– Omul stramb

La un răgaz destul de scurt după eliberarea din detenţie, am fost dator să mă înfăţişez la circa de miliţie – cum se numea poliţia în acele timpuri – să mi se elibereze un nou buletin de identitate. Nici o bucurie că aveam încă o dată de-a face cu uniforma. Nu miliţienii fuseseră aceia care mă arestaseră cu ani în urmă, nici aceia care mă păziseră şi mă chinuisem, dar nu erau mai puţin nişte reprezentanţi ai represiunii. De aceea inima îmi era strânsă a silă; mă aşteptam să fiu iarăşi umilit, bruscat, insultat fără dreptul de a răspunde.

Cât m-am aflat în clădirea instituţiei, temerile mele s-au dovedit neîntemeiate. În grădiniţa din faţa ei, înveselită de cârciumăriţe de toate culorile, de trandafiri târzielnici şi de iarbă, am zărit câţiva gradaţi, cu obrajii pătaţi de rujele tensiunii arteriale. Glumeau cu un cetăţean pirpiriu. Puţin mai în vârstă ca mine, scund, gălbejit, aţos de nervos ce era, scobit sub pomeţi, cu ochii uşor umflaţi şi cu o ţepeneală stranie a privirilor de culoarea lignitului, tare sticloase. Mărul lui Adam îi ieşea mult în afara liniei gâtului, gâlcă noduroasă ce i se mişca de câte ori înghiţea. Lipsa de astâmpăr îl făcea să-şi schimbe poziţia întruna şi alegea să-şi întărească vorba sau tăcerea doar prin atitudini şleampete, fiind unul dintre acei oameni pentru care eleganţa ţinutei şi demnitatea ei rămân plicticoase, decolorate. Am tresărit. Recunoşteam în el unul dintre maiştrii angajaţi civili într-un lagăr din cele prin care trecusem în ultimii doi ani. Am dedus că infernul contactului cu Securitatea – oficial ea nu mai avea nici o putere asupra mea – nu fusese întrerupt decât pe parcursul numărului redus de zile scurse de la eliberarea mea. Era chiar cu putinţă ca nici măcar atunci să nu se fi slăbit această legătură decât pentru mintea mea neştiutoare şi neatentă. La drept vorbind, mi-am spus, am fost de bună seamă supravegheat din umbră şi urmărit neîncetat; numai eu mă amăgisem a fi devenit o persoană slobodă, mă mustram. Probabil că cel care mă fila era acel ins însuşi.

– Uite unul dintre ai tăi!, râse un miliţian, lovindu-l cu cotul; parcă s-ar fi minunat de vreun animal de la grădina zoologică, îl ştii?

Mă tăie cu căutătura ascuţită.

– Sigur, şi-şi întoarse de la mine faţa uşor învineţită de ciudă că celălalt îl obligase, fără să fi priceput ce anume provoca, să-şi încrucişeze privirile cu ale unui urmărit, cum socoteam eu că stăteau lucrurile.

Cel puţin astfel i-am interpretat mimica – una a deconspirării nedorite, iscate de către un amic picat ca musca-n lapte.

*

Să fi trecut de la acea întâlnire preţ de trei săptămâni. Toamna înaintată stăruia încă deosebit de mângâietoare, caldă, cu lumină limpede, maternă. Vreau să intru într-o tutungerie din preajma casei mele, dar sunt dator să mă dau la o parte din uşă, să poată ieşi un domn tânăr, frânt în două, pe deasupra şi strâmbat într-o parte. Păşeşte aproape rostogolit, chinuit de cine ştie ce meteahnă dureroasă; o jumătate diformă de om. Pe când mă scotocesc după bani, mi se luminează mintea. E el. Apuc în grabă pachetul de Carpaţi. Reântors pe trotuar, mă uit încotro s-a îndreptat. Înaintează taman în direcţia casei mele. Lungesc pasul. Ajungându-l din urmă:

– Aţi lucrat la.!, şi numesc lagărul de deţinuţi politici unde-l întâlnisem în calitate de zbir.

Îşi ridică anevoie capul ce-i atârnă-n piept. Mă aţinteşte dintr-o parte, cu trăsăturile torturate, dar pupilele nu-i urcă decât până la jumătatea pieptului meu.

– Da, confirmă, cu gândul aiurea; seamănă cu un fel de muget al suferinţei.

– Ce vi s-a-ntâmplat?

– O criză reumatică., se plânge cu glas tragic.

– Dumneavoastră?! Ne-aţi repetat în atâtea rânduri că practicaţi sport; ne îndemnaţi şi pe noi către stadioane. Cum se poate.?

Nici eu nu ştiu cum., geme, înduioşat de sine însuşi.

– Sănătate!, îi urez şi rămân în urmă.

Fusese singurul angajat civil care îşi luase cu de la sine putere dreptul de a-şi depăşi atribuţiile. Se năpustea în noi ca un caraliu. Muşca sudălmile cu care ne strunea la muncă, ne grăbea ritmul – şi aşa extenuant -, ne potopea cu injurii şi, ceea ce ni se părea cel mai jignitor. ne compara cu el. Ca vârstă, unii studenţi deţinuţi erau un fel de copii ceva mai mari, iar mândria ne sta la pândă ca şarpele ridicat în coadă. Se vedea pe sine de parcă ar fi fost atlet, bolnav cum era de complexele celor mărunţi şi fără înzestrări fizice, a căror unică vlagă stă în excitarea nervoasă şi în excesul tiroidian. Îşi pomenea până la osteneală performanţele în box – poate şi pentru a preveni o eventuală revoltă a vreumii exasperat, căci, aidoma tuturor paznicilor reangajaţi, tremura şi el de frica răzvrătirii acelora călcaţi în picioare. Mai recunoşteam în comportamentul său neeradicarea sadismului caracterizând puştiul ce fusese odinioară, care, probabil, aţâta, fără minte, câinele în lanţ, să-i deguste furia neputincioasă, când el, băieţelul, era apărat de ea prin zgarda dulăului şi prin propria-i distanţă de zăvod. Îl ascultam cu milă, fiindcă, în mod evident, se impunea ca un biet lăudăros îmbătat de înseşi cuvintele sale; din acestea reieşea limpede că cele mai mari satisfacţii posibile lui nu erau râvnite mai sus decât de a fi fost socotit un bărbat puternic. Cum era firesc, el continua să urle, noi să tăceam, deoarece loc de replică nu exista.

În grupa din care făceam parte aciuisem şi un fost student la Arhitectură. Spaimele anchetelor, tensiunea şi nevoile închisorilor, îi secătuiseră resursele psihice. Se refugiase într-un autism aproape total. Era deposedat de voinţă. Toate faptele sale, extrem de puţin numeroase, decurgeau din obişnuinţă; rutiniere, puteau păcăli la prima ochire, ca aparţinând unui cuget sănătos, ele neieşind din comun prin nimic. Curând atrăgea luarea aminte prin abulie, prin neparticipare, prin covârşitoarea oboseală sufletească ce respira din întreaga lui făptură. Distrofic – pe un fond biologic nativ neînclinat spre depunerile de grăsime – se instalase în conştiinţele noastre, ale prietenilor săi, ca un fel de avertisment asupra a ceea ce urma să trăim la rândul nostru, mai devreme sau mai târziu. Cu atât mai mult îl ocroteam, încercam să preluăm cât puteam din sarcina lui de muncă şi – când se apropia un reprezentant al conducerii de zona unde ne aflam să-l convingem să mimeze activitatea. Iniţial, din porţiile noastre de mâncare i-am adunat lui o a doua suplimentară. N-a durat mult strădania, deoarece curând ne-am lăsat – poate prea uşor – convinşi că nu exista mijloc să-l îndemnăm să-şi mănânce până la capăt măcar polonicul destinat lui de către comenduire.

Tocmai asupra acestui condamnat s-au repezit fulgerele mânioase ale meşterului. Mai întâi l-a descoperit zăcând în roabă, în toropeala dulce a soarelui. Apoi a descoperit cât era de slăbănog. Aceasta i-a stimulat apetitul de a-i ţine o conferinţă privitoare la eficacitatea sportului în formarea tineretului. Cum nu se declanşa nici o reacţie de încuviinţare elogioasă, se înfurie de-a binelea. Sări să-l lovească, pretinzând că tăcerea celuilalt îi ultragia bunăvoinţa. În ultima clipă îşi înfrână nevoia de a brutaliza pe loc. Îşi amintise, desigur, că regulamentul îi interzicea contactul direct cu noi. Porni în căutarea unui sergent major, oricare i-ar fi ieşit în cale, aruncând în urmă tot felul de ameninţări potrivite prilejului. Ştiam ce aştepta de la gardian şi nu ne îndoiam că acea nădejde urma să i se împlinească fără întârziere. Inimile ni se îndoliaseră, fără să mai fie nevoie de concretizarea demersului său.

Din fericire pentru colegul nostru, singurul gradat aflat mai aproape de noi, era magazionerul de unelte. Înalt şi subţire ca un par, spre deosebire de obiect, firea molâie îi înclinase şira spinării. Cearcăne mari îi umbreau tenul ţigănos. Membrele prea lungi îl făceau niţel caraghios, cu atât mai mult cu cât mişcările lor erau efectuate imprecis, ca din inerţia balansului. Privirile melancolice, dar şi injectate, nu-şi trădau decât foarte arareori gândul prin cuvânt. Părea înveninat, însă nu se manifesta. Cum era într-una mofluz, constituia un pericol. De fapt, temerea noastră, a unor fiinţe îndelung familiarizate cu răutatea umană, depăşea nocivitatea lui. Oricare dintre ceilalţi caralii, stimulat de denunţul angajatului civil, s-ar fi grăbit, mâncând pământul, către grupul nostru, să-l răzbune pe laş. Acesta venea alene, absent, neliniştit. Şi avea de ce să nu fie prea semeţ. Aidoma slujbaşului care declanşase conflictul, nici lui nu-i era îngăduit să intervină în existenţa noastră, rolul său fiind dependent de serviciul economic. La faţa locului, puse câteva întrebări ca: “De ce nu munceşti, bă? De ce nu-i răspunzi domnului meşter, când îţi vorbeşte? Ce crezi că-i dumnealui aici? E de râsul tău?”. Acolitul se învârtea în jurul lor ca o spirochetă, se agita, incrimina, recapitula, se explica, se plângea şi acuza. Omul în uniformă se aplecă lenevos şi apucă o coadă de cazma. O înălţă şi se încordă să izbească. Victima, până atunci îutr-o poziţie de drepţi foarte îndoielnică, deşi nu fusese lovită, se prăbuşi fără veste, cu un ţipăt ascuţit prelung. Prietenul nostru zăcea lungit, cutremurat de convulsii. Spume de salivă îi năpădiseră pe la colţurile gurii. “Dă-l în mă-sa, că face pe nebunul.”, scuipă într-o parte gradatul, de parcă atât ar fi aşteptat pentru a părăsi zona explozivă constituită de noi, evitată de el pe eât putea. Salariatul civil insistă în aplicarea corecţiei, dar nu-l putu convinge. Se depărtară împreună. Cel care păstrase o tăcere perseverentă, inconştientă de rezultatele ei iritante, continua să se zguduie pe pământul galben.

Revenind la a doua întâlnire în libertate a angajatului civil, l-am observat, spre stupoarea mea, intrând într-o căsuţă situată la o depărtare de numai vreo două sute de metri de a mea. Prin faţa ei, înainte şi după condamnare, trecusem de mii de ori, ieşind în oraş şi revenind ziua sau noaptea. Va să zică eram vecini. Prezenţa sa anterioară la circă se putea datora acestui fapt şi nicidecum misiunii de a mă urmări, cum îmi şoptise suspiciunea mea bolnavicioasă .

*

Au mai trecut câteva luni. Venise primăvara. Uitasem cu desăvârşire de individ, ameţit de vârtejul stării de slobozie, cu care mă deprindeam treptat. Reveneam de la un spectacol de teatru, târziu de tot. Lungisem drumul, înapoindu-mă pe jos, să mă bucur de aerul înviorat ce copleşea urbea. La un moment dat, zăresc un copil rezemat cu spatele de un zid. Pe măsură ce mă apropiam de el, constatam tot mai uimit că băieţelul – să fi avut zece-doisprezece ani -, plângea cu sughiţuri. M-am oprit în dreptul său:

– Ce este cu tine? De ce nu dormi la ora asta?

– Tata şi mama au plecat şi n-are cine să-mi descuie., se înecă el în lacrimi.

Oliver T wist, David Copperfield şi toţi eroii lui Dickens se adunaseră în jalea lui. N-ar fi lipsit decât şfichiuitul unui vânt becisnic de iarnă, care să-mi înfigă în pleoape ace de gheară, o firmă de tablă desprinsă într-o parte, care să izbească ritmic o poartă metalică, un negustor ciudat, cu capul îngropat într-un fular imens şi plin de găuri şi urme de seu, care să vândă rarilor trecători castane prăjite, o pisică furişându-şi blana cenuşie învolburată prin umbrele dense ale faţadelor cu varul cojit, pentru a mă simţi în plin roman victorian.

Cheia casei exista, mi-a explicat. Însă piciul nu putea ajunge la ea. Era depusă pe pragul de sus al uşii de intrare în apartament, mă lămuri. În vestibul se pătrundea prin simpla apăsare a clanţei.

Pe dată l-am liniştit că aveam să intru să iau eu cheia şi să-l ajut. Abia de am vorbit şi mi-a trecut prin minte imaginea bolnavului de reumatism. Am bănuit că în faţa mea se afla fiul său. M-am închipuit întinzându-mă, în întuneric, să caut cheia, pe când, în spatele meu apărea familia puştiului. Am văzut trăsăturile crispate de şoc la zărirea unui necunoscut pe punctul de a li se introduce în cămin. Am înţeles prin ce ar fi putut trece părintele, identificând în străin un fost deţinut politic aflat cândva în puterea sa. N-aş fi avut nici o şansă să dau lămuriri, să mă disculp, să-mi vădesc omenia. Mai curând riscam să fiu împuşcat fără şovăire.

Nu mi-a rămas decât să mângâi creştetul tuns al ţâncului, să-i şterg ochii cu batista mea, să-l încurajez şi să-mi continui drumul, cu simţământul că eram copleşit de aceeaşi laşitate meschină cu care îl caracterizasem în sinea mea pe nefericitul său părinte.