6-18-, în mândra com. Boteni – Muscel, din părinţi agricultori: Gheorghe – ardelean, din satul Peştera, de sub Piatra Craiului, com.Moeciu-de-Jos, jud. Braşov, reuşind, copilandru fiind, cu vrednicii de pomenire unchi Ghe. şi loan Duţescu, ca din cauza marilor prigoane Ausrto-Ungare, să treacă munţii, stabilindu-se în Boteni, alături de mulţi ardeleni, veniţi de la Poiana Braşovului şi Poiana Sibiului, formând cătunul Ungureni, iar mama Polina, fiica moşneanului Paraschiv Mitu, vlăstar al căpitanului OPREA LAMBESCU – căpitan în armata martirului TUDOR VLADIMIRESCU – rămânând în Boteni, după uciderea mişelească a lui TUDOR, pe drumul Târgoviştei, de către eteriştii lui Ipsilante. Rămânând aici, se stabileşte lângă valea, ce i-a dat numirea Băneasca, după numirea comunei, unde avea familia, în Oltenia nemaiînapoindu-se de teama Turcilor ce îi urmăreau. Ridică o frumoasă gospodărie, câştigând aprecierea moşnenilor, ce îl strigau “Căpitane”. Prin daniile şi aportul adus la ridicarea monumentalei Biserici, a fost răsplătit cu numele de ctitor trecut în pisania Sf. Bisericii şi pe Sf. Evanghelie, a căror coperţi au fost argintate de dânsul, şi care se păstrează şi astăzi.
“Flăcăul Dumitrache, lăsat în faşe, când tatăl s-a înrolat în armata lui Tudor, cercetând din sat în sat, apucându-l noaptea în Boteni, odihnindu-se lângă valea Băneasca, mirat foarte de numirea ei aidoma cu comuna lui, şoapte tainice îl încredinţează de găsirea tatălui, doar era chemarea sângelui. Oprea văzând că tânărul călător nu pleacă, trimite argatul, întrebând pe cine caută. Nu mică i-a fost mirarea, descoperind, după îndelungate întrebări, că e fiul Dumitrache. Mare bucurie, mare petrecere, regăsirea tatălui, întâlnirea cu fiul lăsat în faşe. Aduce suta de oi şi se căsătoreşte în comuna Boteni – Muscel, având 2 fii: Gheorghe şi Petre, fiecare având vlăstare între care şi Maria, fiica lui Petre, mama Polinei, Ioanei, Mariei şi a lui Alexandru. Polina a avut 12 copii. Ioan – eroul -, fiind cel mai mare şi care alături de părinţi, a fost sfătuitorul şi îndrumătorul tuturor fraţilor, până în anul 1941, când s-a sunat mobilizarea şi începerea nefirescului război. Şcoala primară în com. Boteni, 5 clase.
“De mic a cunoscut lupta vieţii. Tatăl împresurat de vlăstare, dornic a-i crea un viitor bun, îl dă ca băiat de prăvălie marelui comerciant Ologescu Ioan, din Câmpulung-Muscel, ce avea 3 prăvălii. Descurcăreţ fiind şi drăgălaş, – tânără speranţă -, câştigă aprecierea stăpânului, care pe an ce trece îl ia ca vânzător de mare încredere, încredinţându-i mărfuri pentru târgurile anuale, ba mai apoi, dându-i pe seamă una din prăvălii.
“Murind stăpânul, se asociază cu tânărul comerciant de mare vază Nicolae Roşoiu, ca după 3 ani să deschidă prăvălie proprie, tot în Câmpulung-Muscel.
“Fiind binevoitor cu clienţii din oraş şi satele vecine, era foarte căutat, avea o vânzare de invidiat.
“Sunând mobilizarea, nefiind căsătorit, cheamă pe mama Polina şi fratele Sisoe – Licenţiat al Facultăţii de Teologie Bucureşti, şi le încredinţează actele şi inventarul prăvăliei, plus un caiet cu datornicii din oraş, Boteni şi comunele vecine, ce ridicaseră mărfuri pe datorie în valoare de un milion şi jumătate. Spune fratelui Sisoe – separat -, “rămâne acest caiet la mama – ştiind şi tu de el. De nu mai vin, să zică toţi bogdaproste şi să mă pomenească în pomelnicele lor”. Fratele Sisoe, la desele stăruinţi, deoarece era singurul care se putea salva, întrucât fratele Gheorghe era deja mobilizat, iar fratele Valer – inginerul CFR – urma, se hotărăşte să se căsătorească. Anunţaţi, vin în permisie ambii fraţi, bucurându-se foarte, parcă ar fi fost nunta lor. Ba au venit – 25 dec. 1943 – şi la botezul nepotului Mihail – Nicolae, actualul inginer, cel binevoitor ca să plecăm în necunoscut şi să-l găsim pe fratele Ion.
“Pe 18 august 1944, vine în altă permisie. Cu toate stăruinţele părinţilor, a fratelui Sisoe – preot la Parohia Lucieni, cerută expres spre a fi alături de părinţii buni, bătrâni şi împovăraţi, şi de unchea ce îl înfiase, rămânând sprijinul de nădejde, deoarece la 11 ianuarie, unchiul Nicolae a decedat la spitalul Câmpulung Muscel -1941 – , nu a voit să mai întârzie – putea -, având întâlnire cu un tânăr din com. Lereşti – militar în termen, justificând, ”cu el am vorbit, cu el plec, mă aşteaptă în Câmpulung, vreau să mă ţin de cuvânt”. A 2-a zi s-a făcut spargerea frontului la Iaşi – 22 August 1944 – şi în grozava retragere în condiţii ce nu se pot descrie, fiind cu fratele Gheorghe într-o maşină militară, mulţi soldaţi şi un colonel – urmăriţi de avioanele inamice ce-i mitraliau, la ordinul Colonelului, ”fugiţi şi apăraţi-vă cum veţi putea!”, îngrozit de iadul deslănţuit, trupuri nevinovate rămase fără capete, fuge prin porumbişturi strigând ”Hai, Dede!” – aşa îi spunea în intimitate fratele Gheorghe -, rămas, forţat de Colonel, care l-a ameninţat cu împuşcarea de-l părăseşte, să protejeze arhiva regimentului. Fiind singur, a tot fugit, ocolind satele – aşa era tactica – nu în grup, ci izolaţi. E găsit lângă un izvor de pe plaiul satului Frumuşelu, com. Muncelu, de camaradul de arme, Iosif Bâlcan din com. Văleni – Dâmboviţa, plasa Muscel, care la îndemnul de a-l urma, spune  ”Nu mai pot”.
“Găsit de copiii ieşiţi cu vitele la păscut, aceştia auzind vaiete, nu s-au apropiat. S-au mulţumit să spună părinţilor, cari de frica duşmanilor, abia a 2-a zi s-au dus, găsindu-l mort.
“Medicul cu moaşa comunală, constatând decesul, încuviinţează înmormântarea. Cum Preotul Bisericii Frumuşelul era fugit, credincioşii prezenţi au invitat pe Pr. Ioan Vlad, de la Sf. Biserică Fundătura, vecină, şi credincioşii: Gheorghe Elena Moise, neavând copii, erau morţi, hotărăsc înmormântarea, credincioşii prezenţi, cinstindu-l  ca pe un erou al lor, făcându-i toate rânduielile creştineşti, ba şi cele după 7 ani. Mama Polina văzând că nu mai vine, unde auzea de venirea soldaţilor rătăciţi, sau a prizonierilor, an de an mă deplasam spre a culege veştile dorite. Fără a-i spune, spre a nu-i spulbera speranţa că trăieşte, scriu Preotului de la Biserica Frumuşelul, mai multe scrisori. El îmi răspunde la scrisoarea trimisă prin finul Tudorel Bădescu, ce făcea stagiul militar în Tecuci, şi care, la stăruinţa mea, s-a interesat la camarazii de armă din Frumuşelul, rugându-i să ducă scrisoarea la Preotul lor. În 23.03.1955, primesc următorul răspuns:
“”Prea cucernice Părinte,
“”Eu, subsemnatul Ghe. Croitoru din com. Muncelu, raionul Zeletin, reg. Bârlad, am primit plicul de la D-voastră, pe care l-aţi trimis Preotului nostru din parohie şi citind cuprinsul lui am văzut durerea sufletului D-voastră, că întrebaţi de fratele D-voastră, răposatul Ioan Jinga, caporal, şi să ştiţi că am primit plicul pe ziua de 20.03.1955 şi pe ziua de 21 m-am interesat, ştiind de el. Şi chiar m-am găsit cu cântăreţul Bisericii şi cu oamenii cari au făcut racla şi cari l-au înmormântat. Să ştiţi că aşa este după cum v-am spus de Caporalul Ioan Jinga. Este înmormântat în comuna noastră, Parohia Frumuşelul, pentru că noi avem 2 parohii în comună, că este înmormântat cu Pr. nostru Ioan Vlad, al parohiei Fundătura. Dacă vreţi să-l desgropaţi şi să-i luaţi oasele acolo, veniţi cu acte în regulă -formă -, că este îngropat la Bis. Frumuşelul de pe cum aţi întrebat pe preotul nostru. Noi ştiind că s-a găsit mort pe ’44. Atunci noi v-am dat răspunsul, ştiind noi de el, răspunzând la scrisoarea dată de soldatul Bădescu Tudorel din satul D-voastră, iar el a dat-o soldatului Vasile Ivanciu de la noi şi dânsul a predat-o nouă. Noi vă  facem cunoscut că aşa este cum v-am spus. De va fi să veniţi, să ne faceţi şi nouă cunoscut, să vă dăm şi noi concursul. Încheind aceste rânduri, Vă sărutăm dreapta, Părinte. Iscăleşte Ghe. Croitoru…”
“Am păstrat scrisoarea fără a spune mamei. An de an plecam pe la prizonierii aflaţi, adunând date de tot felul, rămânând mama încredinţată că trăeşte şi într-o bună zi va veni. Aflând de un prizonier din Conţeşti – Racoviţa – Muscel, nu-l găsim acasă. Soţia ne spune: ”Nu prea spune. Îl aşteptaţi pe poteca zăvoiului, nu vrea acasă la Piteşti.”
“Cum caii şi pe mama i-am lăsat în sat, am plecat cu soţia spre zăvoi. Cum trebuia să trecem Argeşul, nefiind pod, fără vreo jenă îmi spune: ”Vă trec în cârcă, Părinte, altfel nu avem.” Cu greu traver­săm Argeşul, fiind mare în locul acela. Văzând că nu vine, îmi descrie soţul şi-mi spune să-l aştept. De pe chip şi atitudinea sperioasă aflu de dânsul. Cam greu a răspuns că este el, prizonierul venit. Cu toate că m-am legitimat, vedea în mine un spion. Mi-a spus, că a fost în lagăr timp de 2 ani, în U.R.S.S., că era un om foarte bun, foarte milos, şi că se gândea mai mult la mama şi cele 2 surori, că a fost comerciant în Câmpulung – Muscel. Date foarte precise, făcând să cred că este în viaţă. ”După 2 ani, era şeful lagărului nostru. Ne ducea în pădure lemne şi răspundea de noi. Cum era un om milos, pleca prin sat şi ne aducea alimente. Aflând comandantul lagărului îl ridică şi îl duce la lagărul nemţilor. Ne-a părut rău de aşa bunătate de om. N-am mai aflat apoi nimic de dânsul.”
“Informaţiile primite se potriveau cu felul vieţii lui şi m-au pus în mare derută. Să cred scrisoarea sau ce a spus prizonierul? Când i-am spus ce zicea de soţie şi copii categoric mi-a răspuns: ”nu era căsătorit” şi că îi pare rău de mama şi de cele 2 surori, cărora le-a lăsat prăvălia de nu va veni. Tot timpul cât am stat de vorbă se uita în toate părţile, precum păsările câmpului, când îşi caută mâncarea. Se albise la faţă. Tare neliniştit era. ”De ce vă temeţi? doar sunt Preot şi mă interesez de un frate pierdut.” Îmi răspunde cu ochii în jos ”şi aerul din jurul meu e spion”. Mirat foarte, îmi cer scuze de neliniştea provocată, îi mulţumesc de veştile date şi spre încredinţare îi spun că în sat se află şi mama mea, ce vrea să audă asemenea veşti. ”Nu, v-am spus D-voastră, în sat nu vreau să mai vorbim.” Mă conduce până la pod, ce era mult departe de sat şi-mi spune: ”Mergeţi singur şi nu mă aşteptaţi.” L-am înţeles. Ne-am luat rămas bun de la soţie şi i-am mulţumit de marea bună-voinţă avută. Bucuroasă mama de veştile primite, plecăm încredinţaţi că trăieşte.
“An de an cercetam, mergând şi la alţi prizonieri. Fiecare ne spunea câte ceva, dar nimic sigur pentru dânsul. Aveam copii mici. Obligaţiile familiale, profesionale şi cetăţeneşti creşteau, ba trecut şi în nefireasca clasă a chiaburilor, nu eram nicidecum păsuit de obligaţiile cari an de an se măreau. În 1959, moare tatăl. Apar alte greutăţi. Fratele Gheorghe, venind de pe front, bolnav, caută să-şi pună la punct măcelăria ce avea în Câmpulung – Muscel, cerându-mi sprijinul. Surorile aveau nădejde tot în mine, ca frate mai mare şi mai experimentat. Mi-am zis: Înainte şi numai înainte.
“Ajut, împreună cu mama adoptivă, pe sora Aneta în şcolaritatea superioară “Şcl. Profesională AMIRA ” Bucureşti. Particip la casătoria ei cu tânărul Ioan Marin, fiul învăţătorului Marin, din Malul cu Flori – Muscel, fiind învăţătoare în acea comună. În 1959, octombrie 18, sunt ridicat noaptea de lângă cei dragi, pentru cercetări şi ridicat am stat 8 luni la Miliţia şi Penitenciarul Piteşti. Găsit nevinovat, la 10 mai 1960, sunt pus în libertate, cu menţiunea ”Fiind nevinovat, poate ocupa orice servici la stat.” Având pe cei 2 copii: Mihail şi Sonia în şcolaritate superioară, cheltuielile an de an se măreau şi ca atare a merge după fratele la Moldova uşor nu se putea, plus că voiam ca mama, ce mult îngrijea de toţi, să trăiască cu gândul că, într-o zi va apărea, şi pe nesimţite, au trecut ani după ani şi visul – căutarea fratelui – nu l-am împlinit. În 1970 mama moare cu dorul şi credinţa că fiul cel mare trăieşte.
“Cum fiul Mihail era Inginer la Porţile de Fier şi participa efectiv an de an la cea mai grandioasă operă “Hidrocentrala Porţile de Fier 1″, unde datorită muncii asidue şi conştiente a fost răsplătit cu Ordinul Muncii cl.I, iar apoi fiind numit şef de lot pe Argeş, pentru ridicarea altor microcentrale, şi în final fiind luat la minister şi folosit la inspectarea altor Hidrocentrale din ţară, nu a putut să-şi facă pas spre a căuta pe fratele. An de an îi spuneam: ”Am un vis, când crezi să-l împlinim?”
“Procurându-şi maşină, părea că se apropie împlinirea visului, dar e o vorbă: Omul propune şi Dumnezeu dispune. Ministerul propune să plece în Germania Democrată, pentru specializare: Informatică, stând în Leipzig, Dresda şi Erfurt un an, an de un real folos profesional şi cultural. Apar greutăţi; fiica cea mică, ostracizată în şcolile din Câmpulung-Muscel; reuşind la Liceul Pedagogic cu medie de intrare, e înscrisă pe 6 liste promovată, dar când să o afişeze, apare şeful raionului Muscel, Debu, care revăzând listele şi observând că e o fiică de preot promovată, o şterge şi îl trece pe un nepot, ce avea notă mai mică. Nevoit să plec la altă şcoală din ţară, prin bunăvoinţa cumnatei şi fratelui Vaier, e înscrisă la Liceul pedagogic din Arad, reuşind în urma concursului dat şi rămânând 4 ani, pentru calificare. Răul făcut la Muscel, a fost un mare bine, că pe lângă şcolaritate, a făcut cunoştinţă şi cu şcoala vieţii, cea mai mare şcoală a omului. Am văzut împlinirea sfatului: Binele ades vine pe urmele mâhnirii şi o zâmbire dulce după un amar suspin. Şi aşa reţinut şi mult obligat, deoarece din 1957 m-am transferat la parohia Boteni, unde obligaţiile profesionale erau cu mult mai mari, plus căsătoria fiilor: 1969, Aprilie – Sonia, 1973. 03 – Mihail, iar Paula 1977. 02.
“An de an obligaţiile de tot felul mărindu-se, visul tot vis a rămas. Am zis: Când va sosi vremea îl voi împlini – toate la timpul lor. În vara anului 1986 – August – proiectăm o frumoasă excursie la Mănăstirile din nordul Moldovei, cu precizarea: să trecem şi pe la Tecuci, spre a afla de fratele Ioan. Propunere bună, dar neîmplinită. Furaţi de Mănăstiri, schituri, privelişti, timpul nu ne-a mai permis a da pe la Tecuci, terminându-se concediul fiului şi norei Magdalena. Visul rămâne iar vis.
“Mai amintind fiului Mihail, îmi spune: ”În luna Mai 1987 mă pregătesc – benzină, etc. Şi vom merge.” Din vrerea lui Dumnezeu – optimişti foarte – luni 11 mai 1987, ora 14, pornim în căutarea eroului Ioan, mânat de gândul: Ce bine şi ce frumos, când sunt fraţii împreună – moartea nu ne desparte, mai mult ne apropie.
“Pornim spre munţi. Fiind cald, ne oprim până în intrarea în Moieciul de Jos. Respirăm aerul curat şi ozonat. Cu nesaţ privim spre Piatra Craiului, locurile copilăriei tatălui Gheorghe şi a tuturor rudelor, norocoase a trăi în aceste atrăgătoare locuri. La răsărit se înalţă semeţi Bucegii, ce cu zăpada brăzdată par mai luminaţi, mai gigantici, mai mari paznici ai Patriei. Ajungem în Braşov urmărind indicatoarele, spre a merge spre Prahova şi de aici la Buzău.
“La ora 17 înaintăm spre Muntele Roşu, dând de cabana “Muntele Roşu”, ce era în curăţenie totală. În faţă semeţi se înalţă munţii Ciucaş – Zăganu -, ce au vârfurile ca dinţii fierăstrăului. Pe alocuri zăpada îşi arată puterea. Oile cu ale lor tălăngi, câini şi ciobani îşi vedeau de cinul amiezii.
“Ora 19 sosim la Mănăstirea Cheia. Nori negri năvăleau, din toate părţile. Picuri de ploaie şi zăpadă se anunţă. Un vânt rece ne pălmuie obrajii. Ne întâmpină fratele – în călugărie – Lazăr, gospodarul Mănăstirii şi fratele – în călugărie – Vasile, responsabil al ornamentaţiei Mănăstirii – curte etc. Cunoaştem şi pe maica Amfilohia, care la ordinul Cuv. Stareţ ne face focul în camera repartizată, cameră cu 2 paturi. Cuviosul Stareţ Eugen Boca – ardelean – ne invită la trapeză, spre a ne ospăta. Bucuros de aşa oaspeţi, plecaţi cu scop măreţ creştinesc şi românesc, stă alături de noi, deşi ne-a spus că e mâncat, spre a nu ne refuza gustă din caşcavalul, specific Muscelului şi ne onorează cu lapte dulce proaspăt şi lapte bătut, ce cu mămăliguţă era bun foarte. Depănăm cele fireşti, privitor la mănăstire, la vizitatori, deoarece era şi este loc de odihnă pentru preoţi şi familiile lor. Mănăstirea impunătoare, plasată în mijlocul curţii, foarte mare şi foarte curată. Primele schituri au fost ridicate de ciobanii ardeleni, veniţi cu familiile lor, fugiţi de persecuţiile Austro- Ungare. Apoi Ghica-Vodă ridică această mult grăitoare oază spirituală.
“Cum Lazăr era de servici la clopotniţă, fiul Mihail vine cu el în cameră, spre a studia harta indicatoare a com. Muncelu, ce nu o putea găsi nefiind trecută pe hartă deoarece, după reorganizarea administrativă, multe comune au fost omise din noile hărţi. Caută Raionul Zeletin, nu-l găseşte, ci numai Valea Zeletin. Căutând 2 ore, ajungem la concluzia că Raionul Zeletin ce ţinea de Reg. Bârlad nu mai figurează în prezent şi ca atare, trebuiesc găsite alte hărţi noi. Eu mă delectam cetind articole I. P. Sf. Mitropolit Antonie al Ardealului, articole ce nu te mai saturi cetindu-le şi recitindu-le. Fiind târziu, trecem la odihnă, având fiecare pat curat. Cald s-a făcut, Moş Ene îşi face apariţia. Afară lună plină, dând mănăstirii şi mai mare maiestate, de asemenea chiliilor, exterior bine întreţinute.
“La ora 6 deşteptarea. Luăm micul dejun. Onorăm ospitalitatea şi buna cuviinţă, dând maicii Amfilohia răsplata firească. Mergem în Paraclis – foarte curat şi bogat în Sf. Icoane îmbietoare la meditaţie şi rugă fierbinte. Lăsăm Cuv. Stareţ Eugen un pomelnic cu viii şi morţii familiei, alături de o modestă şi grăitoare danie, pentru nevoile mănăstirii. Ne urează succes în găsirea eroului. 

“Plecăm, mai încredinţaţi că vom birui. Ajungem la Mănăstirea SUZANA, mănăstire de maici. Totul în mare curăţenie şi ordine. Chiliile bine întreţinute. Luăm model de hote, făcând o schiţă sumară, necesare hotelor ce voiam a le face la Biserica noastră… Ascultăm cântecul văii Suzana şi plecăm mai departe. Localităţi frumoase, păduri cari de cari mai bogate şi mai frumoase. Pe un traseu încântător ajungem la Mănăstirea Crasna, aşezată în creierii pădurilor de fagi, paltini şi brazi. Valea Crasnei foarte gălăgioasă.Trecem pe o punte lungă, ce se clatină la fiece pas. Mersul prin pădure, în zig-zag, îţi dă puteri, prin aerul curat şi cântecul fără întrerupere al păsărilor, care mai de care mai plăcut. După 1/2 oră de mers, sosim la Mănăstire. Curte mare plină de flori şi iarbă. Totul bine aranjat. Ne întâmpină Cuv. Nicodin, ce ne dă explicaţiile necesare de ştiut. În pridvor, Sf. Icoane, grăind crezul credinţei noastre şi din viaţa D-lui Isus Hristos, Sf. Nicolae, Sf. Botezătorul etc. Cercetăm colportajul: luăm o troiţă – jertfa d-lui Iisus Hristos, alături Sf. Maria şi Sf. Ioan Evanghelistul. Pentru nepotul Andrei iau o Sf. cruciuliţă cu lănţişor, pentru a o purta permanent, spre ocrotire de acţiunea celui viclean. De asemenea, am luat pentru mers cu Sf. Botez o Sf. Cruce uşoară, din lemn, reprezentând Răstignirea D-lui, Iisus Hristos. Amintiri grăitore. Suntem invitaţi în trapeză. Pereţii aveau scene biblice. Totul curat, totul plin de răscoliri sufleteşti. Surpriză. Deşi atunci ne-am cunoscut, suntem serviţi cu sarmale, ţuică de prune, producţie proprie din prune. Mai pe urmă aduce şi un vin rozaliu, ce nu te îndurai să-l laşi în pahar. Cum în maşină aveam probleme cu căldura, m-am rezumat la un pahar, cu toate că bunătăţile aduse, cornuri, fursecuri şi alte prăjituri cereau consumul natural al lui Bahus. Cum stareţul deschide discuţia problemelor de viitor, pentru mai binele Mănăstirii şi uşurarea vieţii călugărilor, deapănă ideea procurării luminii electrice, prin instalarea unui agregat în valea Crasnei. ”Avem promisiuni din partea unui inginer de la Timişoara care ne dă o turbină, urmează să facem barajul. ” Mă uit la Mihail. Radia de bucurie că le poate veni în ajutor, fiind specialitatea lui, doar lucrase la Argeş şi 7 ani la Porţile de Fier 1. Îl aud: ”De voiţi, eu vă pot fi de un real folos. E specialitatea mea.” Feţele spuneau totul. Radiau de bucurie că au găsit omul care să le vină în ajutor. Iarăşi Mihail, ”de voiţi şi credeţi, peste două săptămâni vin cu proiectantul şi specialiştii necesari pentru măsurători şi pentru a hotărî de se pretează valea, prin debitul ei de apă.” Zâmbind, aprobă. Cum fiul e dornic de locuri solitare, pentru recreere, meditaţie şi liniştea firească pentru a termina lucrările începute, e mulţumit foarte că, prin împlinirea aducerii electricităţii, are uşa deschisă oricând. Freamătul codrilor, cântecul păsărilor, al apelor şi mediul înconjurător sunt tonice pentru organismul îmbâcsit cu toate toxinele alimentare şi ale aerului mult, foarte mult poluat al Bucureştiului.
Bucuroşi foarte, ne luăm rămas bun, încredinţaţi şi unii şi alţii, că cele vorbite se vor împlini. Le-a părut rău că nu au putut să ne dea lămuriri asupra localităţii Muncelu, din fostul raion Zeletin. ”Nu cunoaştem. Am auzit de o vale Zeletin şi de un sătuc.” Optimişti, mergem mai departe, depănând gânduri cari mai de cari mai senine. Întâlnim peisaje frumoase foarte. Totul te încântă, poienile cu bogatul lor verde, văile cari mai de cari mai gălăgioase, mai pline de cântece, în fel şi fel de melodii, pădurile, bogate în fel şi fel de copaci şi fel şi fel de cântăreţi, ce nu mai înceată a desfăta pe fiecare, tânăr sau bătrân, fără a avea dirijor. Pădurea, adevărată sală de operă. Nu ştiai ce să priveşti mai întâi.   Peste alte cadre, alte frumuseţi. Nu-i monotonie în blagoslovita noastră ţară. Poate de aceea am avut atâţia cotropitori, căci prea a fost înzestrată de Dumnezeu, să fie mândră tare, să fie “o gură de rai”. Aparatele noastre: mintea, ochii, filmau incontinuu. Totul era prea frumos. Voiam ca nimic să nu ne scape. Adevărat “mari şi minunate sunt lucrurile tale Doamne şi nici un cuvânt nu e de ajuns spre lauda minunilor Tale”.
“Încântaţi de toate, dăm peste opera  lauda minunilor opera marilor cioplitori în piatră. Adevăraţi coloşi modelaţi în fel şi fel de forme, conform gândirii, con­form simbolismului. Faţă de asemenea peisaje, oboseala dispare, migrenele cu care plecasem au dispărut. Era şi vârsta 72 ani vârâţi în sacul de la spate. Până să plecăm stam pe gânduri, vremea lunii lui Mai, prin poluarea ei şi mai mare îmi crea o stare plină de indispoziţie. Mi-am făcut bagajul îngândurat: pot sau nu pot. Mi-am zis: Am o chemare, mă cheamă fratele ce m-a iubit foarte mult, se cade să-l iubesc şi eu, cinste pe cinste. Înainte. Visul mult dorit trebuie împlinit. Pot, nu pot, trebuie să pot. Tot ce am văzut şi o să mai văd mi-a dat puteri, dând la o parte slăbiciunea ce încerca să mă oprească de la gândul cel bun.
“Pe negândite ajungem la Mănăstirea Ciolanul. Un călugăr între vârste, ne primeşte voios. Mărturisim scopul plecării şi dacă ne poate veni în ajutor cu vreo hartă pentru a putea găsi Com. Muncelu. ”După ce ne vizitaţi, vom merge în cancelarie, spre a ne orienta.” Mănăstirea are 4 Sf. Biserici. Una e folosită de cei bolnavi de nervi. Se slujeşte cu rândul. Chiliile foarte vechi. Unele dărăpănate, altele în refacere. Mergem la cancelarie. Cu toată bună-voinţa Pr. Stareţ nu am găsit nimic. Nu ne descurajăm. Trebuie să găsim o hartă nouă. S-au schimbat localităţile. Cu părere de rău îşi ia rămas bun de la noi, având dorinţa să rămânem. Înţelegând marele scop, ne urează deplin succes. Cu brâncile pe porţi, ne salută ultima oară. Reieşea că îi părea rău că plecăm.
“În Focşani văzând doi bătrâni, le solicităm cunoştinţele. Dacă ştiu de Com. Muncelu, şi unde e. ”Am auzit de ea de mult. Acum n- am mai auzit.” Stăm în Focşani o oră. Căutăm o cunoştinţă. Nu e acasă. Mergem la şcoală. Nici acolo nu e. Singura în măsură să ne dea o indicaţie. Abia târziu apare. Nefiind soţul acasă, nu a putut să ne dea prea multe lămuriri.
“Lăsăm ca un îndrumător de la Dumnezeu să ne apară în cale, ştiam că ani de zile ne-a preocupat, imposibil să nu reuşim. Întrebăm pe un miliţian, el ne zice: ”mă luaţi şi pe mine.” Ocazie să-l descoasem privitor la localităţile dorite. Ne spune: ”S-au făcut multe restructurări. Căutaţi hărţi noi.” Nu găsim. Aproape de Panciu, luăm un altul. Ne spune la fel. Ne invită, spre a-i vedea vinul. Avea un Otonel foarte bun. Ne-a părut rău că nu am găsit o damigeană, cu toată stăruinţa. Cazăm la hotelul din Panciu. Hotel modest, curat, camera de la etaj. Ne-am odihnit mulţumitor. Întâlnim iar 2 bătrâni. Ne spun: ”Au fost. Căutaţi la sfaturi.” La primul sfat, Străoane, prin bună-voinţa Primarului şi a Secretarului, aflăm în buletinul oficial că Com. Muncelu depinde de Com.Glăvăneşti, şi că a existat şi raionul Zeletin, dependent de Reg. Bârlad. Lumina începe să se ivească. Spre mai multă încredinţare, căutăm Preoţi locali: Pr. Tălâmbă şi Pr. Mititelul. Pr. Tălâmbă era la băi la Herculane. Găsim pe Pr. Mititelul, Preot tânăr, foarte ospitalier, ca toţi bunii români.
“Ne serveşte din vinurile proprii, un vin roşu ţinut în cramă, la 20 m. adâncime, unde am fost invitaţi, să ne dea de la izvor vinul solicitat. Suntem în Vrancea şi, ca atare, nu cunosc localităţile de lângă Tecuci.
“Bucuroşi că nodul greu înnodat e pe punctul de a se desnoda, în oraşul Tecuci, mergeam normal, fără să fie trecere de pietoni, o copilă ca de 12 ani părăseşte trotuarul şi ca o nălucă trece în pieziş prin faţa maşinii. O luăm spre stânga rapid, o frânare bruscă urmată de un guiţat al roţilor, spre mirarea pietonilor bariera diavolului e trecută. Fata fugea şi se uita înapoi. A fost o mare încercare, o mare cursă întinsă de diavol ca să nu ne putem împlini visul. Ne-am închi­nat că am scăpat fără vreun merit personal de accidentul ivit. Era ora 12, miercuri, 13 Mai. Indicatoarele grăiesc: Podul Turcului. Suntem pe aproape. Întrebăm de Com. Glăvăneşti. Imediat ni se răspunde. Mergem ce mergem şi apare grăirea: Frumuşelul, 9 km. De la distanţă se vede Sf. Biserică, ce era aşezată pe un deal, spre a domina şi ocroti tot satul. Căutăm preotul. O bătrână ne spune: ”e plecat la cursuri, iar Doamna Preoteasă e la şcoală.” Puţin mişcată, că nu se aştepta la o asemenea vizită, mai cu seamă că lipsea Părintele. Înţelegând scopul şi oboseala noastră, venind de la Câmpulung Muscel după un erou, trimite fiul după epitrop, spre a-i da cheile şi în prezenţa lui şi a fiului să căutăm registrul de înmormântări, spre a vedea de este înregistrat.
“Venind fiul, ne spune: ”e plecat cu oile şi caprele la pădure” şi că trebuie să vină la masă. Cum doamna preoteasă avea şedinţă, ne întăreşte, că lasă cheile feciorului şi, de vine epitropul, să cercetăm. Căldura mă toropise şi mai cu seamă eram agitat să văd realitatea. Mă bătea gândul: până vine epitropul, să merg în cimitir, poate găsesc crucea. De aceeaşi părere era şi Mihail. Renunţ, considerând că nu-i prea bine să încerc de unul singur descoperirea. Nu-i psihologic, plus că prezenţa mea la epitrop îl face să nu ezite, nefiind Preotul acasă. Nu sosise epitropul. Era ora 14. Rugăm feciorul, ce era ocupat având oameni la lucru. Auzind ce vrem, spune lucrătorilor, ce să mai facă. Soţia epitropului ne aduce un litru de vin roşu şi nişte caş proaspăt. Spre a nu refuza bunul simţ al gazdei, cu toate că ne hotărâsem să nu mâncăm în aceea zi – zi agitată, am luat din caş şi câte un păhărel. Venind epitropul PANAIT MAVRICHE, aflând scopul venirii noastre, fără a sta la masă, cu toate că noi am insistat să ia masa, ne spune:”se întârzie.” Mihail pleacă după chei, iar eu cu epitropul ne ducem la un bătrân, care a luat parte la înmormântare: Vasile Pleşa, ce suferea de un picior şi nu a fost apt pentru front. Cum i-a spus că sunt fratele eroului înmormântat de sat a şi rostit: ”A venit să ridice pe caporalul Ioan Jinga, eroul nostru.” Târând piciorul foarte greu, merge cu noi la cimitir, spre a ne arăta. Mergem în Sf. Biserică, la arhivă. Registrul din 1944 – 1945 nu grăieşte nimic. Spun: ”2 alternative sunt. Fiind chemat Pr. Ioan Vlad de la Parohia Fundătura, l-a înregistrat acolo, sau sfatul neemiţând certificat de deces nu a avut ce înregistra.” Cum timpul nu sta pe loc, plecăm după preotul locţiitor la Frumuşelul. Locuia la Podul Turcului la 20 Km.
“Cum treceam prin com. Glăvăneşti, m-am gândit să ne oprim, întrebând de se afla arhiva com. Muncelu, poate găsim ceva – vreo menţiune, întemeiaţi şi de declaraţia moaşei Adam Ghe. Elena, ce spune:
”Subsemnata Adam  Ghe.  Elena,  domiciliată în satul Frumuşelul, Com. Glăvăneşti, jud. Bacău, fostă moaşă oficială a fostei com. Frumuşelul, în prezent pensionară, declar prin prezenta că îmi amintesc foarte bine, că prin luna august sau septembrie 1944, perioadă în timpul refugiului, am asistat la autopsia Caporalului Jinga Ioan, efectuată de către medicul spitalului Podul Turcului, Troia Laurenţiu, găsit mort pe câmp la punctul Lunca, satul Frumuşelul, şi Caporalul Jinga a fost înmormântat la Bis. Parohială Frumuşelul, în cimitirul Bisericii, de către Pr. Ioan Vlad, în prezent decedat. La această autopsie au asistat şi mulţi locuitori din acest sat din care îmi amintesc pe Nicolae Pleşu. Drept care dau prezenta declaraţie. 1987, mai 13.
ss. El.Ghe. Adam.”

“Deşi târziu, darul Domnului ne-a surâs. Era de serviciu secretara. La auzul dorinţei noastre, i s-a părut un lucru foarte greu. Din mimica şi darea din cap reieşea: căutaţi acul în carul cu fân. La stăruinţele mele, găseşte registrul din 1944, şi după câteva foi date văd numele Ioan Jinga, Caporal, născut în comuna Boteni, fiul lui Gheorghe şi al Paulinei. Ne-am luminat şi mă simţeam mai tare, oboseala şi mila de el, văzând unde i-a fost dat să treacă la odihna veşnică, au dispărut şi vedeam că dorul de a-l aduce la părinţi se împlineşte.
“Spre confirmare îi prezint actul de naştere emis de com. Boteni – Muscel. Ne emite imediat certificatul de deces, act necesar la deshumarea fratelui. ”Eliberat astăzi, 13.05.1987 cu Nr.-369.”
“Spre a nu avea vreo piedică, întreabă la Bacău, pe fosta secretară pensionară, dacă mai cunoaşte asemenea cazuri şi ce forme au mai trebuit a fi făcute. Vorbind şi eu îmi spune să cer părerea fostului Protopop de la Podul Turcului, cunoscut de epitropul Panait. Bătrân fiind şi bolnav, ne spune: ”Aveţi actul de deces, nu vă mai trebuie nimic.” Îi mulţumesc. Plecăm la Pr. Vasile Chilianu, suplinitorul. Găsim pe Doamna preoteasă. ”E plecat la Târgu – Ocna la conferinţă şi e obligat să susţină referatul. Pe la 19 h. cel mai târziu va veni.” Cum Mihail trebuia ca mâine seară, joi 14.05, să fie în Bucureşti, a doua zi la serviciu, iar noi eram doar în posesia formelor, o frământare firească se ivi: când să facem deshumarea? Apare noaptea. Voim să ne ducem la Podul Turcului, la Poştă, spre a vorbi cu Botenii, întrucât ştiau că în seara asta sosim.
“Doamna preoteasă ne oferi telefonul. Am biruit: mâine după masă sosim. Sosind părintele, îi spunem scopul vizitei. Stăruind să meargă, în grabă se hrăneşte, ba ne serveşte şi pe noi, căci soţia trebuia să plece la serviciu – asistentă medicală -. Era ora 20. Sosind şi epitropul cu cel ce se duse în calea dânsului, plecăm, lăsând damigenele cu vin la părintele, spre a avea loc toţi, căci tare rău am stat cât am alergat de colo până colo împlinind formalităţile. Mi-am zis: Atâta pot face şi eu pentru fratele, cu orice risc şi chiar am riscat, căci tensiunea începuse a mi se ridica.
“Mare e puterea lui Dumnezeu . Mâna lui Dumnezeu am văzut-o şi acu asupra mea. Mi-am întărit iar sfatul: “Toate sunt cu putinţă celui ce crede!”, “Toate le pot în Domnul Iisus care mă întăreşte” şi “Când sunt slab, atunci sunt mai tare, că întru slăbiciune prisoseşte Harul” şi “Nu mă voi teme de Rău că Tu cu mine eşti”.
“Recitând acestea, m-am luminat, m-am îmbărbătat şi aşa cum zicea fiul, de nu avem oameni, îl voi scoate eu, m-am gândit că mă voi alia cu el. Dar nu se poate, doi oameni vom găsi. Gânduri peste gânduri veneau cu duiumul, era doar noapte. Toate s-au spulberat, când la chemarea vecinului Bisericii, un bătrân pieptos, în cămaşă, cu lopată şi hârlete, strigă pe alt vecin: ”Hai să scoatem Caporalul, că au venit rudele să-l ridice”. Imediat au apărut tineri şi bătrâni, erau vreo zece. Repede s-a dus vestea. Bătrâni, bătrâne cari au luat parte la înmormântare se întreceau să-mi spună că l-au plâns şi respectat ca pe un copil al lor, socotindu-l eroul lor. Arătându-le fotografia, ”iată frumuşelul de atunci, ce mândru era”. Cum arătase greşit Nicolae Pleşu un loc care era mormânt nefolosit, venind Maria Păucescu, cea care cu naşa Elena Ghe. Moise, în de comun acord cu soţul, i-a făcut înmormântarea şi toate rânduielile până la un an, ba şi după 7 ani, o aud alergând şi strigând cu gura mare ”nu acolo, ci aici” şi ne arată un mormânt împodobit cu flori, ”mormânt săpat şi îngrijit de mine an de an. Veţi găsi osemintele toate la un loc, deoarece le-am scos după 7 ani şi i-am făcut iar rânduieli”. Cum noapte era, cu lanternele nu prea se lumina, fără a cere s-a tras lumină cu un cablu de la vecin şi totul se lucra în cea mai mare linişte şi în perfectă ordine. Deşi se deslănţuise un vânt puternic, urmat de frig, târziu era, ora 22, dau Pr. Vasile o pieptăruţă, iar copiii curajoşi şi toţi cei prezenţi, mai mult de un sfert din sat, strigau în cor: ”A fost Dumnezeu cu el, răsplătind bunătatea lui”. Gestul tuturora m-a mişcat până la lacrimi. Mi-am zis că nu degeaba mi-a spus mie: ”De nu voi veni, datoriile clienţilor să nu le încasaţi, să zică bogdaproste şi să mă treacă în pomelnicul lor”. Era un milion şi jumătate valoarea mărfurilor date pe datorie. Cine îşi aduce aminte de el ştie ce bunătate a pierit, ce popular, ce chip demn de creştin şi de om. Terminând, dăm celor ce ne-au ajutat – tineri şi bătrâni – un litru ţuică de la Boteni şi cele 3 sticle de vin. Când scot să le plătesc, alt gest ce m-a mişcat dându-mi din nou lacrimile, răspund: ”Ne insultaţi, Părinte. Am scos un erou. Atâta se cade să facem şi noi, şi e prea puţin”. Revenindu-mi, îi rog să meargă în Sf. Biserică, pentru a asista la mica slujbă din partea Pr.Vasile, deoarece afară, de vânt se stingeau lumânările. După sfânta slujbă, iau cuvântul, scoţând în evidenţă marele gest al tuturor celor prezenţi atunci ce i-au dat fireasca cinstire, ”cât şi a dumneavoastră, cari fără preget, obosiţi fiind de la munca zilnică, aţi răpit din odihnă ajutându-ne. Grăitor gest. Nu vă voi uita niciodată.Voi spune la ai mei ce cinstire daţi eroilor. Pildă viitorimii. Cum aveţi Sf. Biserică în reparaţie, în amintirea fratelui meu Ioan, las 800 lei, iar Pr. Chilianu Vasile protul paroh, de la Sf. Biserică Fundătura, suplinitor la Sf. Biserică Frumuşelu, având Sf. Biserică reparată complect, iar peste 3 săptămâni resfinţirea, având multe de împlinit, donez, în faţa celor prezenţi 500 lei, tot pentru pomenirea caporalului Ioan – erou”.
“Sf. Biserică Fundătura e impunăroare, aşezată pe deal, dominând toată comuna. De la poartă până la ea, parcurgi 60 – 80 de trepte; ce lucrări se făceau atunci! Interiorul adecvat transpunerii la rugăciune, la înălţarea sufletească. Pictor dotat să coboare cerul pe pământ – la început, cât şi acum la repararea totală a picturii. Era mâna pictorului şi a trupei lui, pictorul CARAMAN, în vârstă de 80 ani. Părintele şi consătenii prezenţi, ne invită să luăm parte la marele eveniment: resfinţirea din partea P. Sf. Episcop al Romanului. Le-am mulţumit de atenţie şi i-am felicitat pentru lucrul făcut, pentru zelul şi dragostea de a avea Sf. Biserică în toată frumuseţea şi curăţenia ei, corespunzând grăirii: “În casa măririi tale în cer îmi pare mie a sta.”
“Târziu fiind, sunt copleşit de emoţie până la lacrimi provocat fiind de sănătoasa gândire şi trăire creştinească – umană a celor care au participat la înmormântarea cu Preotul Ioan Vlad plecat dintre voi, pentru care mult mă rog lui Dumnezeu să-l odihnească în pacea Lui. De asemenea am fost copleşit să aflu că i s-au făcut fratelui toate rânduielile creştineşti până la an şi după 7 ani, mărturisirea Mariei Păucescu, venind pentru deshumare la chemarea epitropului Panait Mavriche, a adus cu sine zece bărbaţi – tineri şi bătrâni – cari când  am voit a-i răsplăti, mi-au spus: ”Ne insultaţi, am desgropat un erou, e prea puţin ce am făcut pentru căderea lui pe câmpul de luptă”.
“Faptul că un sfert din sat era prezent: copii, femei, bărbaţi, tineri şi bătrâni, mi-am adunat puterile şi gândurile şi stăpânind lucrimile le-am mulţumit de tot ce au făcut socotindu-l, înmormântându-l şi cinstindu-l ca pe un fiu al lor. “Cinste şi laudă tuturor şi celor plecaţi întru veşnicie, cât şi celor prezenţi. Fiţi mândri de fapta dumneavoastră. Se vede că sunteţi demni urmaşi ai lui ŞTEFAN CEL SFÂNT, al strămoşilor cari au ştiut şi ştiu să cinstească eroii căzuţi pe câmpurile de luptă, pentru mai binele tuturora. Sfintele Biserici, puzderie pe plaiurile Moldovei şi în toată România, sunt mărturii peste veacuri de creştinătatea poporului român. Mausoleele: Adam – Clisi, Mărăşti, Mărăşeşti, Oituz, Valea Mare Pravăţ-Mateiaşul, sunt mărturii de mari grăiri, întru cinstirea eroilor.
“De asemenea monumentele, puzderie în toate localităţile Patriei, sunt marile mărturii de respectul de neuitat al celor “Ce prin avânt de vulturi şi-au jertfit viaţa pentru o clipită şi au făurit cu a lor piepturi o ROMÂNIE ÎNTREGITĂ”. Poporul care îşi cinsteşte eroii merită să trăiască. Dragostea de Patrie este cea dintâi virtute a omului civilizat, deaceea numele celor ce mor, pentru Patrie, trebuiesc păstrate în temple şi scrise în cărţile de aur, rămânând ca un izvor de glorie şi de nobleţe, pentru generaţiile viitoare.”
[Părintele Sisoe continuă tot astfel, mulţumind fiecăruia pentru gestul personal de ajutorare faţă de răposatul erou sau faţă de cei doi căutători ai lui, reluând integral cele de mai sus.]
“Bucuroşi foarte de biruinţă şi de oamenii ce nu pot fi uitaţi, la ora 23 sosim la Pr. Chilianu, ce ne cazează şi deşi Doamna preoteasă era la serviciu în tură de noapte la spital, ne invită să luăm masa împreună, adăugând şi de la noi. Se face ora 1. Se urmăresc în fugă hărţile, spre a vedea dacă putem duce pe pr. Chilianu la Protoerie, cu sediul la Târgu Ocna, unde se ţine şedinţa cu preoţii din judeţ, conferinţă la care participă şi P.S. Episcop al Romanului. Făcându-se calculele fireşti spre a fi la ora 9 la Protoerie, bucuroşi, trecem la odihnă până la ora 6.
“Luăm în fugă micul dejun şi pornim pe alte mândre plaiuri moldovene bine îngrijite şi prin alte sate înşirate ca mărgelele, cu gospodării ce grăiesc de oameni vrednici gospodari. Peste tot peisaje cari mai de cari mai cultivate cu vii şi cereale, pomi fructiferi şi fâneţe etc. Totul variat, totul plăcut ochilor, totul descreţind frunţile şi înseninând gândurile. Am ajuns la 8.45. În curtea Protoeriei, preoţi de toate vârstele. Dăm bineţea firească şi ne îndreptăm spre a vizita Sf. Biserică. Impunătoare, ca de altfel toate Sf. Biserici Moldovene. Pictura foarte veche, ce urmează a fi refăcută, din informaţiile date de cântăreţul bisericesc. Cum preotul Chilianu era precizat să susţină referatul, ne luăm ziua bună, îmbrăţişându-ne şi urându-i sănătate întregii familii, deplin succes la referat, alese şi bogate realizări preoţeşti, familiale şi sociale. Ne oprim în oraşul Gheorghe Gheorghiu-Dej, pentru cumpărături necesare reînmormântării. Găsim zece pâini, zece sardele de peşte, 3 kg. peşte pregătit, pentru împărţit. La marginea oraşului, o mulţime de inşi amatori să meargă la Braşov, întrucât cursa de Braşov nu mergea. Luăm o doamnă.
“Traversarea munţilor, prin pasul Oituz, foarte încântătoare. Păduri şi văi de toată frumuseţea. În Târgul Secuiesc ne oprim. Găsim 100 de cornuri foarte proaspete şi bine lucrate. Cumpărăm 18 farfurii, 18 batiste, necesare tot la împărţit, întrucât odată cu reînmormântarea fratelui, o deshumăm şi pe mama Polina, prilej de întâlnire cu părinţii. De altfel, aceasta mi-a fost şi dorinţa, să fie împreuna, că prea mult l-a plâns şi prea mult l-a aşteptat să vină.
“La ieşirea din Moeciu de Jos, am oprit pe un loc de parcare, loc de unde la răsărit Bucegii, cari prin zăpada ce o mai aveau se vedeau foarte bine, iar la apus plin de grăire masivul Piatra Craiului şi locurile copilăriei tatălui Gheorghe. Nu ne mai înduram să plecăm. Priveam cu nesaţ, respiram cu nesaţ. Era ora 15. Ne potolim foamea. În drum, com. Fundata, o bătrânică vindea caş de oi şi capre – proaspăt – cu 60 lei kgr. Luăm pentru împărţit şi pentru a lua la Bucureşti: 6 kg. Continuăm drumul traversând munţii.
“La ora 17 sosim acasă. Lăsăm osemintele fratelui la Sfânta Biserică. După o oră de odihnă, fiul Mihail se pregăteşte de plecare la Bucureşti, spre a fi vineri la ora 6 la serviciu. Îl conduc până la silozul CAP, trecând Argeşelul, anunţând pe I.P.Măţăoanu ca a doua zi să tragă clopotele, pentru a înştiinţa consătenii de sosirea eroului Ioan Jinga în satul natal. Ca fulgerul s-a răspândit vestea sosirii după 43 de ani. Miraţi foarte auzeam: ”Cum de l-a aflat părintele? Cât a umblat? Ce faptă frumoasă, să fie lângă părinţi. Ce bunătate de băiat”. În prezenţa surorilor: Ana, Elena, fraţii: Pr. Sisoe, Laurenţiu; cei de la Timişoara: Victoriţa şi Valer, din motive foarte serioase nu au putut veni; a rudelor, nepoţi, nepoate, veri, verişoare, colegi de şcoală, de armată, credincioase, credincioşi – Sfânta Biserică plină, Duminică 17 mai, după Sfânta Liturghie, are loc slujba reînmormăntării eroului şi a părinţilor: Gheorghe şi Polina. Mişcător prilej întâlnirea fiului erou cu părinţii, cari până au plecat dintre cele vremelnice l-au aşteptat. Iată dorul neîmplinit atunci, se împlineşte acum: în sicrie – soţ, soţie – în celălalt fiul Ioan – fiecare cu fotografiile din tinereţe. După slujba reînmormântării, Pr. Prunoiu Dumitru dă curs datelor biografice date de Pr. Sisoe, aşa cum au fost prezentate mai sus. El a încheiat cu: ”Din voia lui Dumnezeu şi stăruinţa fratelui Pr. Sisoe şi a nepotului Mihail, cel aşteptat atât de mult e găsit şi înmormântat alături de mama dragă, ce a murit cu dorul şi durerea că nu a aflat nicăieri ceva sigur de fiul Ioan şi care tot timpul l-a aşteptat să apară şi de tatăl Gheorghe ce adesea mărturisea: ”M-a învrednicit Dumnezeu să am un fiu prizonier, precum şi eu am gustat din amarnicul prizonierat 2 ani în Herţegovina, scăpând cu calul ofiţerului, pe care mi-l dăduse spre îngrijire.
“”Iată pe scurt viaţa unui distins fiu al satului natal, ce se odihneşte în satul copilăriei şi lângă părinţi. Cinstită fie-i memoria şi pildă viitorimii. Amin.”
“În firescul alaiu, în plânsetul prelung al clopotelor, în melodiile adecvate, după ce eu, emoţionat foarte, pe scurt redau păţaniile din sbuciumul călătoriei. Insist puţin privitor la găsirea localităţii şi cele ce au urmat, şi în plus dau citire celor două poezii: “Omagiul Eroului Ioan Jinga – caporal” şi “Omagiul Eroilor Neamului – celui ce şi-a regăsit fratele după 43 ani…”, grăiri pline de simţire creştinească şi românească, din partea talentatului poet Mihai Ghinescu.
“Copleşit de multele amintiri plăcute, trăite cu fratele erou, ce mă năpădeau clipă de clipă, abia îmi stăpâneam plânsul. Îmi aduceam aminte cum s-a bucurat când am reuşit la examenul dat la “Liceul Nicolae Golescu” din Câmpulung Muscel. Cum se interesa de hrana, de somnul meu, venind foarte des pe la gazdă, cum îmi oprea cele mai frumoase ştofe pentru haine şi mi le da la cel mai bun croitor, cum mergea la cofetărie şi-mi da cele mai proaspete prăjituri, cum se fotografia an de an cu mine – flori presărate în drumul vieţii – cum îmi trimitea bani la Cluj, unde studiam la Liceul Pedagogic Universitar – cursul superior – cel mai bun liceu, cu profesori universitari ca: Grădinescu la naturale, Gheorghe Bratu la matematici, C. Daicoviciu la Latină, Gh. Romulus la Limba Română etc… Clujul, oraşul culturii şi al patriotismului. Cum s-a bucurat când m-am înscris la Facultatea de Teologie Bucureşti, cum mă îndemna după terminare să mă căsătoresc şi să mă preoţesc, întrucât sunt singurul care pot să nu plec în războiul ce bătea la uşă, deoarece urma să fim pe front 4 fraţi: Ioan, Gheorghe, Eu şi Visarion, cum la un pahar cu bere, la Dâmboviceanu, îmi spunea: ”patru săgeţi să treacă prin inima mamei, când tu poţi înlătura una”, iar la auzul răspunsului meu – ”Strică să aibe şi familia noastră un erou?”, să nu mai spună mult timp nimic şi să-i curgă lacrimi ce se împreunau la bărbie. Mişcat foarte îl înseninez – ”Mă voi preoţi!””. Părea o vorbă ireală, să fiu eu eroul familiei. Iată că numai după  4 ani, vorba ce părea dată în vânt a devenit realitate: El era eroul familiei. Puzderia de amintiri m-au copleşit, încât eu, cel obişnuit cu evenimentul morţii, să nu mai am stăpânirea de sine. Dorul de a-l avea lângă noi şi părinţi nu puteam şi nu am putut uşor a-l înlătura. Mulţumesc lui Dumnezeu şi fiului Mihail că dorul şi visul hrănit ani de-a rândul s-a împlinit, după căutări an de an, după scrisori către preoţi, după 3 zile de căutare a localităţii, din mănăstire în mănăstire, din oraş în oraş, din om în om. Merita căutarea deoarece pentru fiecare a fost ca un părinte: pe fratele Gheorghe l-a ajutat la deschiderea unei măcelării în Câmpulung Muscel, pe sora Maria, împreună cu părinţii şi noi cei 3 fraţi i-am făcut dota corespunzătoare căsătoriei la oraş, pe sora Ana a ajutat-o la şcoala Profesională A.M.R.A din Bucureşti, pe fratele Visarion, l-a sfătuit şi ajutat să intre ca băiat de prăvălie la comerciantul Angelescu-Mociorniţa, care descoperind că Valer e tânără speranţă, prin ginerele domnului, ce era funcţionar la căile ferate, îl îndeamnă să meargă la şcoala profesională CFR, unde, an de an, evidenţiindu-se, reuşeşte a fi contabil, revizor, iar mai apoi înscriindu-se la Facultatea CFR  ajunge inginer. Celor 2 surori: Victoriţa, Elena şi mamei le lasă, în caz de nu mai vine de pe front, prăvălia în valoare de 2 milioane, prăvălie prădată de mărfurile cele mai bune, când s-a auzit că a murit.
“Iată – pe scurt – ce bunătate de om ţineau în mare cinste credincioşii Moldovei, cari până în prezent, au sădit flori pe mormântul lui curăţit an de an, plus că l-au aşezat în primul rând în cimitir.
“Fapta lor am remarcat-o, şi stăruind asupra credincioşilor noştri i-am îndemnat să fie şi ei treji la chemarea de creştini şi să se dovedească demni oameni, îngrijind mormintele şi cinstind înaintaşii.
“Terminând cele fireşti ale ritualului creştinesc de trecere întru vrednică odihnă, tăcuţi ne retragem în curtea Sfintei Biserici, unde se desfăşoară parastasul, împărţind celor prezenţi: ţuică, vin, pachete cu diverse bunătăţi. Cei prezenţi au plecat şi cu câte 3 pachete, justificând că iau şi pentru mama etc… Nici o părere de rău, doar erau pentru împărţit, era pomană.
“Acasă am dat masă pentru 20 de persoane, după ce mai întâi s-a făcut slujba pentru veşnica odihnă şi binecuvântarea mesei. Tot tim­pul s-au depănat amintiri din viaţa celor plecaţi. Cu acest prilej s-au cheltuieli în valoare de lei: 7000 – şapte mii lei, din care: benzină lei 1400, danii ambele Sf. Biserici, întru pomenirea eroului Ioan şi întru răsplătirea grăitoarelor fapte creştineşti şi de marea cinstire a eroilor, 800 – opt sute – pentru Sfânta Biserică Frumuşelul şi 500 lei Sfintei Biserici Fundătura, ce urma să se resfinţească -31 Mai 1987. Restul 4.300 lei, pentru haine de împărţit, pentru mama, pentru fratele, pentru parastas şi toate celelalte cheltuieli la Sf. Biserică, cât şi masa de acasă. Mai urmează cheltuieli la 3 săptămâni, la 6 săptămâni, la o jumătate de an şi la an.
“Pentru a nu fi vreo părere de rău, e bine ca toţi fraţii să fim înţelegători la maximum, contribuind fiecare după puteri şi cu voie bună. Sunt la mijloc părinţii şi un frate, care pentru fiecare a fost ca un părinte. Nădăjduiesc că nu va fi nici o opoziţie, fiind un minunat prilej de dovedire că fraţii sunt buchet şi se ajută frăţeşte şi că nu uită sfatul “ce bine şi ce frumos când sunt fraţii împreună”. Aşa se cade să fim la bine şi la greu. Eu, ca frate – rămas mai mare – am făcut ce mi-a fost în putinţă, deoarece era firesc să-l aducem lângă părinţi în satul unde a primit lumina, şi să scoatem pe mama având 17 ani de odihnă, nescoasă după 7 ani – cum este creştineşte – expre lăsată, pentru a fi scoasă odată cu aducerea fiului Ioan, cel mult aşteptat.
“Deşi sănătatea mea nu era propice pentru asemenea emoţionante evenimente, în ziua hotărâtă – 11 mai – deşi aveam o mare indispoziţie, urmată de ameţeli, mi-am zis cu orice risc, înainte cu Dumnezeu, deoarece Mihail a luat măsuri din timp, aprovizionându-se cu benzina necesară şi a luat concediu, pentru problema aceasta de mult propusă şi în multe rânduri amânată. De o amânam eu, pentru slăbiciunea apărută şi firească pentru vârstă, cât şi pentru timpul nepropice, pentru asemenea indispoziţii poate că ar fi fost amânată pentru totdeauna. M-am lăsat în voia lui Dumnezeu, rostind la tot pasul rugăciuni: “Domnul este păzitorul vieţii mele, de cine mă voi înfricoşa. Nu mă voi teme de rău, că Tu eşti apărătorul meu” şi “Toate sunt cu putinţă celui ce crede” şi “Toate le pot în Domnul nosrtu Iisus Hristos, care mă întăreşte”.
“Într-adevăr, mulţumesc Domnului, care m-a întărit şi am biruit.
22.07.1987″

*

Vorbind despre călătoria mistică a sufletului de la starea de suflet dedat păcatului şi până la starea de suflet mântuit, Părintele Sisoe zicea:
“Păcătosul trăieşte într-o stare de captivitate spirituală. Iisus Hristos afirmă decisiv: ”Orice om care comite păcatul este un sclav ” (Ioan 8.34)
După învăţătura Înţelepciunii păcatul constituie un fel de alienare: ” Cel fărădelege este prins în lanţurile fărădelegilor lui şi de funiile păcatelor lui este înfăşurat ” (Pilde 5,22). Ieşirea din această stare de captivitate spirituală se face ca urmare a călătoriei mistice duhovniceşti prin eliberarea acordată de Iisus Hristos care, după ce a gustat moartea, a coborât în Infern pentru a aduce vestea cea nouă a mântuirii sufletelor prizoniere (cf.1 Petru 3,19).
Călătoria mistică a convertitului de la starea de suflet mântuit – mireasmă cununată cu Mirele Hristos, este tema centrală a “Cântării Cântărilor” tălmăcită de sfântul Grigorie de Nyssa – Scrieri I, ediţia “(din predicile Părintelui Sisoe).